Există un tip de nesimțire atât de densă, atât de compactă, încât poate devia lumina. Un fel de gaură neagră morală care absoarbe tot: bun-simț, empatie, realitate, rușine.
În România, această gaură neagră poartă ropă. Și semnează decizii. Și cere bani.
Magistrații români – nu toți, ci acei arhiepiscopi ai propriului privilegiu, cocoțați în vârful sistemului – au ajuns la nivelul de suverani absolutiști. Nu putere separată, nu putere în stat: putere deasupra statului. Un fel de Vatican juridic, impermeabil la critică, imun la rușine, și complet insensibil la lumea reală, aceea în care oamenii taie chitanțe la benzină ca să poată lua pâine.
Când o castă ajunge să se creadă eternă, nu se mai numește profesie. Ci oligarhie. Și ca orice oligarhie, încetează să mai vadă lumea. Nu pentru că e oarbă, ci pentru că nu o interesează.
Iar magistrații noștri sunt, în aceste zile, atât de rupți de realitate încât o confundă cu un atac personal. Crezul lor lăuntric este simplu: „Totul mi se cuvine. Restul lumii să tacă.”
Yoghinul suveranist din ei se uită la popor ca la un zgomot de fundal. Și dacă poporul insistă să vorbească, îl amenință cu penal.
Prima dovadă: Cerșetoria de lux de la Cotroceni
Într-o zi în care România tremura economic ca un bec atârnat într-un garaj, Înalta Curte s-a prezentat la Cotroceni cu o listă de cerințe. Nu reforme. Nu ajustări.
Bani. Mai mulți bani.
După scandalul colosal al pensiilor speciale, după revoltele publice, după tone de analize, după studii, după demonstrații, după tot:
Înalta Curte cere alte privilegii noi-nouțe.
Și o face în limbajul solemn al unei secte care își citește Evanghelia în piața publică:
„Magistrații preiau un volum de muncă disproporționat… uzură profesională… ritmul actului de justiție… recunoaștere oficială și publică… cotă compensatorie din economiile salariale generate de posturile vacante…”
Traducere din suveranistă în română:
„Sunt posturi vacante? Banii economisiți sunt ai noștri.”
E o logică fascinantă: dacă la spital nu ai destui medici, nu le dai surplusurile pacienților; le dai medicilor existenți, pentru că, vezi Doamne, oboseala e contagioasă și trebuie indemnizată.
Dacă pompierii sunt puțini, nu cumperi autospeciale; le dai bani pompierilor rămași, ca să se simtă apreciați când intră în foc.
Dacă profesorii sunt insuficienți, nu angajezi; le dai bonus celor care scriu pe tablă.
Magistrații au reinventat economia paralelă: privilegiul redistribuit privilegiului.
Este o alchimie juridică prin care lipsa devine abundență, iar abundența devine drept.
Dar din tot acordul acesta plin de fraze sforăitoare – fraze cu ton grav, de parcă ar fi fost extrase din manualul unui ordin monahal digital – lipsește un mic lucru: CJUE.
Da, Curtea de Justiție a Uniunii Europene. Instituția pe care chiar și cei mai eurosceptici o pomenesc măcar de complezență.
Înalta Curte condamnă tot ce mișcă altfel, recită odă CCR-ului și Comisiei Europene, dar ignoră complet CJUE.
Asta spune totul: „Nu ne interesează altă autoritate care poate controla autoritatea noastră.”
Suveranism cu robă. Suveranism de clopotniță. Suveranism pe banii cetățeanului.
A doua dovadă: Plângerea penală împotriva vicepremierului
CSM a depus plângere penală împotriva Oanei Gheorghiu.
Nu pentru că a furat.
Nu pentru că a comis vreun abuz.
Nu pentru că a încălcat Constituția.
Ci pentru că… a comentat pensiile magistraților.
Este genul de reacție care ar face un copil de 7 ani să roșească:
„Nu-mi place ce ai spus despre mine, te spun la doamna!”
