România seamănă tot mai mult cu acele state africane despre care Occidentul face documentare triste cu muzică de pian pe fundal și copii care cară apă în bidoane galbene, doar că la noi bidoanele sunt înlocuite cu dosare cu șină, iar triburile poartă costume slim fit și badge-uri de partid.
Avem petrol, gaze, păduri, aur, pământ fertil, ape, munți, port la mare, poziție strategică și o clasă politică atât de incompetentă încât, dacă ar găsi o mină de diamante în curtea Parlamentului, ar reuși performanța istorică să importe pietriș din Bulgaria pentru inaugurare.

Țara aceasta este o tragedie tropicală mutată în climat continental.

O republică balcanică administrată ca un cult cargo din Pacificul de Sud.
Pentru cine nu știe fenomenul: după război, unele triburi izol ate văzuseră avioanele americane aducând hrană și bunuri. După plecarea soldaților, localnicii și-au construit piste false din bambus și turnuri de control din lemn, convinși că zeii vor trimite iar miracolele metalice din cer.

România modernă exact asta face.

Construiește instituții din carton și așteaptă investiții divine.
Pune logo-uri europene pe clădiri în care imprimanta merge doar dacă o lovești cu palma.
Scrie „digitalizare” pe uși păzite de doamne care cer xerox după buletin.
Face conferințe despre inteligență artificială cu oameni care încă spun „i-meil”.

Și deasupra acestui carnaval administrativ plutește marea aristocrație a prostiei românești: omul politic autohton.
Specie rară.
Mamifer oportunist.
Prădător de buget.
Animal perfect adaptat ecosistemului de impostură endemică.

Există hoți inteligenți în lume.
Există mafii sofisticate.
Există oligarhi capabili să opereze imperii economice cu precizia unui chirurg cardiac.

La noi, hoțul fură și după aceea apare la televizor să explice furtul într-o română care pare tradusă prost dintr-un tutorial pakistanez de reparat imprimante.

Aici începe adevărata dramă antropologică a României.

Corupția nu este marele nostru blestem.
Prostia este.
Corupția măcar presupune un minim IQ operațional.
Un anumit rafinament al răului.
La noi, combinația dintre hoție și analfabetism funcțional produce ceva mult mai spectaculos: un fel de dadaism administrativ în care indivizi incapabili să lege coerent două propoziții încearcă să manipuleze o națiune întreagă.

Iar partea sublimă este că ei chiar cred că reușesc.

Îi privești cum vorbesc și ai impresia că limba română a suferit un accident rutier.
Subiectul pleacă din Vaslui și predicatul ajunge carbonizat în Ilfov.
Fraza începe despre economie și se termină într-o mlaștină metafizică despre „contextul geo-strategic al implementării sustenabile a paradigmei proactive”.

Tradus: au furat și nu știu cum să explice.

În alte țări, minciuna politică este arhitectură.
La noi este zugrăveală făcută în ploaie.

Și totuși, ceva aproape mistic îi face pe acești oameni să creadă că populația nu observă nimic.
Aceeași credință ezoterică pe care o au vindecătorii cuantici de pe TikTok și gurușii energetici care vând detoxifiere spirituală cu apă alcalină și vibrații lunare.

Politicianul român modern seamănă izbitor cu șamanul digital contemporan.
Amândoi vând iluzii.
Amândoi folosesc cuvinte pe care nu le înțeleg.
Amândoi au public captiv.
Amândoi transformă ignoranța într-un model economic.

Unul îți spune că deficitul bugetar este „o oportunitate de recalibrare fiscală”.
Celălalt îți spune că mercurul retrograd îți blochează chakrele financiare.

În fond, diferența dintre Ministerul Finanțelor și astrologia de Instagram începe să devină pur estetică.

Societatea modernă nu mai funcționează pe adevăr.
Funcționează pe decoruri cognitive.

Omul nu mai vrea realitate.
Vrea o poveste suportabilă emoțional.
Iar politicianul român a înțeles perfect asta.
Nu trebuie să fie competent.
Trebuie doar să producă zgomot.

Suntem conduși de oameni care confundă comunicarea cu sonorizarea.

Apar la televizor ca niște preoți ai unei religii muribunde și rostesc formule administrative cu solemnitatea unui exorcism contabil:
„Am luat măsuri.”
„Monitorizăm situația.”
„Există provocări.”
„Vom analiza.”

Această limbă moartă a devenit dialectul oficial al imposturii.

Între timp, țara curge prin fisuri.

Tinerii pleacă.
Satele se sting.
Orașele se sufocă.
Spitalele ard.
Școlile produc analfabeți cu diplomă.
Iar conferințele despre „România educată” continuă cu seninătatea unui violonist care cântă pe Titanic.

Există ceva profund african în felul în care elitele românești administrează abundența.
Nu geografic.
Mental.

Țări bogate conduse de clanuri primitive.
Instituții transformate în pradă tribală.
Funcții publice distribuite ca zestre de familie.
Bugete evaporate în ritualuri birocratice obscure.

Și peste toate acestea plutește marea ceață mediatică.

Televiziunile românești seamănă cu niște vrăjitori bătrâni care dansează în jurul focului încercând să invoce audiență.
În fiecare seară fabrică realități paralele cu viteza unei imprimante defecte.

Un canal îți spune că economia duduie.
Altul că vine apocalipsa.
Un expert anunță colapsul total.
Alt expert explică faptul că prosperitatea este iminentă.

Adevărul moare între două breaking news-uri și trei reclame la suplimente pentru prostată.

