În 1997, la Slatina, democrația românească ajunsese într-un moment atât de delicat încât se putea prăbuși din cauza unei cămăși. Era televiziunea privată Novell, era emisiunea „Bocancomania” a lui Beșcucă și era una dintre acele seri în care România postcomunistă încerca, cu inocența unui adolescent proaspăt scăpat din internat, să afle ce înseamnă libertatea, iar întrebarea pusă în studio părea, la prima vedere, atât de banală încât aproape că nu merita o dezbatere: este sau nu nevoie să fie introdusă din nou uniforma obligatorie în școli? În platou eram eu, Țintă, ZP, si o gaska de la liceul Greceanu si Minuleacu iar întrebarea avea aerul acela de problemă administrativă pe care societățile obosite îl iubesc atât de mult, pentru că administrația are o calitate extraordinară: poate transforma orice dilemă existențială într-un regulament, orice diferență într-un tabel și orice adolescent într-un obiect care trebuie așezat corect în bancă.
ZP susținea că nu înțelege de ce ar trebui impusă uniforma și observa că, dintre cei interesați, singurii care păreau cu adevărat de acord erau părinții, ceea ce, privit astăzi, este deja o mică lecție de antropologie: copilul este cel care poartă uniforma, părintele este cel care votează pentru ea, iar adultul care decide are întotdeauna avantajul strategic de a nu trebui să o poarte. Țintă mergea într-o direcție asemănătoare, argumentând că uniforma nu avea să elimine diferențele dintre elevi și putea chiar să crească miștourile, pentru că adolescentul are o inventivitate aproape infinită atunci când vrea să descopere diferența dintre doi oameni îmbrăcați la fel; dacă îi iei hainele, îi rămâne mersul, vocea, accentul, pantofii, ghiozdanul, tunsoarea, felul în care râde, felul în care stă pe scaun, felul în care intră în clasă și, în ultimă instanță, simplul fapt că există.
Eu am atacat însăși premisa discuției, pentru că mi se părea absurd să vorbim despre uniformă într-o țară care tocmai ieșise dintr-o epocă în care uniformizarea fusese una dintre formele cele mai vizibile ale puterii, iar adolescența, perioada în care omul începe să descopere cine este și cât de diferit poate fi de ceilalți, devenea din nou obiectul unei mici operațiuni administrative prin care cineva, undeva, decidea că treizeci de copii trebuie să arate la fel pentru binele lor. Întrebarea care mă obseda era, în fond, foarte simplă: suntem fundamental la fel? Evident că nu, iar de aici venea absurditatea întregii construcții, pentru că egalitatea dintre oameni nu are nevoie de ștergerea diferențelor vizibile, iar faptul că doi copii poartă aceeași cămașă nu îi face mai egali decât faptul că doi adulți stau în aceeași stație de autobuz.
De ce trebuie să arătăm la fel pentru a putea fi considerați egali? De ce egalitatea ar trebui să înceapă prin ștergerea diferențelor vizibile? De ce trebuie să-i spui unui adolescent că este egal cu ceilalți obligându-l să arate ca ceilalți? Era o idee care mă irita profund, probabil și pentru că veneam dintr-o generație care crescuse cu imaginea unei lumi în care uniforma nu fusese doar o haină, ci un simbol al unei societăți care avea o pasiune administrativă pentru oameni interschimbabili, pentru chipuri așezate în rând, pentru gesturi aprobate, pentru opinii dozate și pentru haine care nu trebuiau să exprime prea mult, pentru culori care nu trebuiau să deranjeze și pentru un ideal uman în care individul devenea cu atât mai convenabil cu cât semăna mai mult cu cel de lângă el.
Uniformizarea produsese, în opinia mea de atunci, omul comun, omul servil, omul care învață să se strecoare printre reguli, omul care spune ce trebuie spus și face ce trebuie făcut, iar când se ivește ocazia fură câte ceva din sistem pentru că sistemul l-a învățat să supraviețuiască prin conformism și șmecherie. Era o formulare brutală, adolescentină și probabil exagerată în forma ei, însă în spatele ei exista o intuiție pe care încă o consider valabilă: o societate poate produce conformism prin lucruri aparent nevinovate, iar uniforma este doar forma textilă a unei idei mult mai mari, aceea că diferența trebuie făcută suportabilă pentru cei care administrează colectivitatea.
