Există propoziții care ar trebui sculptate pe frontispiciul absurdului românesc, dar nu cu dalta, ci cu o lingură furată din sediul primăriei. Una dintre ele, mai monumentală decât Casa Poporului, mai strălucitoare decât neonul de pe clanța vreunui birou de Consiliu Local, este replica antologică a unui edil cu mustața groasă a aroganței:
„Nu suntem toți neam de hoți și de derbedei.”
Firește că nu suntem.
Doar că, în fiecare deceniu, descoperim că tocmai cei care spun asta țin furculița în buzunar, lingura sub pulpă și cuțitul în pixul cu care semnează contracte.
De ce nu se tem primarii de DNA?
Fiindcă pe peretele din birou nu au icoana lui Arsenie Boca, ci icoana înrămată a propriului lor tupeu.
Și fiindcă, în România, corupția nu este un accident — este un ritual inițiatic, o taină mistico-administrativă, transmisă ca un soi de cult al șpăgii.
Anatomia unui sistem care fură înainte să respire
Corupția locală nu e o boală, e o industrie. Are fluxuri, organigrame, KPI-uri, un departament de „Încasări alternative” și un manual de proceduri care începe cu:
• Încasezi.
• Negi.
• Plângi la televizor.
• Încasezi iar.
Așa s-a întâmplat cu un primar general, cu primari de sectoare, cu președinți de consilii județene, cu consilieri, cu viceprimari, cu șoferii lor, cu șoferii șoferilor lor și cu vărul mecanicului care schimba uleiul la mașina instituției.
Din 110 primari de municipii, aproape jumătate poartă dosare penale la subraț ca pe niște serviete elegante. Așa se prezintă la conferințe: costum, eșarfă, mapă cu acte și un dosar cu urmărire penală pe post de accesoriu intelectual.
Dar ce îi împinge să continue?
De ce, în ciuda camerelor, denunțătorilor, flagranturilor, stenogramelor, procurorilor și colegilor care cad unul câte unul, ei merg înainte cu aceeași seninătate cu care un copil bagă mâna în borcanul cu dulceață?
Fiindcă știu că rețelele lor sunt mai groase decât fibra optică. Prietenii lor sunt în Inspectorat, în poliție, în prefectură, în partid, în presă, în firme, în orice colțișor unde se poate face un „serviciu”. Iar serviciul făcut creează datorie. Iar datoria creează protecție. Iar protecția creează aroganță.
Primarul român – ființă mitologică, între șamanism bugetar și birocrație cosmică
Primarul român nu este un simplu administrator, ci o creatură mitologică între șef de trib, guru financiar și oracol de asfalt.
El nu gestionează bugete.
El „accesează vibrații fondurilor”, cum ar spune un guru new-age care vorbește despre bani ca despre chakre.
Să-l vezi cum își plimbă palma peste proiecte, cum simte „energia investițiilor”, cum îți explică telepatic, în timp ce-ți zâmbește strâmb, că „totul e legal”, e ca un spectacol de pseudo-știință, în care prestigitatorul e prins cu porumbelul sub haină, dar insistă că e magie pură.
Primarii nu iau mită.
Ei „armonizează resursele”.
Nu cer procent.
Ei „echilibrează sistemul”.
Nu jefuiesc bugetul.
Ei „optimizează fluxurile”.
Mita este doar o formă de energie, un fel de Reiki bugetar, transmis discret din plic în plic, până când ajunge la sursă: buzunarul sacru al edilului demiurgic.
Iar când DNA apare, edilul ridică ochii spre cer și spune, cu voce tremurată:
„E un atac politic.”
„Sunt un om corect.”
„Nu toți suntem neam de hoți.”
După care, dacă totuși este prins cu banii marcați în chiloți, intervine misticismul final:
„Eu nu știam ce e în plic.”
Cosmologia șpăgii — sau cum funcționează universul paralel al administrației locale
Dacă am privi administrația publică locală la microscop, am vedea un ecosistem complex, aproape poetic:
• molecule de bani circulând din contractor în consilier;
• celule de relații care se multiplică spontan;
• organisme birocratice care evoluează spre forme superioare de șmecherie;
• ecosisteme de nepotism înflorind pe paginile de buget.
E aproape științific.
Dar pseudo-științific.
Un fel de astrologie financiară, în care bugetul devine horoscopul primarului și fiecare investiție este un „trigon favorabil” care poate produce beneficii în zodia șpăgii.
