Într-o țară saturată de promisiuni, de demagogie politicianistă și de crispări post-decembriste, azi avem un catalog scandalos: o coafeză, cu trecut onorabil la uscător, lac și fixativ, ajunge să „administreze” resurse vitale pentru zeci de mii de oameni. Da — resurse pentru care nu plătești doar cu bani, ci cu demnitate, cu normalitate, cu viață cotidiană. Iar când coafeza aceasta are în CV — printre tunsori și vopsele de păr — zboruri private cu lideri de partid, intră pe lista de „elite” care decid cine trăiește azi cu apă, și cine se spală la saci. Bine ați venit în realismul mioritic.
Iată, deci, tabla de judecată: Monica Hunyadi — fostă proprietară de salon de coafură, cu experiență în tipul nobil al „frizeriei de noapte”, care a devenit peste noapte manager la Exploatare Sistem Zonal Prahova (ESZ), societate de stat responsabilă de distribuția apei. (Monitorul de Botoșani)
Dar hai să-i dăm mai întâi contextul: firma care a pus-o acolo — nu prin concurs, ci probabil prin linie de partid, șoaptă de hol — e acuzată de Ministerul Mediului că a lăsat peste 100.000 de oameni fără apă după o operațiune de curățare a barajului Păltinu, fără avertisment, fără comunicare, fără rușine. (Mediafax)
Și ca să nu rămânem la pata de apă rece — femeia a fost pasageră pe jeturile private ale controversatei companii Nordis, alături de liderii partidelor de guvernământ. (G4Media.ro)
Ceea ce avem deci este un portret revelator al capitalismului politic autohton: salon de coafură → jet privat → companie de stat → criză a apei. O evoluție fluidă, ca o glisie periculoasă pentru societate. Iar noi — marea masă de consumatori de apă, lumină, speranțe — suntem doar cifre în declarații de avere, spații alocate pe scheme de zboruri, victime ale inerției și complicității structurale.
De la salon la stat: metamorfoza grotescă a competenței
„Salon de coafură” sună, la poliție morală, ca un semnal de alarmă: o ocupație privată, aparent inofensivă, dezvăluie un model de redistribuire a puterii: cine are acces la loje de noapte, la clientelă comodă, la cosmetica socială a elitei, are acces — la un moment dat — și la butoanele statului.
Analitic, această metamorfoză ar trebui să sune ca o alertă: nu există o punte logică ce leagă tunsorile cu gestionarea sistemelor publice. Absolut niciuna. Dar pentru sistemele statului post-comunist, aceasta este regula: competența tehnică nu e testată; simțul apartenenței de partid, prietenia cu vreun lider, loialitatea nepotențată, îți deschid ușa.
Prin această logică, statul devine salon, stațiile de tratare apă devin cabine de vopsire, conducta principală de apă — un fir de păr ce poate fi periat, evitat, ignorat. Pentru că, da, dacă ești ocupat cu trotuarele, cu gheretele, cu cosmetica de genul „să arăt bine la televizor” — cui îi pasă că cineva acolo de jos încearcă să bea un pahar de apă?
Jeturile Nordis: viteza relaxării vs. hăul infrastructural
Când liderii politici zboară cu avion privat, la fel fac și „coafezele de stat”. Dar aerul rarefiat al zborului privat nu exclude responsabilitatea socială de la sol. Dimpotrivă — o mărește grotesc. Pentru că, în timp ce ții un Tichet VIP și bei șampanie în avion, cineva de sub tine se uită la robinet și-n loc de apă curge disperarea.
Zborurile Nordis nu sunt doar lux — sunt simbolul unei rețele de complicități: politică, economică, personală. O rețea care distribuie privilegii și protecție, iar în fundal — sărăcie, deficit de apă, oameni în frig. Iar când rețeaua cedează, cine plătește nota nu sunt „băieții de sus”, ci societatea întreagă.
Iar ce face ESZ când trebuie să informeze publicul despre riscuri? Se ridică scaunul de la manichiură, trage un zâmbet, spune „nu mai lucrez aici”, și se urcă într-un alt avion. Strategia epocii: cosmetica de zi — cu fard, cu aranjat, cu cabina goală — devine soluția administrativă.
Criza apei: metaforă a abandonului organizat
Când o administrație e predată într-un regim de cosmetizare corporatistă, rezultatele sunt predictibile: criza apei, criza încrederii, criza conviețuirii. În Prahova și Dâmbovița, zeci de mii de oameni s-au trezit peste noapte sub un semn de întrebare: apa nu mai curge. Școlile seara — of, apa nu era, spitalul? fără apă. Oamenii vor apă, dar primesc tăceri.
Criza apei nu e doar un incident tehnic. E revelația unui model de stat care confundă guvernarea cu parada digitală a postărilor, care crede că imaginea curated sexy de Instagram va spăla gunoiul sistemului real. Criza apei — această metaforă a deteriorării colective — ne arată că nu există coafor care să ascundă putreziciunea țevilor, nu există jet privat care să aducă apă la robinet, nu există politică de partid care să substituie legea, procedura, responsabilitatea.
