În România, puterea judecătorească nu e o instituție; e un ordin cavaleresc.
O confrerie cu ritualuri, cu inițieri, cu simboluri. Și cu privilegii. Mai multe privilegii decât are un rege într-o monarhie aflată în plină criză de identitate.
CSM e capela.
CCR e altarul.
Iar Savonea e un fel de preoteasă supremă, o mare arhitectă a metalei normative, care știe să apese exact pe butonul potrivit ca să se miște tot mecanismul statului. Nu degeaba prin sistem circulă, de ani întregi, vorba: „dacă vrei să treacă ceva, trece pe la Înalta Poartă a Justiției – altfel moare înainte să fie publicat în Monitor”.
În România, magistrații nu apără legea.
Ei apără legea lor.
Adică o ramă de aur în care se oglindește propria putere.
Iar puterea juridică românească are un talent fabulos: se autolegitimează biologic.
E ca o specie care a învățat să-și creeze singură habitatul și apoi să se declare pe sine „protejată de Convențiile internaționale”. Totul în numele independenței, un cuvânt pe care l-au transformat în scut și macetă.
Independența, în România, nu e garanția dreptății – e dreptul de a nu răspunde nimănui.
Nici școlii, nici statului, nici bunului simț, nici poporului, nici lui Dumnezeu.
Nici măcar propriei erori.
De fapt, CSM e un fel de Vatican juridic: intangibil, inamovibil, impecabil autoprotectiv.
Nu există la noi structură de putere mai capabilă să transforme critica legitimă în atac la stat.
Spui că pensiile speciale sunt exagerate? Atac la independență.
Spui că justiția e coruptă? Atac la statul de drept.
Spui că un magistrat a luat șpagă cu sacul? Atac la ordine publică.
E o retorică atât de intensă încât am putea-o trece la patrimoniu imaterial.
CSM a ajuns să funcționeze ca un oracol antic: interpretează intenții, citește printre rânduri, vede incitări la violență în propoziții despre bugete.
Este pseudoștiință juridică la nivel de laborator: extrag sensuri din nimic, ca un astrolog beat care trage concluzii despre destinele unei națiuni din petele de cafea de pe o citație.
Și apoi vine CCR, cu solemnitatea unei ședințe de spiritism.
Acolo, legea nu e analizată; e băgată în transă.
Articolele nu sunt interpretate; sunt „percepute energetic”.
Constituționalitatea e simțită, nu argumentată.
Așa ajungi să trăiești într-un stat în care dreptul e magie, iar magicienii sunt plătiți regește.
Până și Vaticanul ar spune: „Fraților, calmați-vă, nici noi nu avem imunități de nivelul ăsta.”
În România, magistratul e o specie protejată în același mod în care sunt protejate urșii carpatini: nu pentru că sunt periculoși, ci pentru că pot deveni.
Iar statul, în loc să țină în echilibru puterile, se predă.
Guvernul negociază cu ei de parcă ar negocia condițiile unei păci între două țări înarmate nuclear.
Parlamentul votează cu mâna tremurândă.
Președinții – toți, de 20 de ani încoace – se feresc de ei ca de o epidemie.
Justiția română nu e o putere în stat.
E o putere peste stat.
Și peste cetățeni.
Și peste realitate.
Și, evident, peste orice încercare de reformă.