A început să se vadă. Cultura are o nouă uniformă, un nou chip, o nouă expresie facială și, mai ales, o nouă metodă de a economisi exact ceea ce pretinde că celebrează: creativitatea. Deschizi Facebookul, intri pe pagina unui teatru, a unei galerii, a unui festival, a unei librării, a unui club de jazz sau a unei instituții care organizează seri de poezie și, dintr-odată, ai senzația că ai nimerit în aceeași bucătărie vizuală, unde un bucătar nevăzut prepară zilnic aceeași supă, schimbând doar garnitura și pretențiile gastronomice. Un chip cu ochii prea luminoși, o mână cu șase degete și aspirații metafizice, o clădire care pare desenată în timpul unei crize de identitate, niște litere rătăcite prin compoziție ca niște turiști fără ghid, un apus incandescent, câteva particule cosmice, o aură de mister și, obligatoriu, acel luciu digital care face orice imagine să pară proaspăt scoasă dintr-o fabrică de vise la reducere.
Deasupra, titlul evenimentului. Dedesubt, data. În mijloc, o cantitate industrială de solemnitate artificială. Cultura poate începe.
Afișul a fost făcut cu inteligență artificială. Se vede. Nu pentru că orice imagine generată cu asemenea instrumente ar fi condamnată la mediocritate, ci pentru că, în foarte multe cazuri, imaginea a fost abandonată în momentul în care a apărut. Cineva a scris câteva cuvinte într-o casetă, a apăsat un buton, a ales varianta cea mai strălucitoare și a declarat procesul creativ încheiat. N-a mai existat o a doua privire, o intervenție serioasă, o decizie de compoziție, o discuție despre sens, o întrebare despre public, o confruntare între intenție și rezultat. A existat doar satisfacția omului care a obținut ceva fără să mai fie nevoit să știe prea bine ce face.
Este uimitor câtă inteligență artificială poate încăpea într-un rezultat atât de lipsit de inteligență vizuală.
Nu vorbim despre viitor. Viitorul a venit deja, are cont pe rețelele sociale, distribuie invitații la evenimente și își promovează genialitatea cu un afiș în care un violonist are trei arcușuri, publicul plutește deasupra sălii, iar titlul pare să fi fost tradus dintr-o limbă inventată de un frigider care a visat că este curator. În descriere, organizatorii ne anunță o experiență unică, o călătorie senzorială, o întâlnire cu esența artei și o explorare a limitelor umane. Limitele umane au fost, într-adevăr, explorate. Au fost găsite. Se aflau chiar în dreptul butonului de generare.
Fenomenul merită privit cu ceva mai multă atenție decât permite reflexul contemporan de a declara orice instrument nou fie salvarea civilizației, fie începutul apocalipsei. Inteligența artificială poate fi un instrument vizual extraordinar, capabil să deschidă posibilități, să provoace imaginația, să accelereze experimente și să ofere unui artist materialul brut al unei idei pe care altfel ar fi avut nevoie de zile întregi ca s-o aproximeze. Poate deveni pensulă, aparat fotografic imaginar, laborator de compoziție, partener de improvizație sau adversar fertil. Poate produce imagini surprinzătoare, dacă în spatele lor există o minte care știe ce caută și, mai ales, are suficientă luciditate ca să recunoască momentul în care a obținut ceva valoros.
Problema începe atunci când instrumentul este confundat cu autorul, viteza cu talentul, rezultatul imediat cu opera, iar simpla existență a unei imagini este considerată dovada că s-a desfășurat un act creativ. Aici nu mai discutăm despre tehnologie, ci despre o veche slăbiciune umană, căreia tehnologia i-a oferit o mașinărie pe măsură: dorința de a obține prestigiul unei competențe fără inconvenientul de a o dobândi.
