Prejudiciile sunt materialul genetic al lumii civilizate. Cele mai multe legi au fost create pentru că, undeva, cândva, cineva a făcut o prostie suficient de monumentală încât statul a simțit nevoia să o reglementeze. Nimeni nu inventează o lege doar pentru că se plictisește. Nici măcar legiuitorul român, care are totuși un talent nativ de a transforma plictiseala în catastrofă administrativă. În principiu, lumea funcționează simplu: apare o problemă, facem o lege, nu? Dar România, în geniul ei birocratic, a reușit să deseneze un cerc vicios atât de perfect încât ar putea fi expus la Louvre: prejudiciile duc la legi, legile duc la alte prejudicii, iar prejudiciile nou apărute cer legi noi, într-o spirală juridică ce seamănă cu o gaură neagră birocratică în care se scufundă națiunea, fără șanse reale de întoarcere.
Să luăm, de exemplu, prejudiciul moral al românului, care crede cu încăpățânare că legea este o formă de protecție, un fel de înger păzitor juridic. Este o iluzie. În România, legea ce protejează cetățeanul este un basm spus la culcare, gen „Făt-Frumos și Statul Drept”. În realitate, legislația funcționează precum o mantie a invizibilității: dispar exact acei oameni pentru care este creată, și rămâne doar scheletul unei birocrații ce-și autodigestă rațiunea de a exista. În alte țări, legea este o barieră împotriva abuzurilor; în România, legea este cadrul de operare al abuzurilor. Prejudiciul inițial este doar preludiul. Legea apare ca soluție, dar soluția devine parte a problemei. E ca și cum ai da foc unei clădiri ca să încălzești un calorifer.
În mod ironic, cu cât apar mai multe legi, cu atât apar mai multe modalități de a le încălca. De aceea, România a devenit un paradis al excepțiilor, derogărilor, amendamentelor și interpretărilor „creative”. Fiecare lege este un organism viu, care crește metastatic, hrănindu-se cu atenția magistraților inventivi, care o modelează după propriile interese. Și aici începe marea dramă a dreptului românesc: cu cât se multiplică instrumentele legislative, cu atât crește și capacitatea de manipulare a lor. Legi mai multe înseamnă hățiș mai dens, deci mai multe ascunzișuri pentru cei care știu să se târască eficient prin el. Nu e o metaforă: e un ecosistem juridic în care prădătorii sunt protejați de vegetația luxuriantă a legilor scrise prost.
Apoi vine marea întrebare filosofică: de ce avem nevoie de legi? Răspunsul e simplu. Pentru că avem prejudicii. Dar de ce avem prejudicii? Pentru că legile creează altele noi. Este o dialectică românească demnă de Hegel beat. Fiecare lege nouă se naște deja avariată, deja pregătită să creeze un dezechilibru, o nedreptate, o categorie vulnerabilă, o portiță pentru cine trebuie, o ușă pentru cine nu trebuie și un lacăt pentru fraier. Legile românești sunt, de fapt, o formă de literatură involuntară, cu personaje principale care nu sunt cetățenii, ci excepțiile. România este singurul loc în care excepția e mai bine protejată decât regula.
Când o lege este atât de neclară încât ai nevoie de interpretare, începe carnavalul. Când un judecător sau procuror are libertatea de a „înțelege” legea, tot universul juridic devine un act de magie neagră. Interpretarea devine incantație, iar sala de judecată devine templu. În acest templu, magistrații nu sunt doar aplicatori ai legii — sunt demiurgi ai interpretării. În România, legea nu este respectată, ci „invocată”. Magistrații, asemenea unor șamani cu robe, invocă spiritul articolului 97, alin. 3, lit. b, și brusc realitatea se schimbă. Un om pleacă acasă liber, altul merge la închisoare, nu pentru că așa spune legea, ci pentru că așa a simțit interpretul. Legea românească este un instrument muzical, iar unii magistrați o cântă la ureche, după chef, după relații, sau după telegramele invizibile ale intereselor.
Și mai interesant este modul în care aceste legi nasc prejudicii suplimentare. Ai o lege pentru protecția victimelor? Foarte bine, dar de ce să nu o transfor­mi într-un instrument prin care agresorul scapă pe motive procedurale? Ai o lege pentru integritate? Perfect, dar o poți interpreta astfel încât să servească exact lipsa de integritate. România este locul în care, dacă ai nevoie de o lege să faci dreptate, vei descoperi că legea a fost deja „actualizată” astfel încât dreptatea să fie opțională, iar aplicarea ei, întâmplătoare.
Această realitate nu este o simplă problemă administrativă, ci o tragedie ontologică. În România, legea nu este o regulă, ci o entitate vie, cu o voință proprie, alimentată de cei care o folosesc. E un animal mitologic care se hrănește cu nedreptate și în schimb produce ordine aparentă. Prejudiciile apar natural într-o lume imperfectă. Dar în România, prejudiciile nu sunt rezolvate — sunt cultivate, îngrijite, încurajate, apoi puse în vitrină și folosite ca justificare pentru legi care creează altele. Așa se formează un ciclu karmic juridic. Nu e nevoie de reîncarnare, pentru că România reîncarnează fiecare nedreptate în forma unei noi legi.
În alte țări, legile se scriu pentru a preveni abuzurile. În România, legile se scriu ca să creeze abuzuri, iar apoi se adaugă alte legi pentru a „repara” abuzurile inițiale, ceea ce generează și mai multe abuzuri, iar ciclul continuă până când totul devine o simfonie a absurdului. Magistrații sunt dirijorii acestei orchestre baroce, în care fiecare notă este o excepție, fiecare pauză o interpretare, iar fiecare finalitate o deturnare.
Adevărul crud e că România nu are un stat de drept. Are un stat de lege, ceea ce e cu totul altceva. Statul de lege este o junglă în care supraviețuiesc doar cei care știu să se orienteze prin desișul normativ, iar ceilalți sunt devorați lent, ritualic, poetic chiar, după litera unei legi care a fost creată ca să protejeze exact pe cei care o încalcă.