Când statul devine salon, infrastructura devine perie, iar cetățeanul — client care poate fi vopsit, dar care rămâne fragil când țeava cedează.
Sistemul corupt al numirilor: clientelism sau forță de muncă?
Antropologic, societatea care acceptă o coafeză de salon ca „manager de sisteme vitale” este o societate care a pierdut orice criteriu de meritocrație. Statul devine loterie, iar locurile fruntașe — trofee. Votul nu mai este pentru programe, ci pentru apropiați. În recuzita publică, apar Porsche-uri, apartamente, terenuri, garaje; dar în bucătăriile de bloc, apar găuri, lipsă de apă, lipsă de speranță.
Privitor la acest mecanism, demnitatea nu mai are sens. Funcția publică devine decor, nu misiune. Tocmai de aceea „managementul serviciilor publice” a devenit haznaua rușină — un concept generic, desuet, abandonat de realitate. Ce contează că ai semnat actele? Dacă oamenii beau apă de cană? Dacă spitalul nu are apă? Dacă copilul merge cu sticla la școală? Dacă țeava e veche, spartă, neîntreținută?
Sistemul clientelar nu renunță la putere — o reproduce. Coafa de salon devine acces — la banii publici, la privilegii, la protecție.
Spectacolul mediatic vs. trauma infrastructurală
Ne place să ne uităm la scandaluri: avion, politician, coafor, lux, indignare, share, emoji, meme. Dar la un moment dat, spectacolul se termină. Rămâne realitatea: un copil care nu are apă. O spitalizare întârziată. O fabrică oprită. Un oraș care se clatină sub greutatea propriilor disfuncții.
În timp ce noi discutăm despre jeturi și despre cine a dat cu părul pe spate lui X, zecile de mii de oameni din Prahova și Dâmbovița își îngheață rutina în frigider nesigilat, în robinet uscat, în spaima că apa nu mai vine. Aceasta este metafora supremă a dezastrului instituțional: frizura poate fi impecabilă, dar fundamentul e crăpat.
Spectacolul mediatic anestesiază realitatea. El o cosmetizează, o ascunde, o transformă în altceva: în poveste, nu în responsabilitate. Iar când povestea devine nebuloasă — apa nu vine, criza apare, oamenii strigă — apar alții care fură oglinda, schimbă cabina și pleacă. Noi rămânem cu imaginea, dar și cu lipsa.
Morala — dacă aceasta există: coaforul nu spală gunoiul, apa nu e sponsorizată
Poate că “Monica Hunyadi — fostă coafeză, zburătoare Nordis, manager de apă” va rămâne doar un caz de manual, un studiu de caz pentru generațiile viitoare. Poate va fi ridiculizată, marginalizată, uitată. Dar ceea ce a expus deja este paradisul complicității: de la salon la stat, de la jet privat la robinet uscat — un lanț de fragilități care nu au nevoie de conspirații, ci de incompetență asumată și de impunitate structurală.
Dar poate că morala — una amară, dar reală — e că statul nu are nevoie de coafeze; are nevoie de ingineri, de ingineri cu știință, cu conștiință, cu decență. Are nevoie de oameni care să îți vadă robinetul nu ca sursă de rușine mediatică, ci ca sursă de viață. Are nevoie de lideri care nu ies din salon, ci din școală de ingineri, de mediu, de utilități, de responsabilitate.
Și, mai ales: are nevoie ca cetățenii să realizeze că nu e nevoie să fie spectatori. Că nu trebuie să aplaude avioanele, link-urile, scandalurile, coafurile, ci să ceară apă. Scurgere constantă, curată, garantată. Apa — nu Instagramul politic.
Epilog: un oraș în care coaforul decide dacă bei apă — și o poezie tragică a absurdului
În România 2025, devine posibil ca o coafeză să decidă soarta apei potabile pentru sute de mii de oameni. Să zboare cu elite, să stea în board-uri, să semneze decizii. Să i se spună „manager”. Iar asta nu e metaforă — e realitate. E parodia pe care o trăim cu toții, dar pentru care nu avem un scenariu de ieșire limpede.
Iar dacă ar exista o poezie neagră care să descrie actuala noastră condiție urbană, ea ar suna astfel:
„Robinetul a luat avionul. Iar noi am rămas cu mizeria sub unghii.”
Aceasta este adevărul care ne îneacă. Nu zborurile VIP, nu salonul de noapte, nu poza perfectă. Ci scurgerea lentă, dar sigură, a demnității. Iar pentru asta, nu mai avem nevoie de freze, ci de acces la apă. Nu de VIP-uri, ci de responsabilitate. Nu de publicitate, ci de infrastructură.
În final: când până și coafeza devine administrator de stat, știi că ceva a murit din rațiunea publică. Și că, dacă vrei să speli gunoiul — nu-l mai frecați cu lac de unghii: aveti nevoie de altceva. De muncă. De seriozitate. De responsabilitate. De apă.