Omul a visat dintotdeauna să ajungă la capătul muncii fără să treacă prin ea. Să aibă carte fără să citească, să fie înțelept fără să gândească, să fie artist fără să exerseze și să pară profund fără să fi fost vreodată deranjat de profunzime. Acum poate să genereze o imagine cu un înger de metal care ține în brațe o galaxie, să-i pună deasupra numele unui festival de poezie și să creadă că a contribuit la patrimoniul spiritual al omenirii. Până ieri, pentru o asemenea pretenție era nevoie de multă vanitate și de un cerc restrâns de admiratori. Astăzi, este suficient un abonament.
Afișul cultural a devenit laboratorul perfect al acestei confuzii, fiindcă se află exact la intersecția dintre artă, comunicare, comerț și prestigiul instituțional. El nu este doar o bucată de decor digital, o imagine care trebuie să umple un dreptunghi înainte ca evenimentul să fie publicat pe Facebook. Este prima interpretare vizuală a unui eveniment, prima promisiune făcută publicului, prima dovadă că cineva a încercat să transforme o idee într-o formă inteligibilă și memorabilă. Într-un afiș bun, imaginea, textul, spațiul, ritmul și informația lucrează împreună. Nimic nu este acolo doar fiindcă arată frumos. Fiecare element participă la sens.
Un designer bun nu așază pur și simplu niște obiecte pe o suprafață. El negociază cu spațiul, elimină, compară, caută proporții, testează contraste, se întreabă ce trebuie văzut întâi și ce trebuie descoperit abia după aceea. Știe că o literă poate deveni imagine, că un gol poate spune mai mult decât un decor întreg și că uneori cea mai inteligentă soluție este să renunți la ceea ce părea spectaculos cu cinci minute înainte. Lucrează cu limitele formatului, cu specificul publicului, cu identitatea evenimentului și cu toate acele lucruri pe care nu le poți rezolva prin acumularea unor efecte vizuale.
Apoi vine generatorul și livrează un spectacol. Lumini, texturi, reflexe, anatomii alternative, arhitecturi imposibile, simboluri cu aer de revelație și o frumusețe atât de insistentă, încât începe să semene cu reclama la un parfum care promite iluminarea spirituală în trei rate. Totul strălucește. Nimic nu respiră.
Aici se produce tragedia estetică a abundenței: când poți obține aproape instantaneu foarte multe lucruri, începi să confunzi cantitatea de posibilități cu valoarea alegerii. Imaginea are zece puncte de atracție, pentru că nimeni n-a avut răbdarea să hotărască unde trebuie să fie unul singur. Fundalul concurează cu titlul, titlul se bate cu personajul central, personajul central este în conflict cu propria anatomie, iar toate acestea sunt acoperite de o lumină apocaliptică, de parcă evenimentul ar fi organizat simultan de un club de lectură, NASA și ultimul departament de efecte speciale rămas deschis după sfârșitul lumii.
Afișul nu comunică. Se agită.
În trecut, când o instituție culturală pregătea un eveniment important, în jurul afișului se putea forma o mică echipă: artistul sau designerul, fotograful, omul de comunicare, uneori tipograful, uneori chiar organizatorul care avea suficientă răbdare să explice ce dorește și suficientă modestie să accepte că prima lui idee nu era neapărat cea mai bună. Se discuta, se căutau imagini, se făceau fotografii, se desenau variante, se ajustau litere, se încercau culori, se aruncau soluții la coș. Procesul avea costuri, durată și, uneori, nervi. Dar avea și ceva ce nu poate fi cumpărat la kilogram: responsabilitatea unei decizii estetice.
Nu orice afiș de atunci era genial, după cum nu orice designer era un apostol al frumuseții. Existau și atunci lucrări slabe, compromisuri, gusturi discutabile și instituții care plăteau prost sau întârziau cu lunile. Nostalgia nu trebuie să ne transforme memoria într-un muzeu cu lumină favorabilă. Diferența importantă este că, măcar în principiu, exista o muncă recognoscibilă în spatele rezultatului, o profesie, un set de competențe și o persoană care putea fi întrebată de ce a ales o soluție în locul alteia.