Haina devine regulament, regulamentul devine obișnuință, obișnuința începe să semene cu normalitatea, iar normalitatea capătă foarte repede o aură morală, până în momentul în care cineva întreabă de ce trebuie să ne îmbrăcăm cu toții la fel și primește răspunsul suprem al civilizației birocratice: pentru că așa este mai bine. Mai bine pentru cine? Pentru copil, pentru profesor, pentru director, pentru părinte, pentru fotografia de grup, pentru statistică, pentru liniștea adultului sau pentru imaginea instituției? Uniforma rezolvă, înainte de toate, o problemă a adulților: îi liniștește pe cei care trebuie să privească o clasă și să simtă că lucrurile se află sub control. Adolescentul rămâne însă același animal imposibil de administrat, numai că poartă aceeași cămașă ca toți ceilalți.
Aici apare una dintre marile farse sociale ale uniformei, ideea că hainele ar putea rezolva diferențele economice dintre copii. Copilul sărac rămâne sărac într-o cămașă regulamentară, copilul bogat rămâne bogat în aceeași cămașă regulamentară, iar diferența socială dispare pentru câteva ore din fotografie și continuă să existe în viața de zi cu zi, în case, în frigider, în biblioteca familiei, în vacanțe, în meditații, în obiectele pe care copilul le are sau nu le are și, mai ales, în orizontul de posibilități pe care fiecare familie îl poate oferi. Este o operațiune cosmetică asupra realității: îi pui aceeași haină copilului care are acasă bibliotecă și copilului care împarte camera cu trei frați, după care declari că problema diferențelor sociale a fost rezolvată pentru că fotografia de grup arată mai ordonat.
Este una dintre acele soluții care au un succes fantastic în imagini și un succes foarte modest în realitate, pentru că, în loc să ne uităm la inegalitatea economică, uniformizăm textilele, în loc să discutăm despre statut ascundem eticheta, iar în loc să schimbăm condițiile sociale schimbăm bluza, astfel încât sărăcia să devină mai greu de fotografiat și, printr-o magie administrativă remarcabilă, aproape că să înceteze să existe. Mecanismul este vechi și avea să devină ulterior una dintre marile religii ale imaginii contemporane: dacă realitatea este neplăcută, schimbă imaginea realității și așteaptă să vezi dacă oamenii vor observa diferența. În 1997 aveam uniforma pentru diferențele sociale; astăzi avem filtre pentru chip, aplicații pentru personalitate, algoritmi pentru opinii și rețele sociale în care autenticitatea poate fi produsă în serie, iar mecanismul psihologic a rămas aproape intact.
Ceea ce mă interesa însă cel mai mult era adolescența ca ultim teritoriu al libertății instinctive, perioada aceea extraordinară în care omul începe să descopere că poate avea o identitate proprie înainte de a învăța să o vândă pe piața muncii, să o ambaleze într-un CV și să o prezinte cu zâmbetul regulamentar la interviul pentru corporație. Adolescentul își alege hainele într-un mod uneori absurd, exagerat, ridicol, strident, caraghios sau genial și exact așa trebuie să fie, pentru că are dreptul să fie ridicol, are dreptul să greșească, are dreptul să poarte ceva oribil și să creadă că geaca aceea este o declarație filosofică, după care, peste trei luni, să descopere că geaca îl face de râs și să o abandoneze în fundul dulapului. Are dreptul să se schimbe, iar aceasta este poate una dintre cele mai importante funcții ale adolescenței: o cameră de laborator în care personalitatea face experimente pe propriul corp.
Uniforma vine și spune că experimentul s-a încheiat, că există deja modelul, culoarea și croiala corectă, iar personalitatea poate fi descoperită eventual după terminarea programului școlar, când instituția nu mai este responsabilă pentru ea. În acest sens, uniforma nu este doar o haină, ci o mică declarație filosofică despre ce credem că trebuie să fie omul: previzibil, ordonat, recognoscibil, controlabil și suficient de asemănător cu ceilalți încât diferențele sale să nu producă prea multă neliniște.
Era cu atât mai absurd pentru România anului 1997, o țară care tocmai ieșise din lumea cenușie a comunismului și care încă își amintea foarte bine gustul uniformizării. Noi nu fugiserăm din gri pentru a ne întoarce la gri cu o croială mai democratică. Ieșiserăm dintr-o lume în care statul îți explica, în grade diferite de brutalitate, ce trebuie să gândești, ce trebuie să citești, ce trebuie să vezi, ce trebuie să spui și cum trebuie să te conformezi, iar acum ni se propunea să reconstruim o mică insulă de conformism în numele ordinii, disciplinei și eliminării diferențelor. Era aproape comic: comunismul plecase, iar uniforma se întorcea, numai că acum venea cu argumente moderne și cu o justificare pedagogică, ceea ce demonstra încă o dată că ideile vechi au o extraordinară capacitate de a-și schimba costumul atunci când simt că lumea nu le mai primește în hainele originale.
