Destinul

Destinul personal al fiinţei este o chestiune de alegere personală.

Nu cred în destine tragice ci doar în personaje ce nu au puterea de a alege.

Un exerciţiu de voinţa bazat pe o foarte bună autocunoaştere.

Singura care scapă lanţurilor voinţei şi care ne face pe noi într-un fel mai umani este pasiunea.

De aceea lumea aparţine pasionaţilor, de aceea suntem atât de departe şi atât de străini unei colonii de furnici.

Sărut

Acesta-i tărâmul inocentei ce s-a
Pierdut odată cu ultimii unicorni
Striviţi moale si cald sub rotile
Impersonale ale bolidului.
Sagace vânător al iremediabilei si
Sterile autostrăzi, pantera
Mecanica… răspunzând parca într-un
Grotesc rânjet nevoii de curtezană si
Mai ales de a fi civilizat si viu in
Maiestuosul turn T.V.
Palid si urând, iubitul,
Îşi ascute
Ghearele pentru cea dintâi
Întâlnire cu destinul:
Sărut!

Lupta pentru putere

Trăim într-o lume a luptei pentru putere, o lume epuizantă a nevoii de autosatisfacţie, o lume străină până la alienare şi plină de pericole. Percepem în mod direct pe ceilalţi ca fiind duşmani inextricabili, iar cel dintâi duşman credem a fi chiar partenerul nostru indiferent că este partener de discuţie sau prieten.
Ucigaşul perfect, blândul călău al sufletului nostru este chiar cel căruia îi oferim secretele noastre intime, căruia îi împărtăşim secundă de secundă experienţa şi viaţa noastră, noi înşine.
Trăim într-o societate competitivă şi paranoidă în care frică se manifestă cu deosebire că frica de celălalt, o societate a angoasei şi frustrării continue.
Suntem într-o goană continuă şi bezmetica după satisfacerea unor nevoi şi scopuri străine nouă, impuse de un mediu ostil şi specific supravieţuirii de tip manipulator. Reinventăm piramida egipteană nu ca model contemplativ al universului ci ca model trofic de dominare a celorlalţi. Ne-am întors chipul de la stele pentru a contempla înfricoşaţi genunile abisale ale monştrilor înflorind în noi. Suntem mult mai aproape de junglă decât strămoşii noştri, mult mai capabili de exerciţii de cruzime gratuită.
Trăim într-o jungle bizară supratehnologizată, populată de ființe interminabile în cruzimea lor, adaptative pervers şi cameleonice. Mimetismul perfect al fiinţei umane se manifestă în chiar miezul acesteia, o lume a creaturilor mimetice, îmbrăcând în fiecare nouă zi o altă haină, expresie, atitudine conforme cu nevoile curente şi scopurile egoiste pe care le urmăreşte.
Sunt de admirat nonşalanţii, cei care îşi exprimă cu precădere voinţa lor directă, în afara unor expresii sociale umplute până la refuz de duplicitarism şi diplomaţie interesată.
Trăim într-un univers al complexelor de diferite mărimi, naturi, modele. Un univers social îndreptat cu precădere spre inechitate şi infracţionalitate.
Nimeni nu mai are timp pentru lucidul şi împlinitorul exerciţiu al introspecţiei.
Nu mai există responsabilitate personală şi nici idealul unui destin.
Marea majoritate a oamenilor, fiecare cu modelul său, încearcă disperat să se regăsească prin tehnici exterioare fiinţei, să se automutileze incluzându-se artificial în categorii sociale străine, dar fascinante şi în felul acesta să îşi impună propriul model realităţii exterioare, să atingă acest erzaţ modern, aceasta meca social definite în retortele media marketing şi numită simplu Celebritate.
Manipulatori perverși, atât de perverși încât chiar ei înşişi devin material manipulat, ucid apoi orice nu se supune modelului creat de ei.
Blândul călău este pe cale să se nască din chiar dorinţele noastre, sunt în căutarea bezmetică şi continuă, febrilă, a unui model care să satisfacă marile noastre lipsuri, căutăm soluţii exterioare, în ceilalţi, încercăm să împrumutăm calităţile lipsă direct din structura internă a acestora şi astfel ne pregătim pentru marele seppuku al fiinţei.
Omul modern nu poate iubii, ci ucide orice neconcordanţă de model existentă între el şi ceilalţi.
Un exerciţiu dominator şi irevocabil care duce de fapt la drama lumii moderne, repetabilitatea, lipsa creativităţii, condiţie imperios necesară oricărui exerciţiu al supravieţuirii, standardizare şi lipsa oricărei varietăţi.
Lumea modernă se stinge lent şi inexorabil în spleen.

Remușcare

Nu poţi pretinde cum că viaţa ar fi fost o curvă cu tine, îşi spuse el, privind cu oarecare scârba semnele trecerii timpului pe chipul său răvăşit de desele nopţi pierdute în fața zeilor alcoolului.
Hai, roiu, hârăii el, mângâind barbă ţepoasă crescută de vreo trei zile, cineva acolo în noapte te aşteaptă, şi nu este bine să-L lăsăm să aştepte…

Totuşi o ultimă ţigară, şi zâmbetul cald, inocent al ultimei iubite… totuşi mângâierile târzii ale prietenilor mei…

Pierdut în Oraşul sterp de sârmă ghimpată şi beton, cu înfrigurare silueta lui parcă boanta, pierdută, neclară reflectându-se precum o nălucă în asfaltul ud…

Estompându-se precum o remuşcare.

Zâmbet

Îţi aminteşti cum ai început să mori?
În clipa! Exact în clipa în care iubita
Ți-a zâmbit, crud de deasupra ceştii de
Cafea, a recunoaştere în dimineaţa
Aceea violentă a ultimului chef.
Cum ai mai început atunci să mori,
Singur, în
Chiar dimineaţa aceea mirosind
Uscat
Precum un soare bătrân si întunecat.
Atunci! Numai atunci, ai învăţat să bei
Erzaţul amar si negru al uitării de sine din
Mâinile rapace si totuşi calde, ascuţite
Şi totuşi blânde ale iubitei.

Voinţa

Conştiinţa faptului că ne naştem vii este conformă.

Necesitatea de a ne păstra spiritele vii și în dinamica este firească.

Iubirea este o consecinţă a firescului.

Copilul se naşte cu cele două mari spaime, de zgomot și de lumină.

Expulzat din spaţiul sigur și finit al pântecului mamei sale prima sa reacţie este aceea de a se ataşa de lucruri în căutarea, sortită eşecului, de a se regăsi în fabulosul si blândul ocean al lichidului amniotic.

Nostalgia pentru un spațiu al intimităţii absolute naşte pasiunea și derivata ei firească dragostea.

În partener îţi cauţi un pântec, un recipient viu în care să te ascunzi de lume, în care să înveţi să nu mai plângi tragicul destin al despărţirii de viaţă.