În România, prejudiciile nu sunt consecințe; sunt infrastructură. Aici, prejudiciul e fundația peste care clădim legi, și legile sunt ingineria fină prin care cazanul injustiției se autoreglează, ca un organism vechi care trăiește din propriile infecții. Avem o țară unde dauna precede regula, iar regula precede o daună și mai mare, într-un ciclu karmic atât de perfect încât și astrologii ar cere șpagă să-l interpreteze.
Dacă vrei să înțelegi statul român, ignoră filosofia politică și deschide un manual de igienă: totul e un lanț trofic. Prejudiciul produce legea, legea produce abuzul, abuzul produce o normă tehnică, norma tehnică produce o derogare, derogarea produce un spor, sporul produce o pensie specială, pensia specială produce deficit, deficitul produce panică, panica produce ordonanță, ordonanța produce haos, haosul produce prejudiciu. Și cercul, rotund ca un hârciog în cușcă, merge mai departe.
România nu are legislație – România are metabolism juridic.
Țara asta digeră nedreptatea ca pe pâinea cea de toate zilele și o transformă în putere instituțională.
În mod normal, legile se nasc din necesități sociale. La noi, se nasc din necesități de clan. E o pseudoștiință a legalității, un soi de alchimie administrativă în care niște magi negri ai procedurii combină articole, alineate și excepții, până când transmută mizeria în privilegiu.
La noi, legea nu repară prejudiciul; îl rafinează.
Dacă un om simplu păgubește statul, se numește „infracțiune”. Dacă statul păgubește omul simplu, se numește „procedură”.
Asta e România juridică: un organism care își extrage seva din hemoragia contribuabilului.
Și apoi vine circul sacramental al justificărilor. Legile românești sunt explicate ca niște mitologii precreștine:
– de ce există?
– pentru că așa s-a cerut „la nivel european”;
– cine a cerut?
– nu se știe, dar sigur a fost cineva.
E un fel de pseudomistică a legislației, în care deciziile sunt revelate prin ședințe secrete, iar explicațiile sunt codificate în limbaj hermeneutic: „proporționalitate”, „necesitate”, „competență”, „conformitate”. Termeni care sună științific, deși acoperă doar reforma continuă a propriului privilegiu.
În România, nedreptatea nu vine din lipsa legii – vine din excesul ei.
Avem atât de multe norme, încât dacă le-ai pune una peste alta ai construi un turn Babel juridic din care ai vedea, de sus, cum fiecare român e un punct mic într-o hartă plină de sancțiuni.
Nu există prejudiciu pe care statul să nu-l poată transforma în formular.
Nu există abuz pe care administrația să nu-l poată justifica.
Nu există suferință socială pe care Parlamentul să nu o poată traduce într-un articol care… produce o suferință și mai mare.
Asta e tragedia noastră: legile sunt tratate ca reacții în lanț, nu ca soluții. Fiecare act normativ e o celulă mutantă care se dublează și se triplează până când corpul social devine o tumoră cu ștampilă oficială.
Și cine câștigă din acest metabolism viciat?
Cei care au învățat că legea nu e un cadru, ci o armă albă.
România e singura țară unde legislația se scrie cu pixul și se aplică cu toporul.
Dar să nu disperăm. Sistemul se va reforma singur, spunem noi, ca naivii.
Da. La fel cum o gaură neagră se luminează singură sau cum un incendiu devine brichetă.
Până atunci, prejudiciul rămâne religia oficială, iar legea – liturghia care îl binecuvântează.