Se spunea că uniforma reduce diferențele, creează disciplină, elimină competiția vestimentară, îi ajută pe părinți și produce sentimentul de apartenență, iar fiecare dintre aceste argumente conținea o parte de adevăr, tocmai ceea ce făcea discuția mai interesantă. Cele mai bune idei proaste nu sunt complet false; ele pornesc aproape întotdeauna de la o observație reală, pe care o dezvoltă apoi până când adevărul inițial devine pretext pentru o soluție disproporționată. Da, hainele pot produce diferențe de statut, da, elevii se pot ironiza, da, părinții pot fi exasperați de presiunea vestimentară și da, școala are nevoie de reguli, însă de aici până la concluzia că personalitatea adolescentului trebuie îmbrăcată regulamentar există o distanță enormă, pe care administrația o parcurge întotdeauna cu satisfacția aproape religioasă a celui care tocmai a descoperit un formular nou.
Administrația iubește soluțiile vizibile, pentru că problemele invizibile sunt greu de fotografiat, greu de raportat și imposibil de rezolvat într-un tabel. Sărăcia este complicată, uniforma este simplă; bullyingul este complicat, uniforma este simplă; diferențele de statut sunt complicate, uniforma este simplă; educația este complicată, uniforma are nasturi. Și poate că aici se află una dintre marile slăbiciuni ale societăților moderne: oamenii adoră să rezolve problemele grele prin gesturi ușoare, pentru că gestul ușor produce imediat senzația de acțiune, iar senzația de acțiune este adesea confundată cu schimbarea reală.
Este o formă de superstiție administrativă, aceeași superstiție care avea să prospere ulterior în lumea dezvoltării personale, a televiziunii, a rețelelor sociale și a pseudoștiinței cotidiene, unde oamenilor li se promite că viața poate fi schimbată printr-o formulă, printr-un obiect, printr-o rutină, printr-un slogan sau printr-un ritual repetat suficient de disciplinat. Dacă îți schimbi dimineața, îți schimbi viața; dacă îți schimbi hainele, îți schimbi statutul; dacă îți schimbi fotografia, îți schimbi imaginea; dacă îți schimbi imaginea, lumea începe să creadă că te-ai schimbat și, într-o societate obsedată de aparență, această credință ajunge uneori să fie suficientă.
Omul contemporan iubește formulele pentru că formulele îi oferă promisiunea secretă că haosul poate fi administrat. Uniforma este, în acest sens, un algoritm textil: te îmbraci corect și poate că devii corect, porți costumul potrivit și poate că devii profesionist, îmbraci halatul și poate că devii competent, pui roba și poate că devii înțelept, intri în uniforma militară și poate că devii curajos, iar dacă îți pui costumul de firmă și folosești vocabularul potrivit există șanse să fii considerat lider înainte ca cineva să fi verificat ce ai făcut cu adevărat. Haina îl face pe om este una dintre cele mai persistente superstiții ale civilizației, iar uniforma reprezintă doar versiunea ei instituțională.
Iar eu, în emisiunea aceea din 1997, aveam probabil toate motivele să vorbesc prea apăsat, pentru că eram adolescent și aveam avantajul magnific al vârstei la care încă nu învățasem să-mi cosmetizez indignarea pentru a nu deranja adulții. Am spus că ne-am săturat de decizii centralizate, iar propoziția, în contextul epocii, era mai importantă decât părea. Veneam dintr-o lume în care decizia cobora de sus în jos și oamenii se obișnuiseră să execute, iar acum ni se cerea să ne bucurăm că aceeași logică revine într-o formă mai mică, mai curată și mai bine ambalată. Eu vedeam în uniformă un simptom; adulții vedeau o haină. Pentru mine problema era libertatea, pentru unii dintre profesorii mei problema era disciplina, iar între cele două perspective exista un mic abis cultural pe care România postcomunistă abia începea să-l înțeleagă.
În urma emisiunii, proiectul uniformei a căzut la nivelul Slatinei. Nu pretind că o singură emisiune a răsturnat istoria României și nici că televiziunea Novell a devenit, dintr-o dată, Bastilia spiritului critic oltenesc, pentru că ar fi exact genul de legendă personală pe care o critic în alte contexte și pe care ar fi ridicol să o construiesc acum pentru propria mea biografie. La nivelul acelei dezbateri, în acel moment, rezultatul a fost însă real: ideea nu a trecut. Iar după aceea au venit profesorii, care s-au luat de mine în liceu, politicos, ceea ce este uneori mult mai eficient decât o ceartă, pentru că o ceartă îți permite să te aperi, în vreme ce politețea dezaprobatoare te așază într-o categorie și îți comunică faptul că problema nu mai este argumentul tău, ci felul în care ești perceput.