Dar în statul român, copilul are uniforme, secretare, și poate decide cine intră și iese din Parlament.
CSM s-a comportat ca un mafiot rănit în orgoliu: nu te împușcă, doar îți arată pistolul. Nu te lovește, doar îți spune că ar putea.
Este intimidare de școală mică, făcută cu sigilii oficiale:
„Zici ceva de noi, te facem penal.”
În orice stat sănătos, așa ceva ar declanșa revolte instituționale, rapoarte europene, anchete.
În România declanșează… nimic. Liniște.
Pentru că toată lumea știe cine e stăpânul.
Magistrații trăiesc cu impresia că nu pot fi atacați. Nici criticați. Nici chestionați. Nici măcar observați.
O castă care a internalizat ideea că responsabilitatea e opțională, iar privilegiul e genetic.
Oligarhia cu robă nu se apără: se revendică
În modul lor misterios, care combină pseudo-știința juridică cu pseudomisticismul profesional, magistrații au creat o mitologie:
Noi suntem singura putere curată. Noi suntem stâlpul democrației. Cine ne critică atacă statul de drept. Cine cere reformă vrea dictatură. Cine întreabă de bani e populist. Cine cere socoteală este dușman al Justiției.
În această mitologie, fiecare magistrat este un semi-zeu, iar fiecare critic este un barbar care nu înțelege „complexitatea actului de justiție”.
E o formă de narcisism instituțional.
O schizofrenie a responsabilității.
O magie neagră a privilegiului.
Justiția română nu este o putere în stat, ci o castă atemporală, desprinsă de istorie și complet anchilozată în propria poveste de eroi neînțeleși.
Cine mai are curaj să le spună „nu” acestor zei? Nimeni.
Președintele Nicușor Dan ne-a explicat cu serenitatea unui contabil cosmic că presiunea societății asupra magistraților „este nejustificată”.
Într-o țară în care 5 milioane de oameni câștigă sub 4000 de lei, în care spitalele cad, în care școlile mucegăiesc, în care drumurile se surpă, în care pensiile obișnuite sunt umilințe lunare – presiunea este… nejustificată.
Cum să nu fie justificată?
Cum să nu fie morală?
Cum să nu fie esențială?
Când o putere a statului își bate joc de cetățeni, cetățenii nu fac presiune: fac ordine.
Dar România e blocată într-o negociere ratată cu propria oligarhie:
Ei cer totul.
Noi primim un cot în gură.
Exact cum a spus Liviu Avram:
„Ce înseamnă să negociezi cu mafia: ia tot ce ți se oferă și nu da nimic la schimb.”
Adevărul final – și tăios – este următorul:
Magistrații nu mai sunt doar nesimțiți.
Sunt nesimțiți cosmici, adică oameni care au trecut de faza în care realitatea are vreun impact asupra lor.
Oameni care nu se tem de nimic, pentru că știu că nu există pedepse în galaxia lor.
Oameni care știu că Justiția nu îi va atinge niciodată, pentru că ei sunt Justiția.
Și atunci, întrebarea nu mai este „cum i-am lăsat să ajungă aici?”, ci cât mai tolerăm această escrocherie morală?
O castă care primește miliarde din buget, care își apără privilegiile cu un zel bolșevic, care își permite să amenințe politicieni, să sfideze Europa și să trateze societatea cu dispreț – nu e o putere.
E un cartel.
Un cartel meta-juridic, cu incantații latinești și robe parfumate.
Iar România, dacă nu rupe pactul cu acest cartel, va continua să plătească tribut: financiar, moral, democratic.
Nu magistrații trebuie reformați.
Ci modul în care negociem cu nesimțirea cosmică.
Nu cu rugăminți.
Nu cu timiditate.
Ci cu aceeași forță cu care ei își revendică privilegiile.
Pentru că, în final, nu ei sunt stăpânii statului.
Noi suntem.
Și uităm asta exact când ne costă cel mai scump.