Astăzi, unele instituții par să fi descoperit o metodă revoluționară de administrare a culturii: elimină omul care știe să facă afișe și păstrează omul care știe parola contului de social media. Bugetul de creație devine zero, timpul de execuție se reduce la câteva minute, iar diferența dintre economie și sărăcie intelectuală este declarată o problemă de perspectivă. În raportul de activitate apare, probabil, și eficiența digitală. S-au produs cincizeci de materiale promoționale într-o singură după-amiază. Nicio mențiune despre faptul că toate cincizeci arată de parcă ar fi fost concepute de aceeași minte care a uitat ce voia să spună.
Este eficiența perfectă a unei fabrici de ambalaje care a concediat departamentul de design și se felicită pentru că acum ambalează mai repede vidul.
Iar lucrurile devin cu atât mai absurde cu cât vorbim despre instituții care organizează tocmai evenimente dedicate artei. Un teatru care promovează imaginația scenică printr-o imagine fără nicio judecată de compoziție, un festival de fotografie care își anunță programul printr-o imagine generică, un muzeu care vorbește despre patrimoniu folosind o estetică interschimbabilă, o întâlnire literară promovată printr-un decor cosmic care nu are nicio legătură cu autorii invitați. Cultura își proclamă unicitatea și își comandă uniforma de la aceeași fabrică.
Nu mai contează dacă evenimentul este despre Shakespeare, avangardă, muzică barocă, poezie contemporană sau istoria ceramicii. Adaugă câteva cuvinte-cheie în generator, cere o atmosferă misterioasă, artistică, elegantă și profundă, iar rezultatul va fi suficient de solemn pentru orice ocazie. Dacă festivalul este despre moarte, adăugăm un craniu luminos. Dacă este despre iubire, punem două siluete în fața unei galaxii. Dacă este despre spiritualitate, apare un ochi cosmic. Dacă este despre muzică, cineva va pluti printre note, cu șanse rezonabile să aibă mai multe degete decât instrumentul. Pentru poezie, în mod firesc, avem nevoie de ceață, lună, păsări și un obiect inexplicabil care pare să fi emigrat dintr-o reclamă la apă minerală.
Am inventat, fără să ne dăm seama, un alfabet vizual al lipsei de imaginație. Fiecare eveniment are propria temă, dar toate folosesc aceeași gramatică a grandorii. Totul este epic, vibrant, imersiv, magic, multidimensional, revelator. Până și o lectură publică de douăzeci de minute pare să promită deschiderea unui portal către o civilizație superioară. În realitate, portalul duce către sala de la etajul doi, unde trei poeți își citesc textele în fața a șapte oameni și a unui calorifer care trosnește metafizic.
Ironia este că tocmai cultura ar trebui să fie locul în care diferențele contează. Un eveniment artistic nu este un produs standardizat, iar o instituție culturală nu ar trebui să funcționeze ca un supermarket de experiențe ambalate în plastic vizual. Arta există, printre altele, pentru a rezista automatismului, pentru a tulbura convențiile, pentru a inventa forme acolo unde limbajul comun s-a tocit. Când însă promovarea ei se sprijină pe imagini produse în serie, fără discernământ și fără intervenție, instituția își contrazice chiar rațiunea de a exista. Cere publicului să vină să descopere originalitatea și îi trimite, înainte de toate, dovada că originalitatea poate fi înlocuită cu un șablon.
Desigur, ni se va spune că inteligența artificială democratizează creația. Și este adevărat că democratizarea instrumentelor poate oferi acces unor oameni care nu și-ar fi permis altfel să experimenteze vizual. Un poet își poate construi singur o imagine pentru un proiect personal, un mic colectiv poate explora variante înainte de a apela la un profesionist, un artist poate testa idei pe care le va transforma apoi prin propria intervenție. Aceste posibilități sunt reale și nu au nevoie de disprețul celor care confundă apărarea profesiei cu interdicția tehnologică.
