Sărăcia nu mai vine flămândă, cu cămașa ruptă și cu scuze în buzunar. Vine îmbrăcată business casual, cu grafice colorate, prezentări PowerPoint și o frază liniștitoare: „nu avem de ales”. Când auzi asta, ține-te bine de portofel. De obicei, urmează să ți-l explice cineva care nu-l deschide prea des.Guvernul Bolojan a ales. Nu destinul, nu economia globală, nu alinierea planetelor. A ales politic. A ales să strângă cureaua acolo unde nu o poartă el. A ales să facă reformă prin populație, nu prin stat. A ales metoda clasică românească: să crești taxe, să nu tai nimic din ce doare cu adevărat și să spui solemn că e „sacrificiu”. Un sacrificiu ritualic, desigur, în care zeii rămân grași, iar mulțimea se subțiază.Claudiu Năsui a spus-o fără metafore: sărăcirea populației e o alegere politică. Traducere liberă: nu e cutremur, nu e secetă, nu e invazie extraterestră. E decizie. Cu ședință, cu vot, cu mapă. E o semnătură pe hârtie, nu o fatalitate cosmică.Dar ce frumos sună când îi spui consolidare fiscală. Ce poetic e când sărăcia e botezată responsabilitate. Ce liniștitor e când guvernul îți explică, cu voce de diriginte blând, că trebuie să mai strângi puțin, pentru binele tău, al copiilor tăi, al copiilor copiilor tăi și, mai ales, al deficitului, acest animal sacru care trebuie hrănit constant cu carne de contribuabil.Problema nu e că trebuia redus deficitul. Asta e povestea oficială și, de data asta, aproape nimeni n-o contestă. Problema e cum. Există două căi: tai cheltuieli sau crești taxe. Una presupune să deranjezi structuri, privilegii, sinecuri, obiceiuri vechi și bugete umflate cu aer cald. Cealaltă presupune să trimiți factura către cetățeni. Ghici care e mai ușoară.Statul român e ca un pacient obez care refuză dieta, dar cere donare de sânge de la vecini. „E pentru binele meu”, spune el, în timp ce-și mai ia o prăjitură bugetară. Cheltuielile rămân aproape intacte, aparatul se umflă, iar eficiența rămâne o legendă urbană, la fel ca trenurile care ajung la timp.Taxele, însă, cresc. Cresc liniștit, metodic, „responsabil”. Pe proprietate, pe muncă, pe respirație dacă s-ar putea. Și aici apare ironia supremă: ni se spune că taxele pe proprietate erau mici. Corect. Dar cele pe muncă sunt uriașe. Printre cele mai mari din Uniunea Europeană, un club care nu e tocmai cunoscut pentru generozitate fiscală. Asta nu deranjează pe nimeni. Acolo nu se umblă cu bisturiul, ci cu pansament: mai punem o taxă, mai scoatem o facilitate, mai mutăm câteva sute de lei dintr-un buzunar în altul, ca să nu se observe prea tare.Facilitatea de 300 de lei la salariul minim devine 200. Un gest mărunt, aparent. O sută de lei aici, o sută de lei acolo. Dar exact așa funcționează sărăcirea: prin picurare. Prin mici ajustări care, puse cap la cap, devin o hemoragie. Nimeni nu te jefuiește dintr-o dată. Te obișnuiesc să dai.Și totul se face cu un aer de moralitate fiscală. Cine îndrăznește să protesteze e infantil, iresponsabil, populist. „Nu înțelege macroeconomia”, i se spune. De parcă macroeconomia ar fi o religie ocultă, accesibilă doar inițiaților, nu o sumă de decizii care lovesc exact în frigiderul omului de rând.Mai e și dimensiunea politică, ignorată cu o seninătate sinucigașă. Când sărăcești populația, nu produci stabilitate. Produci furie. Când tai din puterea de cumpărare, nu educi, radicalizezi. Când le spui oamenilor că trebuie să mai rabde, în timp ce statul nu se reformează, le deschizi ușa către extremă. Și apoi te miri că AUR crește, că discursul devine mai violent, că nu mai există răbdare. Populismul nu apare din neant. E crescut cu grijă, prin politici „responsabile”.Guvernul spune că face sacrificii. O minciună elegantă. Sacrificiul adevărat e întotdeauna al altora. Al celui care plătește mai mult pentru aceleași lucruri. Al celui care muncește și vede că munca e taxată mai aspru decât ineficiența. Al celui care simte că statul nu e un partener, ci un creditor nervos.Între timp, reformele reale rămân pe lista de așteptare. Digitalizarea e promisă, restructurarea e discutată, evaluarea cheltuielilor e amânată. Aparatul rămâne stufos, confortabil, imun. Statul nu slăbește. Cetățeanul, da.Și aici intervine partea filozofică, aproape ontologică: ce este statul, dacă nu suma deciziilor sale? Dacă alegi constant să protejezi structura și să penalizezi individul, ce fel de stat ești? Unul care se autosusține, nu unul care servește. Un organism care se hrănește din gazdă până la epuizare.Ironia finală e că această „responsabilitate” fiscală riscă să fie profund iresponsabilă pe termen lung. O economie nu se întărește prin sufocarea celor care o țin în viață. O societate nu se stabilizează prin sărăcire controlată. Dar poate că asta nu mai contează. Poate că miza nu e dezvoltarea, ci supraviețuirea politică pe termen scurt. Poate că nu se mai gândește nimeni la ce urmează după ce factura e plătită.Așa ajungem la concluzia amară: România nu e sărăcită de context. Se sărăcește singură, cu pixul. Nu e o tragedie naturală, ci o operă administrativă. O piesă jucată prost, cu actori convinși că publicul nu va pleca din sală.Dar publicul pleacă. Sau votează altceva. Sau nu mai crede. Și atunci, peste câțiva ani, aceiași oameni vor apărea la televizor, mirându-se: „cum s-a ajuns aici?”. Ca și cum sărăcia ar fi venit pe furiș, nu pe ordonanță.Sărăcirea populației e o alegere politică. Restul sunt note de subsol.