Mi s-a reproșat că susțin o idee „golănească”. Cuvântul mi-a rămas în minte pentru că este unul dintre acele cuvinte extraordinare prin care societatea adultă poate transforma libertatea adolescentului într-o problemă de caracter. Dacă nu vrei uniformă, ești golan; dacă nu vrei să arăți ca ceilalți, ești indisciplinat; dacă pui sub semnul întrebării regula, ai o problemă de educație; dacă întrebi de ce, începi să devii suspect. Societățile conformiste nu au nevoie întotdeauna de poliție, pentru că au la dispoziție adjective, iar un singur adjectiv poate face uneori ceea ce o mie de argumente nu reușesc: îl mută pe cel care întreabă din zona ideilor în zona caracterului, astfel încât discuția despre ceea ce spune dispare și începe discuția despre ce fel de om este.
Poate că, privind astăzi înapoi, cel mai interesant lucru din povestea aceea nu este uniforma, ci mecanismul care se afla în spatele ei. O societate care abia ieșise dintr-un sistem al uniformizării încerca să reinventeze uniformizarea într-o formă mai politicoasă, mai pedagogică și mai democratică, iar adolescenții trebuiau să învețe din nou lecția veche, aceea că diferența produce neliniște și că neliniștea trebuie administrată. Eu aveam atunci foarte puține instrumente teoretice pentru a explica ceea ce simțeam, însă aveam o certitudine care mi-a rămas până astăzi: hainele nu schimbă omul și nici uniforma nu repară societatea. Poți îmbrăca treizeci de copii identic și vei avea în continuare treizeci de istorii, treizeci de familii, treizeci de temperamente, treizeci de frici, treizeci de orgolii, treizeci de posibilități și treizeci de feluri de a privi lumea.
Uniforma poate acoperi diferența, dar nu o poate elimina; poate face fotografia mai ordonată, poate face catalogul mai frumos, poate liniști părintele, poate satisface profesorul și poate încânta directorul, însă adolescentul va rămâne acolo, sub cămașa regulamentară, cu toate contradicțiile lui, cu toate visele lui, cu toate formele lui de revoltă și cu teribila nevoie de a afla cine este înainte ca societatea să-i explice cine trebuie să fie. Poate că aceasta este imaginea care mi-a rămas din 1997, mai puternică decât orice argument de atunci: un adolescent într-o lume abia ieșită din cenușă, uitându-se la adulții care îi explicau că pentru a deveni liber trebuie să se îmbrace la fel ca ceilalți.
Au trecut aproape treizeci de ani, iar lumea a schimbat decorul cu o eficiență amețitoare. Avem telefoane inteligente, rețele sociale, algoritmi, inteligență artificială, podcasturi despre libertate și milioane de oameni care își construiesc identitatea publică după aceleași modele recomandate de algoritm, astfel încât uniforma a dispărut din anumite locuri doar pentru a reapărea în alte forme, mai subtile și mult mai greu de recunoscut. Astăzi uniforma nu mai este întotdeauna textilă; poate fi aceeași fotografie făcută în același unghi, aceeași expresie studiată, aceleași citate despre autenticitate, aceleași vacanțe fotografiate în aceleași locuri, aceeași ceașcă de cafea așezată strategic lângă laptop, aceleași discursuri despre individualitate și aceeași autenticitate produsă industrial pentru milioane de oameni.
Și poate că tocmai aici se află ironia ultimă a acelei seri din Slatina: am crezut atunci că ne luptăm pentru dreptul de a purta haine diferite, când, de fapt, ne luptam pentru ceva mult mai greu de apărat, dreptul omului de a nu semăna cu ceilalți. Pentru că libertatea începe în momentul în care cineva îți spune cum ar trebui să arăți, cum ar trebui să gândești și cum ar trebui să te porți, iar tu ai suficientă nebunie, suficientă inteligență și suficientă obrăznicie încât să întrebi de ce.
Uneori, în România anului 1997, la Slatina, într-un studio de televiziune privată, întrebarea aceea putea fi mai revoluționară decât orice discurs politic, pentru că într-o societate care tocmai ieșise dintr-o uniformă istorică, simplul drept de a purta hainele pe care le alegi devenea, fără să-ți dai seama, un exercițiu de libertate.
Iar dacă pentru asta eram golan, măcar eram un golan îmbrăcat în hainele mele.