Dar accesul la un instrument nu echivalează cu dobândirea competenței de a-l folosi. Faptul că oricine poate genera o imagine nu înseamnă că oricine știe să construiască o identitate vizuală. După cum faptul că avem cu toții acces la o tastatură nu ne transformă automat în scriitori, iar posibilitatea de a înregistra sunete pe telefon nu ne acordă, prin decret digital, statutul de compozitor. Democrația oferă dreptul de a participa. Nu garantează valoarea rezultatului și nici nu desființează diferențele dintre practică, experiență, talent și judecată.
Într-o societate obsedată de egalitatea accesului, avem tendința să considerăm orice diferență de competență o nedreptate care trebuie corectată prin reducerea exigenței. Dacă toată lumea poate face un afiș, de ce să mai plătim un designer? Dacă toată lumea poate genera o fotografie imaginară, de ce să mai chemăm un fotograf? Dacă un text poate fi produs instantaneu, de ce să mai plătim un scriitor? Întrebările par eficiente până în clipa în care le aplicăm și altor domenii. Dacă putem cumpăra un stetoscop, de ce să mai mergem la medic? Dacă avem un program de contabilitate, de ce să mai avem contabili? Dacă un motor de căutare ne oferă răspunsuri, de ce să mai învățăm ceva?
Răspunsul este simplu și profund nepopular: pentru că instrumentul execută anumite operațiuni, în timp ce omul competent înțelege contextul, evaluează consecințele, identifică erorile și își asumă decizia. În design, această diferență este vizibilă în felul în care imaginea servește ideea, în felul în care informația este organizată și în capacitatea de a elimina ceea ce nu este necesar. Un generator poate produce o mie de variante. Cineva trebuie să știe de ce nouă sute nouăzeci și nouă nu merită folosite.
Aici începe munca adevărată. Și aici, din păcate, se termină răbdarea multor administratori ai culturii.
Există și o problemă mai puțin spectaculoasă, dar mult mai serioasă: munca artiștilor, designerilor și fotografilor este împinsă tot mai ușor în categoria cheltuielilor dispensabile. Într-o instituție cu buget limitat, tentația de a înlocui o colaborare profesională cu o soluție gratuită sau ieftină este de înțeles. Dar atunci când această alegere devine reflex, când instituția dispune de resurse pentru promovare, logistică și alte cheltuieli, însă consideră inutilă plata unei persoane pentru competența ei vizuală, economia începe să semene cu o formă de orbire administrativă.
Cultura ajunge să consume gratuit tocmai munca oamenilor care o fac posibilă. Le cere artiștilor să participe, fotografilor să documenteze, designerilor să contribuie, scriitorilor să citească, tuturor să fie pasionați, disponibili și recunoscători pentru vizibilitate. Plata este adesea înlocuită cu promisiunea că vor fi văzuți, cunoscuți, distribuiți, invitați din nou. Iar acum, peste această economie a entuziasmului exploatat, vine și miracolul automatizării: de ce să plătim un profesionist când putem genera o imagine în câteva secunde?
Într-un asemenea sistem, pasiunea devine moneda cu care sunt achitate serviciile pe care instituția nu vrea sau nu știe să le plătească. Artistul trebuie să fie fericit că există un eveniment, fotograful că are unde să fotografieze, designerul că poate contribui la o cauză nobilă. Instituția își păstrează prestigiul, publicul primește afișul, iar oamenii care au făcut posibilă identitatea vizuală a culturii sunt invitați să admire progresul din afara cadrului.
Să nu ne prefacem că fiecare afiș trebuie să coste o avere sau că orice proiect independent are obligația unui buget de festival internațional. Nu despre lux este vorba. Uneori, un afiș excelent poate fi realizat cu mijloace minimale, iar o soluție tipografică simplă poate avea mai multă forță decât o compoziție complexă. Tocmai acesta este unul dintre semnele priceperii: capacitatea de a obține un rezultat relevant fără risipă. Sărăcia mijloacelor nu condamnă arta. Sărăcia deciziilor, în schimb, poate transforma orice mijloc într-un instrument al mediocrității.
