Există un sunet mai obscen decât clinchetul unui ceas scump într-o țară săracă? Da. Este ticăitul inutil al unei întrebări puse prost, repetată obsesiv, ca un metronom dereglat al jurnalismului românesc. „Cât costă ceasul?” — întreabă reporterița, nu o dată, ci cu insistența cu care, odinioară, se cerea pâine pe cartelă. „Cât costă ceasul?”, de parcă viitorul României s-ar fi strâns la încheietura mâinii lui Ilie Bolojan, între două curelușe banale de Timex.Întrebarea nu e doar proastă. E simptomatică. E radiografia unei prese care a confundat controlul puterii cu scotocirea prin buzunare, interesul public cu bârfologia și investigația cu o privire lacomă spre luciul metalic al nimicului. „Cât costă ceasul?” devine mantra unei industrii media care, în timp ce arată cu degetul spre un accesoriu ieftin, își ascunde sub preș datoriile de zeci de milioane de euro către stat. Un fel de hoț care strigă „prindeți hoțul!”, dar o face cu microfon și legitimație.Contextul e atât de grotesc, încât aproape că devine poetic: televiziunea pentru care lucrează reporterița are datorii de peste 40 de milioane de euro la stat. Patruzeci. De. Milioane. De. Euro. O sumă care nu mai e o datorie, ci un concept metafizic, un munte de timp furat, de școli neconstruite, de spitale rămase pe hârtie. Și totuși, în fața acestui Everest al neplății, jurnalista alege să escaladeze… un Timex. Câteva sute de lei. Rușinos de ieftin, într-adevăr. Nu pentru Bolojan, ci pentru pretențiile unei prese care se vrea câine de pază, dar latră la ceasornice.Bolojan răspunde simplu. Timex. Subiect închis. Sau, într-o lume normală, ar fi trebuit să fie. Pentru că, dacă tot vorbim despre ceasuri, România chiar a avut — și încă are — ceasuri scumpe în politică. Nu metaforic. La propriu. Ceasuri care nu ticăie, ci urlă. Ceasuri care nu măsoară timpul, ci sfidează realitatea.Avem exemple publice, documentate, declarate. Laura Vicol, cu un Richard Mille de aproximativ 180.000 de dolari și bijuterii declarate de aproape 800.000 de euro — o avere care, purtată la mână, devine declarație politică în sine. Rareș Bogdan, cu ceasuri și bijuterii în familie de circa 200.000 de euro, plus un ceas purtat public estimat la 30.000 — simbol al unei retorici naționaliste care bate ora exactă la Bruxelles. Mircea Geoană, cu Vacheron Constantin și Glashütte, ceasuri de zeci de mii de dolari, ajunse sub sechestru în dosare — acolo unde timpul nu mai curge, ci stă pe loc, ca un martor mut. Marian Vanghelie, cu Vacheron Constantin și Cartier, nu ca stil personal, ci ca probe — ceasuri care au ajuns să măsoare nu secundele, ci pedepsele.Acolo erau întrebări. Acolo era interes public. Acolo era motiv de presă. Nu la un Timex. Dar jurnalismul românesc are un talent aparte: ratează esențialul cu o precizie de ceas elvețian și se aruncă asupra insignifiantului cu entuziasmul unui copil care descoperă o jucărie stricată.De ce? Pentru că întrebarea despre ceas e comodă. Nu supără pe nimeni cu adevărat. Nu cere documentare. Nu cere curaj. E o întrebare de vitrină, bună pentru clipuri scurte și indignări rapide. În schimb, întrebarea reală — „Cât timp mai așteptăm să fie achitate datoriile televiziunii pentru care lucrați?” — e una toxică. Ar cere o oglindă. Ar cere asumare. Ar cere ca presa să se uite, fie și pentru o secundă, la propriul ei ceas interior, blocat de ani de zile pe „mai târziu”.România nu are o problemă cu ceasurile. Are o problemă cu timpul pierdut. Cu anii risipiți în care nimeni nu a recuperat nimic din ceea ce i-a fost furat. Cu minutele consumate pe scandaluri de recuzită, în timp ce marile jafuri se prescriu, elegant, sub privirea obosită a unei societăți care a învățat să confunde zgomotul cu semnificația.Presa, în acest decor, joacă un rol trist. În loc să fie cronometru al puterii, a devenit pendul al derizoriului. Oscilează între indignare mimată și tăcere complice, între întrebări agresive puse prost și întrebări necesare care nu se mai pun deloc. E o presă care a internalizat logica reality-show-ului: contează ce se vede, nu ce se înțelege. Contează luciul, nu mecanismul.Și aici intrăm într-o zonă mai adâncă, aproape filozofică. Ce este timpul într-o democrație? Nu doar succesiunea alegerilor, nu doar mandatele, nu doar ciclurile de știri. Timpul democratic e capacitatea unei societăți de a învăța din trecut și de a construi un viitor coerent. În România, acest timp e fracturat. Trăim într-un prezent continuu, isteric, în care fiecare scandal îl înghite pe cel anterior, fără să lase urme. Ceasurile ticăie, dar nu măsoară nimic. Sunt decorative.De aceea, întrebarea despre Timex e atât de revelatoare. Nu spune nimic despre Bolojan. Spune totul despre noi. Despre o cultură publică în care simbolurile sunt răsturnate, iar prioritățile sunt negociabile. În care un accesoriu devine subiect național, iar datoriile colosale ale unei instituții media devin un detaliu tehnic, bun de ascuns într-un raport prăfuit.Sarcasmul, aici, nu e un moft stilistic. E o formă de igienă mentală. Altfel, riști să iei în serios o lume care întreabă „cât costă ceasul?” în timp ce ignoră costul real al propriei inconsecvențe. Cinismul devine un instrument de supraviețuire, nu o poză intelectuală. Pentru că absurdul nu mai e excepția, e norma.Trăim într-o estetică a absurdului permanent, unde pseudo-investigația ține loc de jurnalism, iar moralismul selectiv ține loc de etică. Unde adevărurile sunt trunchiate, rețelele sociale amplifică nimicul, iar miturile conspiraționiste oferă explicații simple pentru realități complexe. În acest peisaj, ceasul — obiect banal, menit să măsoare trecerea — devine fetiș. Un simbol ușor de vândut, ușor de digerat, ușor de uitat.Și totuși, undeva, în fundal, timpul continuă să curgă. Datoriile nu dispar. Faptele nu se prescriu moral, chiar dacă juridic se mai întâmplă. Memoria colectivă, oricât de fragilă, mai păstrează ecouri. Întrebarea e dacă vom învăța vreodată să le ascultăm sau vom continua să ne uităm la ceasuri, fascinați de reflexia noastră în sticlă.Poate că adevăratul ceas al României nu e la mâna unui politician, ci pe peretele fiecărei redacții. Un ceas mare, vizibil, care să ticăie nu secundele, ci responsabilitățile neonorate. Un ceas care să ne amintească, la fiecare minut, că timpul pierdut nu se recuperează cu întrebări proaste și scandaluri ieftine. Că jurnalismul, dacă vrea să fie mai mult decât un decor, trebuie să-și regleze mecanismul intern.Până atunci, vom continua să asistăm la acest spectacol al irelevanței. Vom număra ceasuri, nu ani. Vom întreba prețuri, nu principii. Și ne vom mira, periodic, că țara stă pe loc, deși toate ceasurile merg.România n-are o problemă cu ceasurile. Are o problemă cu timpul. Și, mai ales, cu cei care îl irosesc vorbind despre nimic, în timp ce esențialul ticăie, nevăzut, spre o altă generație care va plăti nota.