Să presupunem că statul, într-un acces de misticism bugetar, ne aruncă fiecăruia în brațe câte o sută de mii de lei. Nu ca drept, nu ca investiție, ci ca ispășire. O spovedanie în bancnote, calde încă de la tipar, cu miros de promisiune electorală și cerneală grăbită. Ce facem cu ei? Îi plimbăm prin lume ca pe niște turiști fără pașaport sau îi ținem acasă, legați de caloriferul național, până se transformă în virtute?Dacă intrăm în hypermarket, banii iau avionul spre China, cu escală în conștiința noastră, unde se pierd între un raft de reduceri și o muzică ambientală care spune: consumă și vei fi. Dacă alimentăm mașina, banii se duc la Arabi, în deșert, unde cresc palmieri și conturi bancare cu o răbdare de mileniu. Dacă ne luăm calculatoare, pleacă în India și Hong Kong, unde se compilează codul viitorului, iar noi rămânem cu parola uitată. Dacă punem fructe și legume în sacoșă, ele vin din Turcia, Spania, Italia, Egipt, Polonia sau Iran, căci pământul românesc e prea ocupat să fie potențial ca să mai producă roșii. Dacă ne luăm mașini mici și economice, banii fac plecăciuni în Japonia sau Germania, țări care știu să transforme precizia în religie și munca în export.Dacă ne luăm gadgeturi, banii pleacă în Taiwan, unde se fabrică visele noastre portabile, subțiri și reci. Și nimic, dar nimic din toate astea nu ajută economia românească. Pentru că economia românească, săraca, e un animal mitologic: toată lumea vorbește despre ea, nimeni n-a văzut-o alergând liberă.Așadar, ce rămâne? Ce e sigur, ce e autentic, ce e garantat autohton? Curvia, vinul gustos și țuica. Triada salvării naționale. Trinitatea care nu cere TVA, nu exportă profiturile și nu are nevoie de aplicație mobilă. Curvia — economie circulară, locală, cu lanț scurt de aprovizionare și feedback imediat. Vinul — terroir, pământ, soare, sudoare, mahmureală democratică. Țuica — distilatul memoriei colective, combustibil pentru discursuri patriotice și cântece false.Aici, banii rămân acasă. Se învârt. Se reîntorc. Se multiplică în povești. Aici, PIB-ul are puls.Desigur, apare problema soției. Soția, această instituție de control fiscal afectiv, acest audit intern permanent. Cum să-i explici că ceea ce faci nu e desfrâu, ci politică economică? Că nu e adulter, ci investiție strategică? Că nu e beție, ci stimulare a cererii interne? Soțiile, știm bine, sunt plătite de Soros — nu cu bani, ci cu suspiciune. Sunt agenții infiltrați ai bunului-simț, acei sabotori ai progresului care îți spun să pui bani deoparte, să gândești pe termen lung, să nu mai crezi tot ce vezi pe Facebook.Și aici începe tragedia noastră contemporană: ne-am construit o metafizică a cardului și o etică a coșului de cumpărături. Ne-am convins că adevărul se scanează la casă și că patriotismul are cod de bare. Pseudo-știința modernă ne explică doct că economia e despre fluxuri, balanțe și indici, dar uită să spună că e, înainte de toate, despre oameni care mint frumos ca să doarmă liniștiți.Canalele media ne vând adevăruri trunchiate ca pe niște mezeluri fără etichetă: România crește! — dar nu știm cine. Avem potențial! — dar nu știm pentru ce. Rețelele sociale transformă anecdota în dogmă, gluma în politică publică, iar miturile pseudomistice — de la conspirații cu filantropi omnipotenți până la credința că o noapte de exces repară un secol de subdezvoltare — devin instrumente de guvernare emoțională.Ne place să credem că există scurtături. Că economia se salvează dintr-un pahar. Că suveranitatea se distilează. Că identitatea națională se negociază la marginea patului. E reconfortant. E poetic. E fals. Dar falsul, când e spus cu suficientă pasiune, devine adevăr viral.Antropologic vorbind, românul e un maestru al paradoxului: detestă sistemul, dar iubește scurtătura; disprețuiește statul, dar îl invocă; vrea piață liberă, dar cu prețuri reglementate; cere moralitate publică, dar negociază moralitatea privată la ofertă. Ontologic, suntem ființe suspendate între merge și așa și nu se poate altfel. Poetici ai improvizației, contabili ai speranței.Economia noastră e o baladă întreruptă de reclame. Un doina cu jingle. Un manifest scris pe șervețel. Și în acest decor, ideea că putem salva totul cheltuind „patriotic” pe plăceri primare e atât de seducătoare încât devine ideologie. O ideologie cu umor, cu autoironie, cu glume de birt și cu un sâmbure de adevăr: banii contează unde ajung. Dar nu contează doar unde ajung.Contează ce produc pe drum. Contează instituțiile care îi însoțesc. Contează regulile care îi țin sau îi alungă. Contează educația care îi multiplică sau ignoranța care îi evaporă. Contează dacă vinul e poveste sau marfă, dacă țaica e tradiție sau evaziune, dacă trupul e respect sau consum.Dar astea sunt nuanțe. Iar nuanțele nu se vând bine. Se vând mai bine certitudinile strigate, vinovații inventați și soluțiile care încap într-o glumă. De aceea, preferăm să râdem amar și să ne turnăm încă un pahar. De aceea, preferăm să credem că salvarea vine din stomac, nu din cap.Editorialul de față nu e un manifest împotriva plăcerii. Dimpotrivă. E un manifest împotriva autoînșelării cu ștaif intelectual. Plăcerea nu salvează economii. Economiile se salvează prin muncă, reguli clare, investiții inteligente și, da, prin consum responsabil. Dar asta nu e poetic. Nu e fulgerător. Nu produce like-uri.Adevărul e că economia românească nu se va salva dintr-o noapte de patriotism intim. Se va salva dintr-o lungă dimineață de responsabilitate publică. Iar până atunci, vom continua să glumim, să exagerăm, să bem și să ne certăm cu soțiile noastre, care, fie vorba între noi, nu sunt plătite de nimeni. Sunt doar plătite cu realitate.Și realitatea, oricât am ironiza-o, are prostul obicei să ceară chitanță.Așa că beți vin românesc, dar cereți politici publice. Beți țuică, dar cereți infrastructură. Iubiți intens, dar cereți educație. Râdeți de conspirații, dar verificați sursele. Și, mai ales, nu confundați sarcasmul cu soluția. Sarcasmul e oglinda. Soluția e munca.Până una-alta, economia românească rămâne un poem neterminat. Cu rimă internă, cu ritm șchiop, cu metafore tari. Și cu un public care aplaudă gluma, dar pleacă înainte de final.