Primele mărturii ale existenţei mărţişorului în spaţiul românesc sunt mai vechi de 8.000 de ani, după cum au relevat săpăturile arheologice. Primele mărţişoare găsite erau pietre mici de râu vopsite în alb şi roşu, înşirate pe aţă, care se pare că se purtau la gât. Culoarea roşie semnifica focul, sângele şi soarele şi era atribuită femeii – deci vieţii. Albul, semnificând albul norilor şi limpezimea apelor era asociat cu înţelepciunea masculină. Şnurul mărţişorului semnifica tocmai împletirea inseparabilă a celor două principii, feminin şi masculin.
După unele informaţii etnografice, cele două fire răsucite ar fi semnificat iarna şi vara, iar de ele se agăţa o monedă de aur, argint sau din alt metal. În vechime se pare că şnurul se împletea din lână albă şi neagră, fără a i se adăuga monede sau alte obiecte artizanale. În unele accepţiuni, şnurul bicolor al mărţişsorului, ca obiect cultic, reprezenta funia anului, care aduna săptămânile şi lunile în anotimpurile de bază ale Calendarului popular – iarna şi vara. Acest şnur era făcut cadou la 1 martie, în ziua Dochiei, început de An Agrar.
Răspândit în toate regiunile ţării, se pare că Mărţişorul este pomenit pentru prima dată de Iordache Golescu. Folcloristul Simion Florea Marian arată că în Moldova şi Bucovina mărţişorul consta dintr-o monedă de aur sau de argint legată cu un şnur alb şi roşu la gâtul copiilor. Era credinţa că portul mărţişorului face ca aceştia să aibă noroc. Fetele îl purtau timp de douăsprezece zile la gât, după care-l prindeau în păr şi-l ţineau astfel până la sosirea berzelor sau până ce înflorea primul pom. După aceea, cu şnurul legau creanga pomului, iar cu banul respectiv îşi cumpărau caş, pentru ca tot anul sa le fie faţa frumoasă şi albă.
La sfârşitul secolului al XIX-lea, mărţişorul era primit de copii, fete şi băieţi deopotrivă, de la părinţi, în dimineaţa zilei de 1 martie, înainte de răsăritul soarelui. De firul mărţişorului se agăţa o monedă metalică de argint sau aur şi se purta la mână, prins în piept sau agăţat. În funcție de zona etnografică, el era scos la o anumită sărbătoare a primăverii (Măcinici, Florii, Paşte) sau la înflorirea unor arbuşti şi pomi fructiferi, şi agăţat de ramurile înflorite. Se credea că purtătorii mărţişorului nu vor fi pârliţi de soare pe timpul verii, că vor fi sănătoşi şi frumoşi ca florile, plăcuţi, drăgăstoşi, bogați şi norocoși, feriţi de boli şi de deochi. Aromânii puneau mărţişorul în ajunul zilei de 1 martie, adică în seara zilei de 28 sau 29 februarie.