Există țări în care legea este un schelet vertical, o coloană vertebrală ce ține societatea în poziție bipedă. Și există România, unde legea este un fel de caracatiță beată, cu tentacule care se întind doar în direcția în care simt miros de putere, avantaje și pensii speciale. Aici, prejudiciile nu duc doar la necesitatea legilor; prejudiciile sunt motivul pentru care legile sunt scrise, răsucite, îndesate și apoi rescrise cu cerneală invizibilă, dar numai pentru unii. România nu face legi ca să repare; România face legi ca să protejeze caste, să creeze excepții și să ridice ziduri în jurul celor care au învățat că puterea nu se exercită, ci se negociază.
Așa s-a născut și monstruoasa arhitectură a manipulării legilor: CSM – paznicul sanctuarului juridic –, Curtea Constituțională – marele oracol cu 9 babele și moșii lui, croiți politic –, și cohorta de magistrați care au înțeles că în România justiția nu e o vocație, ci o mină de aur în care, dacă sapi suficient de adânc, găsești întotdeauna o pensie specială, un privilegiu, o imunitate, o portiță, un buton roșu, un telefon care „rezolvă”.
Când privești spre CSM, vezi instituția care ar fi trebuit să protejeze independența justiției. În realitate, vezi un fel de sindicat regal, o entitate care trăiește într-o dimensiune paralelă, unde magistrații sunt ființe mitice, intangibile, pure, delicate precum o lebădă de cristal care se sparge instant dacă o întrebi: „Dar salariul ăsta special, de ce?”. CSM își construiește puterea nu ca gardian al echilibrului, ci ca arhitect al dezechilibrului. Când societatea cere dreptate, CSM ridică din sprânceană. Când societatea cere reformă, CSM ridică dosare. Când cineva rostește „pensii speciale”, CSM ridică plângeri penale cu viteza cu care se ridică pumnul într-o dictatură africană.
Magistratul român a descoperit ceva ce nici mafioții nu reușiseră să conceptualizeze atât de subtil: că poziția autorității nu doar că te scoate din raza răspunderii, dar îți oferă acces la cea mai profitabilă formă de criminalitate legalizată — gestionarea destinelor altora. În România, dacă ești magistrat, nu ești doar judecător; ești jucător. Ai miza, pachetul, masa, dealer-ul, regulile și încă două paragrafe la care nu are acces nimeni. Și niciun lanț trofic nu produce mai multă prosperitate decât un dosar penal cu potențial de răsucire. Justiția noastră nu a înțeles niciodată că integritatea e fundament; a înțeles doar că eficiența financiară vine din a lăsa mereu o ușă deschisă între tine și „rezolvabil”.
De aceea, în ultimii ani (2018–2025), investigațiile jurnalistice au tot lovit zidul acesta insurmontabil: magistrați prinși în combinații cu interlopi, judecători care își scriau singuri justificările pentru achitări, procurori care își sincronizau ceasurile cu politicienii, rețele întregi de influență unde sentințele circulau ca plicurile, iar telefoanele sunau la ore fixe, ca în ritualurile vechilor temple. Să spui că sistemul e corupt e prea puțin; sistemul funcționează, de fapt, exact așa cum a fost calibrat: nu ca un mecanism de dreptate, ci ca unul de menținere a puterii.
Curtea Constituțională nu este mai brează. A devenit marele turn de control al privilegiilor, un fel de far cosmic care luminează doar acolo unde există interes politic. În loc să fie un arbitru, CCR a devenit un magician care scoate neconstituționalități din joben și le aruncă pe masa guvernanților ca pe niște pretexte divine. Tot ceea ce e incomod devine neconstituțional. Tot ceea ce e avantajos devine sacru. În România, Constituția nu e lege fundamentală; e margarina din care se fac orice formă, orice scuza, orice privilegiu.
Când CCR spune „nu se poate”, în realitate spune „nu vrem”. Când spune „nu e legal”, în realitate spune „nu e în interesul nostru”. Și de fiecare dată, justiția întreagă își îndreaptă trena și spune: „Așa e, așa trebuie, așa ne cere eternitatea privilegiilor.”
Așa s-a ajuns ca orice încercare de reformă să se lovească de murul acesta opac de pseudo-sfințenie profesională. Magistrații nu doar că nu greșesc — în România, ei sunt concepuți juridic ca fiind incapabili să greșească. Au răspundere zero, risc zero, costuri zero și privilegii infinite. Rar, în istoria instituțiilor publice, a existat o categorie profesională care să fie atât de protejată, atât de autoprotejată, atât de conștientă de propria putere încât să își permită să amenințe Guvernul, Parlamentul, presa, societatea și până și pe sine însăși fără ca nimic să se întâmple.
De asta justiția română nu se reformează: pentru că nu vrea. Pentru că nu trebuie. Pentru că nu are de ce. Pentru că în groapa de aur în care trăiește, reforma ar însemna să schimbe lumina becului.
Între timp, prejudiciile continuă. Oamenii simpli pierd procese pentru că nu știu ce avocat să-și ia, ce hârtie să depună, ce formulare să bifeze. Micii întreprinzători cad sub jugul unor decizii absurde, statul câștigă dosare prin oboseala părților, iar infractorii adevărați ies în decor, își fac cruce, își numără banii și trimit flori procurorilor.
Magistrații — nu toți, dar suficient de mulți — întrețin această prosperitate a criminalității. Pentru ei, legea nu e instrument; e monedă. Nu e principiu; e negociere. Nu e dreptate; e oportunitate.
Și atunci, cum să nu îi înțelegi? Cum să nu admiți că poziția lor este, realmente, cea mai prosperă dintre toate pozițiile criminale existente? Ei nu riscă închisoare, nu riscă arestare, nu riscă expunere. Riscul lor maxim e să fie mutați disciplinar într-un alt oraș unde pensia specială e identică.
Justiția română trăiește într-un paradox mistic: e simultan sacră și murdară, imaculată și compromisă, pură în principiu și îmbibată de interese în practică. Un fel de pseudo-știință juridică, o religie cu ritualuri secrete, cu simboluri care protejează inițiații și cu mituri care justifică orice.
Și noi, restul, stăm la poartă și ne minunăm cum, în fiecare zi, cei care ar trebui să apere dreptatea o îngroapă mai adânc în hârtii, articole, decizii și privilegii inventate.
România nu are un sistem juridic; are o teocrație a puterii. O lume în care judecătorul e demiurg, procurorul e profet, CCR e oracolul, iar CSM e templul.
Și noi, contribuabilii, suntem tămâia.
Ardem constant, ca ritualul să continue.