Există momente în care România își scoate, fără rușine, halatul de spital și își arată cicatricile morale.
Unul dintre ele s-a produs când șefa magistraților — acea gardiană a adevărului suprem — a anunțat că o pensie de 11.000 de lei este „mică”.
Mică, adică indecent de modestă pentru o ființă care trudește zilnic la altarul Justiției, printre dosare, termene și cafele reci.
Mică, adică jignitoare pentru un demiurg al sentințelor care nu poate, vai, să-și deschidă un butic de dreptate la colțul străzii.
Mică, adică, probabil, nu-ți ajunge să-ți cumperi un Range Rover second-hand și o vacanță decentă în Bali.
Noi, muritorii, cei cu pensii de 2.700 de lei, ne cerem scuze.
Ne cerem scuze că mai trăim. Că mai respirăm. Că n-avem robe, dar avem rușine.
Ne cerem scuze că suntem prea ieftini pentru o societate care a făcut din aroganță un articol constituțional.
Pentru că, în România, „unic” a devenit o categorie juridică.
Avem magistrați unici, pensii unice, privilegii unice, ignoranță unică.
Și, mai nou, o nouă specie de homo juridicus — ființa care confundă justiția cu un sistem solar unde ea este Soarele, iar restul — planete fără atmosferă.
Doamna Costache a rostit acea propoziție magică: „Din toate punctele de vedere suntem unici.”
O frază simplă, dar cu forța unui cutremur de gradul 9 în subsolul democrației.
Deodată, toată țara a înțeles că nu trăim într-un stat de drept, ci într-un stat de drepturi speciale.
Și că Justiția nu mai e o balanță, ci o cântarire subtilă între cât merită un om să mănânce și cât merită o zeiță să-și reînnoiască garderoba de imortalitate.
În fond, cine mai are curajul să se compare cu un magistrat?
Doctorii doar salvează vieți, profesorii doar cultivă minți, pompierii doar sting focuri.
Magistrații, însă, sting… dosare.
Uneori înainte să se aprindă. Alteori după ce s-au prescris.
Cei din Olanda, de exemplu, ies la pensie la 67 de ani cu 3.500 de euro.
Dar în România, unde logica e facultativă și mirajul e obligatoriu, pensia de 11.000 de lei devine pensie de suferință profesională.
Există un mit în pseudo-știința socială a României:
că dacă plătești un om suficient de bine, devine incoruptibil.
În realitate, doar devine mai scump.
Corupția are tarife progresive, la fel ca taxele: cu cât ai mai mult, cu atât ceri mai mult.
Doamna de la CSM n-a vrut să jignească pe nimeni; doar a actualizat, poetic, lista de prețuri a moralității.
Unii oameni se pensionează cu amintiri, alții cu conturi.
Unii lasă urma unei vieți drepte, alții doar amprente de parfum juridic.
Și dacă dreptatea e oarbă, la noi pare și ușor dislexică: nu mai citește cifrele, doar le gustă.
„Nu putem face comparații”, a spus doamna.
Corect. Nu putem compara oamenii cu zei, munca cu harul divin, sudoarea cu legea cosmică.
Nu putem compara o viață întreagă de chirii, rate și muncă prost plătită cu o carieră în care ți se spune, de mic: „Ești putere în stat.”
Și ce face orice putere în stat?
Se transformă, încet, în puterea asupra statului.
Adică exact ceea ce vedem: un stat la genuflexiuni, cu fruntea lipită de robă.
În lumea metafizică a funcțiilor, modestia e un concept penalizabil.
Cum să fii modest când ești unic?
Cum să te cobori printre contribuabili când tu trăiești pe un plan juridic superior, într-o realitate unde aerul e filtrat prin articole de lege și halucinații constituționale?
Noi nu suntem poporul lor. Noi suntem masa de comparație — adică exact ce doamna interzice.
Suntem decorul moral al aroganței lor.
Suntem ceea ce rămâne după ce Justiția își ia pauza de prânz.
Din perspectivă poetică, România e o piesă de teatru absurd în care judecătorul se plânge că are prea puțin, iar justițiabilul se roagă să nu fie judecat de foame.
Țara noastră trăiește într-un sistem de pseudo-mistici contemporani:
cei care cred că banii sfințesc justiția, că robează divinitatea și că onoarea se măsoară în net, nu în drept.
Am trecut de la mitul Mioriței la mitul Pensiei.
„Pe-un picior de bancă, la tribunal stăpână,
cu un laptop nou și privirea lină,
plânge Justiția, că e săracă, biata,
cu doar unsprezece mii pe lună… plata.”
Cineva spunea că adevărata tragedie a unei societăți nu e corupția, ci râsul amar pe care-l naște.
Pentru că atunci când oamenii nu mai cred în Justiție, nici hoții nu mai cred în păcat.
Când judecătorul devine ridicol, infractorul devine comic.
Și când amândoi râd, doar țara plânge.
Poate că într-o zi, într-un viitor post-ironic, România va ajunge la stadiul de civilizație în care modestia să nu mai fie un defect penal.
Până atunci, vom continua să trăim în acest univers cu trei puteri:
una legislativă, una executivă și una egocentrică.
Și când doamna Costache va ieși la pensie cu 11.000 de lei, să nu uităm:
nu e o nedreptate, e o lecție de metafizică aplicată.
Despre cum, într-o țară în care pensia e o rugăciune și justiția o glumă, lipsa rușinii a devenit drept constituțional.