(mic tratat ironic despre identitate, geopolitică și magia modernă a suferinței administrate)
Popoarele nu mai apar din mit, limbă sau timp.
Apar din rezoluții, din microfoane, din grafice PowerPoint și din fonduri alocate anual.
În epoca modernă, identitatea nu se mai naște, se certifică.
Astfel s-a născut și „poporul palestinian”: nu dintr-o lungă memorie istorică distinctă, nu dintr-o limbă diferită, nu dintr-o mitologie proprie, ci dintr-un dosar gros, ștampilat, multiplicat și recitat la infinit. Un popor conceptual, perfect adaptat secolului în care realitatea trebuie să fie explicată înainte de a fi trăită.
Nu e o insultă. Este o constatare administrativă.
Timp de secole, locuitorii arabi ai Levantului au fost exact asta: arabi.
Musulmani sau creștini.
Oameni ai satului, ai clanului, ai orașului.
Arabi din Damasc, din Jaffa, din Nablus, din Gaza — nu „palestinieni” în sens național, așa cum nu existau „iordanieni”, „sirieni” sau „libanezi” înainte ca harta să fie tăiată cu rigla.
Dar modernitatea are oroare de continuitate.
Ea vrea etichete curate, identități precise, victime recognoscibile.
Arabii sunt prea mulți. Prea difuzi. Prea incomozi.
Așa că unii arabi au primit un adjectiv nou, mai fotogenic: palestinieni.
Un arab cu adjectiv suferă mai eficient.
Identitatea palestiniană nu s-a născut dintr-un proiect pozitiv, ci dintr-un reflex.
Nu din „suntem”, ci din „nu acceptăm”.
Nu din „construim”, ci din „ne opunem”.
Este o identitate reactivă, ca acidul care apare doar când pui baza lângă el.
Fără conflict, ea se dizolvă.
Fără adversar, nu are formă.
Asta nu o face unică. O face tipic modernă.
Naționalismele secolului XX sunt, în majoritate, produse secundare ale coliziunilor geopolitice. Dar unele au reușit să se stabilizeze, altele au rămas dependente de conflict, ca un organism care nu mai știe să trăiască în afara inflamației.
Problema nu este că identitatea palestiniană e recentă.
Problema este că ea nu poate exista fără tensiune permanentă.
Istoria modernă a produs zeci de milioane de refugiați.
Majoritatea au fost integrați, absorbiți, uitați.
Numai unii au fost conservați.
Refugiatul palestinian este singurul refugiat din lume transmis ereditar, ca o boală administrativă.
Copilul născut într-un spital modern, cu pașaport străin, rămâne „refugiat” — nu din sărăcie, ci din strategie.
Este refugiul ca identitate, nu ca stare temporară.
Este suferința transformată în infrastructură.
Statele arabe au înțeles rapid valoarea acestei invenții:
un popor care nu trebuie integrat,
o rană care nu trebuie vindecată,
o cauză care produce capital moral infinit.
Așa a apărut paradoxul:
palestinienii trebuie să rămână palestinieni tocmai pentru a nu deveni… oameni obișnuiți.
În lumea contemporană, compasiunea este o monedă.
Se tranzacționează în foruri internaționale, în talk-show-uri, în feed-uri.
Identitatea palestiniană a devenit una dintre cele mai eficiente platforme emoționale ale planetei.
Un simbol perfect:
destul de vag ca să fie universal,
destul de tragic ca să fie intangibil.
Nu se discută despre administrație, corupție, responsabilitate internă.
Se discută despre cauză.
Cauza nu cere soluții. Cere loialitate.
Iar cine pune întrebări despre viitor este acuzat că neagă suferința trecutului — cea mai eficientă metodă de a închide orice dezbatere.
În epoca rețelelor sociale, identitatea nu mai trebuie să fie coerentă.
Trebuie să fie virală.
Palestinianul modern există mai ales ca imagine:
copil cu praf pe față,
mamă urlând,
ruină perfect cadrată.
Este un personaj vizual, nu un cetățean.
O icoană seculară, nu un subiect politic.
Orice încercare de a muta discuția spre instituții, compromis, realism este percepută ca trădare. Pentru că imaginea nu negociază. Ea doar acuză.
Aici intrăm în zona cea mai interesantă:
identitatea palestiniană a devenit mistică.
Nu mai este doar politică.
Este ontologică.
Este „drept cosmic”, „rană deschisă a lumii”, „nod karmic al istoriei”.
Ca orice mistică, nu suportă îndoiala.
Ca orice religie, are eretici.
Ca orice dogmă, produce excomunicări morale rapide.
Oricine sugerează că vorbim despre arabi ca toți ceilalți arabi — cu aceleași defecte, aceleași elite corupte, aceleași eșecuri structurale — este acuzat că „dezumanizează”.
În realitate, exact invers:
mitul dezumanizează, pentru că îngheață oamenii într-un rol.
Poate cea mai crudă ironie este aceasta:
identitatea palestiniană este construită astfel încât nu are voie să se rezolve.
Dacă problema s-ar închide,
dacă ar apărea o viață normală,
dacă ar exista compromis,
— mitul s-ar prăbuși.
Și prea mulți trăiesc din mit.
De aceea, palestinianul trebuie să rămână mereu „aproape” de stat, dar niciodată în stat.
Mereu „pe punctul” de pace, dar niciodată în pace.
Mereu victimă, niciodată actor responsabil.
A spune că palestinienii sunt arabi nu este o insultă.
Este un fapt.
A spune că identitatea lor este o construcție politică modernă nu este negare.
Este istorie.
A spune că suferința lor a fost instrumentalizată nu este cinism.
Este realism.
Cinismul real este să menții un popor într-o poveste fără ieșire, pentru că povestea aduce beneficii simbolice altora.
Poate că adevărata tragedie nu este că identitatea palestiniană este artificială.
Ci că este prizoniera propriei invenții.
Nu pentru că ar fi falsă,
ci pentru că a devenit mai importantă decât viața reală.
Când identitatea devine scop în sine, oamenii dispar din ea.
Rămâne doar narațiunea.
Perfectă.
Strălucitoare.
Și mortal de inutilă.
