Există zei care cer jertfe.
Și există zei care le primesc lunar, prin card.
Cei dintâi se numeau odinioară Jupiter, Ares, Baal.
Cei din urmă poartă robe, au secretare și primesc pensii cât o mică galaxie bugetară.
Justiția, această zeiță oarbă, a început să vadă — dar doar sumele din cont.
A ridicat banderola de pe ochi, nu ca să caute adevărul, ci ca să numere tranșele indexate.
Ne-a privit, pentru prima oară, în ochi. Și ne-a spus: „Eu sunt dreaptă. Dar scumpă.”
Fosta balanță s-a topit. Din ea s-a făcut cardul de pensie specială.
Și sabia? Sabia Justiției s-a transformat într-un toc de semnat ordine de plată.
Magistrații, acești preoți ai legii, și-au făcut altarul în trezorerie.
Au sfințit articolele din coduri cu tămâia interpretării.
Și și-au dat singuri indulgența supremă: o viață întreagă plătită de statul pe care l-au judecat.
Se spune că unii se retrag la mănăstire. Alții se retrag la pensie.
Primii caută liniștea sufletului.
Cei din urmă — liniștea financiară.
Ambele forme de iluminare sunt respectabile.
Dar numai una vine cu mașină de serviciu și consilier juridic pentru orice „neclaritate spirituală” în declarația de venituri.
Dacă Evangheliile vechi vorbeau despre sărăcie ca virtute,
Evanghelia Justiției Moderne predică bogăția ca probă a meritului moral.
„Fericiți cei pensionați, căci a lor este împărăția bonusurilor neimpozabile.”
„Fericiți cei care au judecat, căci vor fi judecați cu grijă… de colegii lor.”
Se spune că Dumnezeu e drept.
Dar Justiția umană s-a transformat în Dumnezeu însuși — doar că unul birocratic, plin de anexe și hotărâri contradictorii.
În noul panteon, magistrații sunt semizei ai statului paralel, îmbrăcați în toga unei moralități fără chitanță.
Fiecare hotărâre judecătorească e un verset din Cartea Autoprotetizării.
Fiecare complet de judecată — o trinitate financiară: salariu, spor, pensie.
În vechime, oamenii veneau cu lumânări la icoane.
Acum vin cu dosare.
Se pleacă nu în fața divinului, ci a unei semnături rotunde care poate decide soarta unui secol de birocrație.
Și totuși, magistrații se consideră victime: victime ale presiunii, ale sistemului, ale lumii nedrepte care nu le înțelege sacralitatea.
Dar să fim sinceri — fiecare religie își are martirii ei.
Iar în templul justiției române, martiriul se măsoară în sporuri de vechime.
Fiecare stat are castelul său feudal.
Al nostru are Palatul de Justiție.
Un loc unde legile nu sunt legi, ci opinii cu parafă.
Unde dreptatea e o cafea amară băută la ora 9, înainte de prima ședință.
Și unde moralitatea e o anexă la fișa de post.
De ce să te mai temi de zei, când îi poți plăti lunar?
De ce să mai cauți adevărul, când îl poți redacta sub formă de motivare?
Justiția română nu mai caută dreptatea. Caută respectul pierdut — și compensează cu pensia.
Nu mai cântărește vina, ci importanța funcției.
Nu mai crede în echilibru, ci în indexare.
Adevărata dramă nu e că acești oameni au pensii mari.
Ci că au devenit simbolul unei moralități care se plătește la metru pătrat de birou.
Au ajuns un mit instituțional — jumătate oracol, jumătate agent fiscal al propriei sfințenii.
Și când se revoltă, o fac cu indignarea unui zeu care a fost chemat prea devreme în eternitate.
„Cum să trăim cu 20.000 de lei pe lună?” întreabă ei, privindu-ne de sus, din vârful legal al unui munte de ipocrizie.
Dar nu e vina lor, ci a noastră, muritorilor care am făcut din Justiție o religie fără credincioși,
și din lege — un text sacru citit doar de inițiați.
Am vrut zei incoruptibili, dar am obținut contabili ai moralei.
Am cerut dreptate — și ni s-a livrat o factură cu TVA inclus.
Am sperat la meritocrație — și am primit o teocrație a robelei.
Trăim într-un stat unde magistrații nu mai aplică legea, ci o locuiesc.
Legea e casa lor, iar noi suntem chiriașii nepoftiți.
Când se supără, o închid.
Când se plictisesc, o modifică.
Când se roagă, se roagă la Codul Penal, nu la Dumnezeu.
Și totuși, într-un fel poetic, îi înțelegem.
Cine n-ar vrea să trăiască într-o lume unde fiecare decizie personală e însoțită de o motivare de 40 de pagini?
Unde conștiința vine cu ștampilă și sufletul are termen de recurs?
Într-o lume absurdă, poate doar absurdul are dreptate.
Poate că magistrații nu sunt zeii, ci doar sfinții paradoxului.
Ei au înțeles primul mare adevăr al mileniului birocratic:
nu trebuie să fii drept — trebuie doar să ai dreptate.
Și dreptatea, în România, nu mai e o virtute.
E un cont.
Un cont în care fiecare lună e un act de credință.
Iar fiecare contribuabil — un enoriaș care aduce, fără să știe, ofranda lunară la altarul privilegiului.