Există momente în istoria națiunilor în care timpul se oprește, respiră profund, își ia capul în mâini și rostește, cu o tristețe cosmică: „Atât puteți?”. Iar România, țara în care zeii se pensionează mai devreme decât se coace un brad de Crăciun, tocmai a mai oferit o mostră de eternitate: dezvăluirea că 10.000 de euro pe lună nu sunt mulți, atunci când ești magistrat, fost magistrat, aproape magistrat sau doar condamnat la viață într-o Republică în care Justiția este un soi de unicorn obosit, dar cu drept de veto.
Petre Lăzăroiu, fost judecător al CCR, a intrat în spațiul public exact cum intră un meteor într-o parcare de supermarket: cu zgomot, cu scântei și cu un optimism dezarmant în privința propriei valori de schimb. Întrebat, probabil într-un moment de neatenție universală, despre pensia sa de 10.000 de euro, domnul Lăzăroiu a răspuns cu naturalețea cu care un nor răspunde când îl întrebi dacă plouă:
„Avem dreptul. Nu înțeleg de ce atâta tam-tam.”
Oh, ba înțelegem. Înțelegem atât de bine încât ne doare. Înțelegem pentru că trăim într-o țară în care „dreptul” e o pasăre care zboară doar pentru câțiva, iar restul populației este invitată să admire silueta din depărtare, ca pe un spectacol la care nu ai cumpărat bilet.
În viziunea fostului judecător constituțional, 10.000 de euro e, de fapt, un fel de indemnizație de supraviețuire. Sau, dacă vreți, un fel de vitamină socială pentru organismul fragil al magistratului român, greu încercat de viață: de interdicția de a face afaceri, de nefericirea de a nu putea juca la bursă, de durerea de a nu putea deschide o firmă în perioada sa de glorie. Ce tragedie greacă! Antigona plânge în pumni de invidie.
Așa cum ne-a mai spus, cu un fel de tristețe aristocratică, Lăzăroiu însuși:
„Eu nu am putut să îmi fac o firmă.”
Și aici, întreaga țară ar trebui să lase jos sacoșele cu cartofi, să oprească navetele de la Metrorex, să suspine profund și să spună în cor: „Săracul om!”. Pentru că, desigur, drama României nu este că milioane de cetățeni câștigă în 10 ani cât pensia domnului Lăzăroiu în două luni; nu, drama este că un judecător constituțional nu a putut să-și facă un SRL în timp ce interpreta Constituția după bunul plac politic al epocii.
Dar nu e totul. Pentru că dumnealui, cu o modestie olimpiană, ne mai transmite ceva: nu doar că pensia nu e mare, dar salariul a fost și mai mic. Doar 12.000 de euro. Lunar. Un mizilic, evident, pentru cineva care trebuie să ducă pe umeri povara de a nu se atinge de obiectul muncii sale, adică de democrație.
România e o țară fascinantă: nu avem autostrăzi, nu avem spitale, nu avem un sistem educațional funcțional, dar avem pensii speciale cosmice. Practic, dacă civilizația ar dispărea mâine, extratereștrii ar putea reconstrui întreaga noastră societate doar pe baza sentințelor CCR și a taloanelor de pensie ale magistraților. Sunt documente fondatoare.
Și totuși, indignarea publică pare să-l surprindă profund pe domnul Lăzăroiu. O populație care trăiește cu 4000 de lei pe lună nu ar trebui, desigur, să ridice o sprânceană. Ar trebui să spună:
— Bravo, dom’le! Așa se face!
Și, eventual, să mai pună și mâna la o chetă națională, să nu cumva să rămână omul fără bani de vacanță la Cannes.
Dar stați, că epopeea nu se termină aici. Domnul Lăzăroiu ne mai spune, cu plutire metafizică, că exemplele de magistrați pensionați la 45 de ani sunt „singulare”. Sigur, poate sunt singulare în univers, dar în România sunt atât de numeroase încât deja lumea se întreabă dacă nu cumva magistratura e, de fapt, un fel de sport extrem: te pensionezi devreme ca să nu crapi de tânăr.
În același timp, argumentul suprem e servit cu solemnitate:
„Un magistrat poate nu prinde vârsta de pensionare.”
Asta e absolut genial. Atât de genial încât ar trebui tipărit pe bancnote. Într-o țară în care oamenii mor în spitale fără medicamente, în incendii în secții ATI, la cozi interminabile, singura categorie la care moartea este o teorie abstractă se pare că este magistratura: „s-ar putea să nu prindă vârsta de pensionare”. Cu 60.000 de lei pe lună. Cu aer condiționat și pauze de principiu.
De fapt, discursul acesta este un tip de poezie socială: o poezie a privilegiului care nu-și recunoaște privilegiul, o poezie a unei caste care se vede martiră, o poezie care îți spune, fără să clipească, că un om plătit ca un director bancar trăiește, de fapt, în restriște.
Este fascinant cum în România, casta magistraților nu doar că își apără privilegiile, dar o face cu un fel de grație de operetă sovietică. Orice tentativă de reformă devine dictatură. Orice discuție despre pensii devine „tam-tam”. Orice critică devine atac la statul de drept. Orice demers public este transformat într-un sacrilegiu populist, într-un jaf ideologic împotriva templului sacru al robeitei.
Și astfel, într-un univers paralel, Petre Lăzăroiu și alții ca el apar ca niște martiri ai democrației, care au suferit enorm sub povara celor 12.000 de euro pe lună și care acum, în sfârșit, își pot bucura bătrânețile cu 10.000 de euro lunar, fără să mai fie terorizați de gândul că poate va trebui să își ia un abonament mai ieftin la sală.
Cei care protestează, cei care întreabă, cei care se revoltă… aceștia nu sunt cetățeni, ci niște suflete turbate de gelozie, niște populări nebune ale „emoției publice”. Așa ni se spune. Reforma pensiilor nu trebuie făcută „pe Facebook”. Trebuie făcută, probabil, în ședințe secrete, sub lumina difuză a unei Constituții flexibile, pe care doar câțiva șmecheri o pot interpreta cu adevărat.
Dar România nu mai poate trăi în acest teatru absurd. Nu mai poate supraviețui într-o societate în care cei mai bine plătiți oameni sunt cei care au transformat legea într-un scut pentru propriile interese, iar moralitatea într-un moft pentru mase.
În realitate, scandalul nu e despre Lăzăroiu. Nu e despre pensia lui.
Scandalul este despre ceea ce simbolizează el.
Despre casta neatinsă, despre imunizarea politică, despre templul intangibil al Justiției care nu vrea să fie justă.
Despre faptul că România este, de trei decenii, un regat al paradoxului:
— cei mai privilegiați plâng cel mai tare;
— cei mai săraci sunt acuzați că sunt invidioși;
— cei care ar trebui să apere legea sunt primii care o răsucesc.
Finalul este simplu, limpede, crud ca o tăietură de sabie:
Atâta vreme cât România este condusă de o aristocrație judiciară care crede că privilegiul este o lege naturală, iar critica este o blasfemie, democrația rămâne doar un cuvânt frumos, pus în vitrină, lângă pensia de 10.000 de euro.