Deseori distanţa dintre două fiinţe este definită de orizontul de aşteptări al acestora.
Între lumea reală şi perceperea acesteia de către conştiinţă se interpun o varietate de filtre ce nu fac altceva decât să pervertească imaginea reală a lumii şi de ce nu, să o personalizeze.
Trăim într-o zonă gri a fiinţei, iubirea este sau a devenit obiect de schimb, iubirea ca sentiment plenar şi viu, declanşator de fericire şi uimire este înlocuit de “bliss”, de o nevoie artificială de extaz, de trăire carnală, ambiguă şi epuizantă a unui sentiment.
O formă de extaz impusă de modelele hollywoodiene, prin varii canale media, o foame uriaşă de explozie senzorială, şi a sensibilului carnal macină fiinţa modernă. O demență a sufletului… o uitare a sensului ascuns şi misterios al ființei pentru exerciţiile repetitive ale expresiei sensibilităţii cărnii.
Calitatea este înlocuită de cantitate iar destinul tragic al ființei moderne este tocmai goliciunea interioară pe care o resimte şi pe care dopată încearcă să o ascundă sub valurile experimentării corporale şi beţiei simţurilor. O formă de ardere directă şi superficială, o estetică a viciului şi a consumării experimentale a trupului până la morbiditate.
Un gol de formă metafizică macină sufletul fiinţei moderne precum un vierme de azbest în miezul fraged de o carnalitate vie a mărului realităţii.
O greutate care înfioară şi care striveşte până la uitarea de sine fiinţă.
Ne populăm sufletele cu nevoi exterioare impuse de modelele media-marketing, trăim într-o lume a artificialităţii absolute pentru a sfârşi noi înşine că fiinţe artificiale.
Înlocuim iubirea cu nevoia de senzaţii şi dragostea cu sexul bestial.
Suntem din ce în ce mai dependenţi de realitatea pe care o construim, formă finală a viciului, drogaţi până la epuizare de chiar drogul pe care ni-l concepem secundă de secundă, captivi în orbirea aceasta dureroasă a experimentării.
Sortiţi în felul acesta iremediabil indistincţiei, ambiguităţii, fiinţe goale, larvare fojgăind în pântecul realităţii, oarbe şi fără destin.