În fiecare dimineață, omenirea se trezește cu o nouă Apocalipsă în inbox, își verifică telefonul înainte să-și verifice tensiunea și află, înainte de cafea, că rușii pregătesc ceva, americanii se răzgândesc, NATO rezistă, Europa tremură, iar undeva, într-un studio luminat artificial, un expert cu cămașă fără cute tocmai a descoperit sensul ultim al Istoriei într-un grafic cu trei săgeți roșii.
Este una dintre marile performanțe ale omului contemporan: după ce a trimis telescoape în spațiu ca să vadă începutul universului, a inventat inteligența artificială și a construit sateliți capabili să fotografieze o mașină de la sute de kilometri, el a ajuns să-și formeze convingerile geopolitice dintr-un videoclip de 38 de secunde, în care un domn cu microfon de podcast explică foarte sigur ce urmează să facă Putin. A devenit un fel de paleontolog al prezentului, capabil să reconstruiască întregul schelet al unui eveniment din două fragmente de os și o urmă de noroi.
Trăim într-o epocă în care informația a devenit atât de abundentă încât a început să semene cu praful: se așază peste toate suprafețele, intră peste tot și, după o vreme, nici nu mai observi că respiră odată cu tine. Cunoașterea, în schimb, cere liniște, timp și o răbdare aproape indecentă pentru lumea noastră grăbită. Avem date, imagini, rapoarte, servicii de informații, universități, institute de analiză și jurnaliști specializați, dar avem și milioane de oameni care știu exact ce se întâmplă în lume pentru simplul motiv că au citit trei postări și au avut satisfacția aceea intimă, aproape erotică, a omului care simte că piesele unui puzzle s-au potrivit.
Omul modern are o relație foarte ciudată cu incertitudinea. O suportă aproximativ cât suportă un vegetarian o reclamă la mici și, de aceea, îi trebuie imediat o explicație, preferabil una în care să existe un vinovat, un plan ascuns și câteva informații pe care „ei” nu vor să le aflăm. Realitatea complicată este pentru el ceea ce este un dulap cu prea multe sertare pentru cineva care se grăbește: îl încurcă. Mult mai plăcut este să deschizi unul singur și să găsești acolo întreaga lume împăturită.
De aici începe noua noastră mistică.
În vechime, omul privea fulgerul și presupunea că zeii sunt supărați. Astăzi privește o dronă deasupra unei capitale europene și încearcă să-i ghicească intenția cu aceeași febră cu care strămoșul său interpreta zborul păsărilor. Diferența este că noi avem hărți, sateliți, date radar și briefinguri militare, ceea ce ne oferă o aparență magnifică de superioritate intelectuală înainte să începem să comentăm sub un videoclip: „Eu zic că e clar ce se întâmplă”.
Oracolul din Delphi ar fi avut probabil un succes modest pe TikTok. Preoteasa ar fi fost întrebată dacă Rusia atacă NATO, ar fi privit solemn fumul, ar fi spus că „există anumite energii în regiune”, iar până seara ar fi apărut cincizeci de conturi care să explice ce a vrut să spună de fapt.
Semidoctismul contemporan are tocmai această particularitate: nu suferă din lipsă de informație, ci dintr-un exces de fragmente pe care le lipește cu o încredere pe care materialul nu o justifică.
În acest peisaj trebuie privită și discuția recentă de la Council on Foreign Relations dintre ministrul polonez de externe Radosław Sikorski, ministrul român de externe Oana Țoiu și jurnalista Mary Louise Kelly. Evenimentul a avut ca temă securitatea europeană și relația transatlantică, iar discuția a trecut prin Rusia, războiul informațional, Ucraina, NATO și viitorul relației cu Statele Unite. Transcriptul evenimentului CFR
Sikorski a spus că Polonia primește informații din mai multe surse potrivit cărora Rusia pregătește „ceva mare” în acest an. A enumerat mai multe scenarii posibile, de la o operațiune de tip false flag la atacuri cu drone lansate de pe nave în Mediterana sau acțiuni legate de Belarus și Kaliningrad, insistând însă că nu știe exact ce formă ar putea lua o asemenea operațiune. Transcriptul CFR
Este o declarație construită în jurul unei necunoscute, iar aici începe mica tragedie a informației contemporane. Necunoscutul nu are răbdare să rămână necunoscut. În câteva ore, „există informații despre posibile acțiuni” poate deveni „Rusia pregătește ceva”, iar „ceva” capătă, prin simpla circulație, o formă pe care sursa inițială nu i-a dat-o niciodată. Zvonul își coase singur uniforma pe măsură ce înaintează.
Titlul de presă are, în această privință, o funcție aproape liturgică. Ia o propoziție nesigură, îi taie toate articulațiile și o așază în vitrină ca pe un obiect definitiv. Cititorul nu mai primește întrebarea, ci obiectul finit.
Așa funcționează și marea mașinărie cotidiană a fricii. Un ministru vorbește despre posibilitatea unui scenariu, un site îi dă scenariului o sirenă, un influencer îi pune muzică de fundal și explică „ce se ascunde în spate”, după care publicul începe să discute despre consecințele unui eveniment care încă nu s-a întâmplat. Până seara, realitatea a devenit deja decorul unei povești care circulă independent de ea.
