Există tragedii care nu se mai termină pentru că au devenit utile. Și există popoare care nu mai au voie să ajungă la finalul propriei povești, fiindcă finalul ar închide robinetul de sens din care se adapă prea mulți. Identitatea palestiniană — așa cum este livrată zilnic pe ecrane, feed-uri și altarul indignării globale — nu mai este o realitate politică, ci o instalație artistică perpetuă: mereu în lucru, mereu neterminată, mereu plângând exact cât trebuie pentru a nu se vindeca niciodată.
În lumea noastră, pacea este suspectă. Normalitatea este contrarevoluționară. Compromisul e un cuvânt murdar, iar victoria — o crimă morală. Palestinienii nu au voie să câștige, pentru că o victorie ar rupe decorul. Ar strica lumina. Ar închide spectacolul. Iar spectacolul trebuie să continue.
Victima ca profesie
Astăzi, a fi palestinian nu mai este doar o condiție geopolitică. Este o funcție simbolică. Un rol fix într-o dramaturgie globală în care distribuția nu se schimbă niciodată: victima absolută, eternă, impecabilă. O victimă care, paradoxal, nu trebuie să iasă din suferință, pentru că ar deveni imediat suspectă. Cine iese din suferință trădează cauza. Cine începe să trăiască normal sabotează mitul.
Palestinianul trebuie să fie mereu „aproape”: aproape de stat, aproape de pace, aproape de recunoaștere. Dar niciodată acolo. Aproapele este starea perfectă pentru manipulare. Aproapele e promisiunea care nu se onorează. Aproapele e eternul „încă puțin”, repetat până la epuizare.
Iar cine sugerează că, poate, soluțiile reale presupun compromisuri dureroase, reforme interne, elite responsabile și asumarea propriilor eșecuri — acela este imediat excomunicat. Nu pentru că ar greși factual, ci pentru că strică liturghia.
Mitul care mănâncă omul
Mitul este mai puternic decât omul. Mitul palestinian — această mistică seculară a suferinței absolute — a ajuns să dezumanizeze exact ceea ce pretinde că apără. Oamenii reali dispar, înghețați într-un rol unic: victimă pură, fără voință, fără responsabilitate, fără dreptul de a greși. Un popor redus la o icoană nu mai poate fi tratat ca un actor politic. Devine obiect de venerație, nu subiect de negociere.
Iar icoanele nu vorbesc. Nu negociază. Nu construiesc instituții. Ele doar sângerează frumos.
În această estetică a durerii, orice palestinian care cere normalitate devine suspect. Orice palestinian care vrea un stat funcțional, cu poliție, impozite, legi și compromisuri, este privit ca un eretic. Pentru că statul real ar închide sanctuarul. Ar aduce plictisul. Ar introduce contabilitatea. Ar strica poezia.
Industria indignării
În jurul acestei identități suspendate s-a format o industrie solidă. ONG-uri, activiști, jurnaliști, influenceri, universitari, revoluționari de cafenea — toți trăiesc din menținerea problemei în stare lichidă. Nerezolvată. Inflamabilă. Repostabilă.
Rețelele sociale cer imagini, nu procese. Emoție, nu instituții. Un copil cu praf pe față valorează mai mult decât zece rapoarte despre reformă administrativă. O mamă urlând este mai virală decât o lege electorală. Ruina bate bugetul.
Astfel, palestinianul devine un produs media. O hologramă a durerii, proiectată pe pereții conștiinței occidentale. Un avatar moral pe care îl folosești ca să te simți bun, indignat, viu. Dar niciodată responsabil.
Pseudomistica refuzului de a încheia
Ca orice mistică, această identitate nu suportă finalul. Finalul ar însemna moartea sensului. Dacă problema s-ar rezolva, dacă ar apărea o viață normală, mitul s-ar evapora. Și odată cu el, întreaga economie simbolică a indignării.
De aceea, soluțiile reale sunt sabotate subtil. Nu prin refuz explicit, ci prin supralicitare morală. Prin cerințe imposibile. Prin absolutisme. Prin „totul sau nimic”. Nimicul fiind preferabil, pentru că nimicul păstrează rana deschisă.
În acest mecanism pervers, palestinianul ideal este cel care suferă frumos și nu cere nimic concret. Care nu se organizează, nu negociază, nu se murdărește cu politică reală. Care rămâne pur tocmai pentru că nu câștigă nimic.
Când victoria devine imorală
Victoria este obscenă în epoca noastră. Ea presupune pierzători. Presupune responsabilitate. Presupune asumare. Mult mai confortabil este să rămâi înfrânt etern. Înfrângerea perpetuă poate fi monetizată, estetizată, ritualizată.
Un palestinian care ar câștiga — adică ar trăi într-un stat funcțional, cu compromisuri dureroase dar reale — ar deveni brusc invizibil. Ar dispărea din feed-uri. Ar înceta să mai fie util.
Și atunci, sistemul are grijă să nu câștige. Să rămână mereu la ușă. Să bată, dar să nu intre. Să spere, dar să nu ajungă. Să fie mereu „pe punctul”.
Cinismul suprem
Cel mai cinic aspect este că această construcție nu ajută palestinienii. Îi ține captivi într-o identitate care le refuză maturitatea politică. Le refuză dreptul de a fi imperfecți, de a greși, de a se reforma. Le refuză dreptul de a fi, pur și simplu, normali.
În numele umanității, li se refuză umanitatea completă. În numele compasiunii, li se refuză ieșirea din suferință. În numele dreptății, li se refuză finalul.
Final fără final
Adevărul neplăcut este acesta: nu toți cei care plâng cauza palestiniană vor pace. Mulți vor doar continuarea poveștii. Pentru că pacea ar închide scena. Ar stinge luminile. Ar obliga spectatorii să plece acasă.
Iar acasă e plictisitor. Acolo nu mai e nimic de share-uit.
De aceea, palestinianul trebuie să rămână pe veci „aproape”. Aproape de stat. Aproape de pace. Aproape de victorie. Dar niciodată acolo. Pentru că acolo se termină mitul. Și odată cu mitul, se termină afacerea.
Iar lumea noastră, să recunoaștem, iubește afacerile care nu se închid niciodată.