…(Întuneric și liniște)Luni, 26 decembrie

Îmi auzeam inima cum îmi vibreaza, în gât, dureros. Simțeam cum îmi pocnesc uscat timpanele în ritmul ei. Ochii incordati si obositi se obișnuiau, încet, încet, cu întunericul. Am văzut-o pe maica-mea, chircită chinuit în colț, cu mâna apasata strans pe gura soră-mii și cu o groază sticloasa întipărită pe față. Aia mică, cu ochii mari, curiosi habar n-avea ce se întâmplă. Taică-miu încerca să pară linistit si cal dar lumina lunii strecurata printre jaluzele, pe tâmpla lui, lucea livid pe vena aia incordata care pulsa febril. O picătură dureros de stralucitoare, un punct de lumina in care se reflecta insesibil strania luna, de transpirație alunecă de pe fața lui, pe linoleul rece. Și făcu așa de mult zgomot.Freamătul de afară se înteți. Se transformă în tropăit greu ca al unor animale grele, apasate, nestiute. Un ritm infernal, intens care ne încercuia din ce în ce aproape.Venea odata cu aerul, intra în noi, ne popula fiintele in mod iremediabil. Ne luasera urma, ne simțiseră. Știau că suntem în casă. Și citeam în ochii mariti de teama ai familiei mele că și ei știau că nu mai e nici o scăpare. Se auzi la inceput un ciocănit în ușă. Maică-mea își înăbuși un țipăt.Și atunci am văzut o schimbare în soră-mea. Un calm răutăcios. De parcă umanitatea o parasise brusc .-Ce-ar fi să le dăm drumul? șopti ea, cu un zâmbet greu, sinistru, lipsit de inocența copilărească pe care o știam. Nu mai era cu noi, era altundeva, altcineva, transfigurata bizar in cineva necunoscut si rece. Maică-mea o strânse la piept cu disperare. Bătăile în ușă se intetisera si nu mai conteneau. Și atunci am făcut ceva nebunesc. M-am ridicat, am tras aer în piept și m-am dus să mă uit pe vizor. Și oroarea pe care am văzut-o mă bântuie de atunci. Mici, mulți și tenebroși.-Primiți cu colindul? Țipară ei, într-o voce. Am împietrit. M-au simțit prin ușă. Poate blufau. Am făcut trei pași înapoi și m-am pus înapoi jos, lângă familie, îmbrățișați de întuneric și liniște.- Nu înțeleg de ce nu pleacă. De ce bat încontinuu la ușă de 5 minute, deși nu am răspuns. Ce își imaginează, că ne-au prins căcându-ne pe toți și ne așteaptă? Că ne răzgândim? Că dacă dormim atât de profund încât să nu răspundem 5 minute înseamnă că sigur am vrea să ne trezim ca să auzim niște colinde și să dăm niște bani? De ce nu pleacă? șoptesc eu,dintr-o suflare.Taică-miu se uită lung la mine, ca și cum n-am înțeles nimic de la viață și îmi răspunse simplu.- Pentru că știu că ne ascundem. Că nu vrem să ne întrerupem din ce facem ca să auzim același cântec tâmpit a mia oară și să mai dăm și bani pentru întrerupere. Asta e natura românului și asta e realitatea colindului de mii de ani. Ei bat la ușă și noi ne prefacem că nu suntem acasă. Care cedează primul. Ei din bătut la ușă sau noi din prefăcut. Bunică-miu îmi povestea că în ’48 a stat 3 luni cu colindătorii la ușă. Și-au mâncat opincile. Și ei și ai noștri. Dârzi ca munții cu toții. Până la urmă bunică-miu a cedat și le-a deschis. Trei colindători muriseră de inaniție de la ei și unul de la noi. Așa a murit unchiul tău Grigore, dumnezeu să-l ierte, asta e situația.- Totuși, nu înțeleg. N-ar fi mai simplu să deschidem ușa și să le spunem că nu primim?- Cum bă să nu primești cu colindul, dar ce, ești neam prost? Nu îți place Crăciunul?…