Oana Țoiu a vorbit, în aceeași discuție, despre utilizarea influencerilor, conturilor false și boților în campanii de influență menite, potrivit evaluării prezentate de ea, să afecteze percepțiile publicului și sprijinul pentru Ucraina și NATO. Este un fenomen real al conflictului informațional contemporan, iar particularitatea lui stă tocmai în discreția ambalajului. Propaganda nu mai trebuie să arate ca propaganda; poate veni în hanorac, cu o cană de cafea în mână, filmată vertical într-o bucătărie și introdusă între două glume despre politicieni. Câteodată, minciuna nici măcar nu mai are nevoie să fie rostită cu solemnitate. Este suficient să fie sugerată cu aerul complice al celui care tocmai ți-a făcut rost de o informație „pe care televiziunile nu vor să o dea”. Transcriptul CFR
Iar cetățeanul intră imediat în rol. Își plătește telefonul, conexiunea și abonamentul la platformă pentru privilegiul de a transporta gratuit emoția altora. Primește o indignare gata ambalată, o desface cu degetul mare și o trimite mai departe înainte ca mintea să aibă timp să observe eticheta. După zece asemenea operațiuni, are impresia că a făcut cercetare.
În realitate, a făcut naveta între opinii.
Sikorski a avut, în această atmosferă gravă, și meritul de a introduce ceea ce diplomația produce rareori fără ambalaj: umorul. A glumit despre faptul că Polonia luptă cu Rusia încă dinainte ca Statele Unite să existe și despre „doctrina secretă” potrivit căreia fiecare administrație americană trebuie să reînvețe de la zero Rusia și Uniunea Europeană. A ironizat și temerea lui Vladimir Putin că NATO ar putea invada Rusia, observând că ar fi dificil să faci asta cu o singură brigadă NATO. Transcriptul CFR
Diplomația este, în general, un domeniu în care o insultă trebuie să treacă prin vamă înainte de a ajunge la destinație. Este învelită în „regretăm”, „suntem profund preocupați”, „considerăm că această perspectivă necesită clarificări” și alte straturi de carton birocratic. Sikorski a făcut, în anumite momente, economie de ambalaj, iar sala a râs tocmai pentru că recunoștea, sub costumul diplomatic, mecanismul simplu al unei dispute între oameni.
Apoi a venit relația cu Statele Unite, transformată într-o metaforă conjugală. Sikorski a vorbit despre alianță ca despre o căsnicie în care partenerii pot fi enervanți, pot avea aventuri geopolitice și pot declara că au părăsit mariajul, în timp ce celălalt continuă să creadă că relația există. Oana Țoiu a continuat în același registru, spunând că iubirea dintre România și Statele Unite există încă și că ar fi nevoie de o casă mai mare. A urmat metafora milkshake-ului, în care ingredientele relației transatlantice sunt atât de amestecate încât nu mai pot fi scoase separat. Transcriptul CFR
Metternich ar fi avut probabil dificultăți în a-și imagina echilibrul european sub forma unui milkshake. Pentru el, marile puteri aveau tratate, memorii diplomatice și armate; noi avem, pe lângă toate acestea, metafore care trebuie să supraviețuiască și unei capturi de ecran.
Geopolitica contemporană a căpătat, astfel, ceva din anatomia unui produs de supermarket. Trebuie să fie recognoscibilă de la distanță, să aibă ambalaj atrăgător și să poată fi consumată repede. Războiul are nevoie de imagine, alianța de slogan, strategia de rezumat, iar adevărul este împins discret spre raftul de jos, acolo unde ajung lucrurile care cer prea mult timp.
În această lume, problema nu este doar manipularea informației, ci și pofta cu care o înghițim.
Teoria conspirației oferă omului o recompensă pe care realitatea nu o poate garanta: sentimentul că el a văzut perdeaua ridicându-se. Într-o lume complicată, în care deciziile sunt luate de instituții opace, de grupuri cu interese contradictorii și de oameni care adesea nici ei nu știu exact ce va urma, conspirația introduce un regizor. Nimic nu mai este accidental, totul are intenție, fiecare coincidență primește un proprietar, iar fiecare tăcere devine o confirmare.
Este un confort intelectual extraordinar.
Și, ca orice confort, se vinde bine.
Omul care a descoperit videoclipul de 47 de secunde nu mai este un spectator pierdut într-o lume complicată. Pentru câteva minute, devine paznicul unei uși secrete. Are parola. Restul sunt naivi, manipulați sau adormiți.
Aceasta este adevărata recompensă a conspirației: nu explicația, ci poziția privilegiată pe care i-o oferă celui care crede în ea.
De aceea pseudoștiința, ezoterismul și geopolitica de Facebook se întâlnesc atât de ușor. Toate pot transforma o informație incompletă într-o revelație personală. Un fapt este desprins din context, o intuiție este îmbrăcată într-un vocabular solemn, iar între ele este întinsă o punte pe care nimeni nu mai verifică dacă rezistă. „Cuantic”, „energetic”, „globalist”, „strategic”, „ocult”, „geopolitic” — cuvinte diferite, aceeași mică magie a substantivului greu.