Așa se explică și „misterul cosmic” al procentului de 10% din orice contract, revenit cu o precizie demnă de fizica particulelor.
Nu există licitație fără să se manifeste acest procent magic — ca o constantă universală a corupției.
Ar putea intra în manualele de fizică drept constanta Vangheliu-Kaninică: energia minimă necesară pentru ca un primar să-și deschidă portofelul.
România — satul planetar în care toți se știu cu toți
În orașele mici și în județe, primarul este, sociologic vorbind, un fel de „Gepetto social”.
El mișcă sforile.
El cunoaște pe toată lumea.
El a botezat jumătate din copii.
Cealaltă jumătate sunt veri, fini sau nepoți ai prietenilor săi.
Cum să-l arestezi?
El îți știe nașul, cumnatul, vecinul, amanta, pisica.
Dacă ești procuror, știe unde a făcut bunica ta cozonac.
Nu te atingi de o asemenea entitate decât când presiunea publică devine insuportabilă și când, în sfârșit, cineva își asumă flagrantul.
Faptul divers — sau când corupția devine atât de mare încât nu mai poate fi negată
Cazuri?
Câte vrei.
Un consilier prins cu 25.000 de euro în sacoșă.
Un primar cu banii marcați dosiți sub haine.
Un altul cu licitații trucate pentru hipermarketuri.
Altul cu doctorat copiat.
Altul cu păduri vândute fictiv.
Altul cu case, terenuri, apartamente, toate „primite cadou”.
24 de șefi de consilii județene — din 41 — au dosare, condamnări, anchete, conflicte de interese.
La unii au fost găsite liste scrise de mână cu procente, scheme, împărțeli — un fel de „evanghelie neagră” a bugetelor locale.
Dacă ai pune toate dosarele lor într-un singur birou, ai ridica un turn de hârtie mai înalt decât blocurile ANL pe care le-au construit cu supraevaluări de 300%.
Adevărul crud — primarii nu se tem de DNA fiindcă sunt PRODUȘI AI SISTEMULUI
Ei nu sunt accidente.
Nu sunt excepții.
Sunt norma.
Sunt forma de viață dominantă în ecosistemul administrativ românesc.
Primarii nu se tem de DNA pentru că:
• au protecție politică;
• au prietenii vechi cu oameni-cheie;
• controlează bugete uriașe;
• știu că procedurile durează;
• cunosc fisurile din legislație;
• și, cel mai important, își imaginează că sunt invincibili.
Dacă știi că ai sub tine un buget de 1 miliard de euro — cât are Primăria Capitalei — și că din el poți „redistribui” discret 10-20% în fluxuri paralele, te simți ca un mic monarh.
Un faraon cu șapcă de edil.
Un zeu al asfaltului cu aroganță divină.
Și cine ar îndrăzni să te judece?
Cetățeanul?
Dar cetățeanul e ocupat să-și plătească impozitele.
Primarul, în schimb, e ocupat să și le recupereze.
Epilog — sau ce rămâne după ce tăiem panglicile corupției
Rămâne praful.
Praful drumurilor neasfaltate.
Praful școlilor renovate doar în acte.
Praful parcurilor construite pe hârtie.
Praful blocurilor reabilitate prin poze, nu prin muncă.
Rămâne orașul mutilat.
Rămâne sectorul în ruine morale.
Rămâne cinismul din ochii oamenilor care știu, văd, presupun, dar nu mai speră.
Și rămâne întrebarea:
De ce nu se tem primarii de DNA?
Răspunsul e simplu, simplu ca un plic alb:
Pentru că încă nu se tem de noi.
De cetățeni.
De vot.
De memorie.
De luciditate.
Corupția va continua până când societatea va înțelege că mita nu este un accident, ci o formă de dominație.
Un mod de a ține comunitatea captivă.
Un instrument prin care hoții devin zei locali și cetățenii devin supuși.
În ziua în care vom înțelege asta,
în ziua în care vom ridica ochii și vom spune
„Nu, nu mai merge așa”,
în ziua aceea, zeii de carton ai primăriilor vor coborî în realitatea pe care au furat-o ani la rând.
Până atunci, replica va rămâne aceeași:
„Nu suntem toți neam de hoți și de derbedei.”
Dar ce ironie cosmică:
tocmai cel care o rostește este primul care îți fură portofelul în timp ce încearcă să-ți explice de ce nu e chiar furt.