În acest circ epistemologic, cetățeanul român dezvoltă inevitabil o formă aparte de schizofrenie socială.
Nu mai crede nimic, dar crede orice.

Aici înfloresc teoriile conspirației ca mucegaiul într-un subsol umed.

Pentru că atunci când statul minte constant, omul începe să creadă inclusiv în reptilieni contabili și conspirații masonice despre prețul pătrunjelului.

Când instituțiile produc absurd zilnic, absurdul alternativ devine credibil.

De aceea România este teren perfect pentru toate pseudoștiințele contemporane.
Bioenergie dacică.
Frecvențe vindecătoare.
Patriotism cuantic.
Nutriție ancestrală bazată pe vibrația morcovului.

Suntem o civilizație care a trecut direct de la superstiția medievală la superstiția digitală fără să poposească prea mult în rațiune.

Iar politicienii noștri folosesc exact același mecanism.

Ei nu guvernează prin competență.
Guvernează prin hipnoză semantică.

Omul politic român vorbește mult tocmai pentru că nu are nimic de spus.
Fraza lungă devine perdea de fum.
Cuvântul pompos ascunde golul intelectual ca parfumul ieftin într-o sală neaerisită.

Și poate cea mai mare ironie este că această clasă conducătoare chiar se consideră elită.

Îi vezi mergând apăsat pe holurile puterii cu aerul unor cardinali renascentiști, când în realitate mulți par rezultatul unui experiment eșuat între un consultant de vânzări și un administrator de sală de jocuri.

În alte epoci, aristocrațiile produceau filozofi, strategi, diplomați, constructori de imperii.
A noastră produce comunicate de presă scrise ca descrierile produselor de pe Temu.

Acești oameni conduc o țară europeană și par permanent surprinși că trebuie să gândească.

Când apar crize, reacționează precum găinile într-o furtună de artificii.
Agitație.
Țipete.
Alergare circulară.
Nimeni nu știe unde este ieșirea.

Și totuși, România rezistă.

Asta este partea aproape metafizică.

Țara aceasta supraviețuiește împotriva propriilor administratori.
Ca o plantă crescută prin asfalt.
Ca un câine abandonat care încă se întoarce acasă.

Pentru că adevărata resursă a României nu au fost nici gazele, nici aurul, nici pădurile.
A fost populația care a muncit în ciuda statului.
Împotriva lui, uneori.

Românul a devenit expert mondial în arta supraviețuirii printre incompetenți.
Plătește taxe fără să primească servicii.
Merge la spitale cu medicamente de acasă.
Face școală cu meditații private pentru că sistemul public mimează educația.
Își repară singur trotuarul.
Își cumpără generator.
Își pune filtre la apă.
Își traduce singur viața într-o logică suportabilă.

Statul român seamănă cu un părinte alcoolic pe care copiii au învățat să îl gestioneze fără iluzii.

Și poate de aceea cinismul a devenit limba neoficială a societății.
Românul glumește pentru că alternativa ar fi să urle.

Face meme-uri despre inflație.
Râde de taxe.
Ironizează catastrofa.
Transformă absurdul în banc pentru că psihicul uman are nevoie de supapă.

Sub sarcasmul românesc există însă o oboseală uriașă.
O exasperare istorică.
Sentimentul că țara este mereu confiscată de oameni prea mici pentru ea.

Și aici apare întrebarea ontologică pe care nimeni din clasa politică nu o poate înțelege:

Cum reușește o țară cu atâtea resurse să producă atât de multă mediocritate la vârf?

Răspunsul este simplu și teribil.

Pentru că sistemele bolnave selectează exact tipul de om care le menține boala.

Competența deranjează.
Inteligența sperie.
Caracterul încurcă.

Mediocrul obedient urcă rapid.
Omul lucid devine periculos.

Așa se explică de ce România pare condusă uneori de oameni care au dificultăți serioase chiar și în relația cu propria limbă maternă.
Nu este accident.
Este mecanism de selecție.

Un sistem construit pe loialitate tribală și impostură produce inevitabil lideri incapabili să articuleze coerent realitatea.

Și totuși ies la televizor cu aroganța unor împărați romani.
Asta este frumusețea grotescă a epocii moderne: prostul nu mai are rușine.
Are consultant media.

Trăim într-o civilizație unde aparența a învins conținutul atât de complet încât un om poate părea competent doar pentru că poartă costum și vorbește tare.

Iar România este laboratorul perfect al acestei tragedii lucioase.

O țară bogată administrată de oameni săraci intelectual.
O națiune europeană condusă uneori cu reflexe de clan feudal.
Un popor inteligent reprezentat de indivizi care par aleși prin casting pentru un remake balcanic după „Idiocracy”.

Și poate că într-o zi istoricii vor privi această perioadă cu fascinație antropologică.

Vor analiza discursurile politice ca pe niște artefacte tribale.
Vor încerca să înțeleagă cum milioane de oameni au acceptat să fie conduși de personaje care confundau administrația cu improvizația și statul cu propria sufragerie.

Poate vor râde.

Poate vor plânge.

Sau poate vor descoperi adevărul cel mai incomod dintre toate:

că marile catastrofe ale unei societăți nu vin întotdeauna din răutate absolută.

Uneori vin din combinația letală dintre lăcomie, mediocritate și convingerea sinceră a prostului că este genial.

Iar România ultimelor decenii pare scrisă exact de această mână tremurată.

O mână care fură stângaci, vorbește prost, promite grandios și lasă în urmă aceeași tăcere prăfuită de imperiu provincial aflat permanent între farsă și ruină.