Așa se fabrică semidoctismul modern: nu prin absența cunoașterii, ci printr-o doză de cunoaștere suficientă pentru a furniza jargonul și insuficientă pentru a furniza frâna.
Omul care știe puțin și se îndoiește mult rămâne, de obicei, atent. Omul care știe puțin și a înlocuit îndoiala cu certitudinea are deja profilul perfect pentru economia atenției.
Poate că aici se află una dintre marile boli intelectuale ale prezentului: am început să considerăm ezitarea o defecțiune de personalitate. „Nu știu” sună slab într-un studio de televiziune, „sunt posibile mai multe scenarii” pare o formulă fără colți, iar „nu avem suficiente date pentru o concluzie” este aproape imposibil de transformat în titlu. Certitudinea, în schimb, vine cu propria ei lumină de scenă.
Iar publicul o recunoaște.
În acest sens, orice război contemporan are un teritoriu suplimentar, aflat în afara hărților militare: imaginația celor care îl urmăresc. Pe teren se mișcă trupe, drone și rachete; în telefoanele oamenilor se mișcă frica, indignarea, imaginile scoase din context și explicațiile instantanee. Primul front produce pagube materiale, al doilea poate produce o deteriorare mai greu de reparat: oamenii încep să nu mai aibă criterii stabile pentru a deosebi o informație incompletă de o invenție.
Aici trebuie păstrată o diferență pe care internetul o detestă tocmai pentru că nu poate fi transformată ușor în slogan. Faptul că există propagandă și operațiuni de influență nu înseamnă că orice informație incomodă este propagandă. Faptul că unele teorii conspiraționiste sunt false nu înseamnă că toate întrebările despre putere sunt absurde. Iar faptul că o informație vine de la un oficial occidental nu o transformă automat în adevăr, după cum faptul că este contestată de Rusia nu o transformă automat în minciună.
Adevărul are o proprietate profund nepopulară: trebuie demonstrat.
Iar demonstrația este lentă. Cere documente, surse, comparații, cronologii, verificări și, uneori, disponibilitatea de a aștepta până când povestea devine mai clară. În economia atenției, această atitudine are aproape aerul unei excentricități victoriene. Omul care spune „mai așteptați să vedem” pare că a venit la o cursă de Formula 1 cu un caiet de notițe.
Avem cele mai puternice instrumente de verificare din istorie și, totuși, le folosim adesea pentru a ne căuta confirmarea. Sateliții privesc Pământul, serviciile analizează imaginile, jurnaliștii încearcă să verifice informațiile, influencerii explică ce au spus jurnaliștii, iar publicul ajunge, în cele din urmă, să verifice dacă influencerul preferat a avut dreptate. La capătul acestui lanț de intermediari, cineva postează triumfător „v-am spus eu”, iar faptul că predicția inițială era vagă devine un detaliu lipsit de importanță.
Retrospectiva este foarte generoasă cu profeții.
Într-o asemenea lume, luciditatea începe poate printr-un gest modest: să accepți că unele lucruri sunt încă necunoscute. Poți asculta un ministru spunând că există informații despre un posibil scenariu și poți lua avertismentul în serios fără să transformi scenariul într-un eveniment deja consumat. Poți recunoaște existența războiului informațional fără să vezi un agent secret în fiecare om care îți contrazice opinia și poți critica Rusia fără să inventezi fapte despre Rusia, după cum poți critica Occidentul fără să transformi fiecare eroare într-o conspirație universală.
Poți, de asemenea, să râzi de politicieni fără să uiți că unele dintre lucrurile despre care vorbesc au consecințe foarte concrete pentru oameni care nu stau într-o sală elegantă din New York, cu microfoane în față și pahare cu apă la îndemână.
Și, mai ales, poți spune „nu știu”.
Într-o epocă în care aproape fiecare om cu acces la internet pare să fi primit, la naștere, un certificat de expert în toate domeniile, această propoziție capătă o frumusețe aproape subversivă. Nu îți promite că ai descoperit marele mecanism ascuns al lumii, nu îți oferă statutul de inițiat și nu îți hrănește ego-ul cu senzația că ai fost mai deștept decât restul. Îți oferă doar posibilitatea, tot mai rară, de a lăsa realitatea să existe și în afara propriei tale explicații.
Iar asta, în fond, ar putea fi una dintre puținele forme de libertate intelectuală care ne-au mai rămas.
Restul este milkshake. În pahar intră informații, frici, propagandă, adevăruri parțiale, imagini de satelit, drone, nostalgii imperiale, influenceri, istorii vechi și anxietăți noi, toate amestecate până când nu mai poți identifica ingredientul, dar continui să pretinzi că recunoști gustul.
Omul contemporan stă cu paiul în mână și soarbe din lume cu aerul celui care tocmai a primit acces la rețeta secretă.
În realitate, cineva i-a dat meniul.
Iar el a confundat meniul cu masa.