Un afiș făcut cu inteligență artificială poate fi remarcabil. Un afiș făcut fără inteligență artistică poate fi remarcabil de prost, chiar dacă a fost desenat manual, cu creionul ținut între degete de un om care a absolvit trei facultăți. Tehnica nu garantează valoarea, după cum nici absența tehnologiei nu garantează autenticitatea. Miza nu este să verificăm dacă o imagine a fost produsă de o mașină sau de un om, asemenea unor vameși ai purității artistice. Miza este să vedem dacă există o intenție recognoscibilă, dacă imaginea are legătură cu evenimentul, dacă cineva a exercitat o judecată critică și dacă rezultatul a fost îngrijit până în punctul în care poate fi prezentat publicului fără rușinea unui lucru lăsat neterminat.
Adevărata problemă nu este că mașina a învățat să producă imagini. Problema este că omul pare tot mai dispus să renunțe la obligația de a le judeca.
Iar aici apare o întrebare incomodă pentru instituțiile culturale: dacă nu mai considerăm important felul în care ne prezentăm evenimentele, de ce ar trebui publicul să creadă că acordăm importanță felului în care le concepem? Dacă afișul este tratat ca un rest administrativ, ceva ce trebuie bifat înainte de publicarea programului, ce ne face să credem că aceeași superficialitate nu va ajunge și în selecția artiștilor, în organizare, în relația cu publicul sau în felul în care este evaluată calitatea unui eveniment?
Nu orice afiș prost anunță un eveniment prost. Ar fi absurd să judecăm o piesă de teatru după poster, un concert după coperta evenimentului sau o carte după imaginea de promovare. Uneori, în spatele unei comunicări vizuale lamentabile se află oameni care fac lucruri extraordinare cu resurse insuficiente. Dar afișul rămâne un indiciu despre cultura instituțională: despre atenția acordată detaliilor, despre felul în care sunt privite profesiile creative și despre raportul dintre ceea ce declarăm și ceea ce suntem dispuși să facem pentru a susține acele declarații.
O instituție care vorbește despre excelență și publică la nesfârșit materiale vizuale neverificate ne oferă o lecție involuntară despre diferența dintre discurs și practică. În discurs, creativitatea este esențială. În practică, devine un cost care poate fi eliminat. În discurs, publicul merită experiențe memorabile. În practică, primește aceeași imagine cu alt titlu. În discurs, arta trebuie să ne scoată din rutină. În practică, rutina este automatizată și vândută drept inovație.
Am ajuns să folosim cuvântul „inovator” pentru orice procedură care reduce timpul de lucru, chiar dacă rezultatul este mai slab. Am ajuns să confundăm noutatea instrumentului cu noutatea ideii, iar viteza de producție cu progresul cultural. Un afiș poate fi realizat în două minute și poate arăta ca o reclamă generică la o civilizație dispărută. Un altul poate necesita zile de cercetare, fotografie, desen, editare și discuții, iar rezultatul să fie atât de simplu încât publicul să creadă că a apărut de la sine. Primul are avantajul eficienței măsurabile. Al doilea are dezavantajul că trebuie să plătești pentru ceva ce nu înțelegi întotdeauna cum a fost făcut.
Poate că aceasta este una dintre marile crize ale culturii contemporane: am devenit foarte buni la distribuirea produselor și tot mai nerăbdători în fața proceselor care le dau valoare. Știm să publicăm, să promovăm, să programăm postări, să analizăm reacții și să numărăm vizualizări. Mai greu ne este să stăm în fața unei imagini și să ne întrebăm dacă spune ceva. Dacă are un motiv să existe. Dacă este a evenimentului pe care îl anunță sau doar a unui univers vizual care a învățat să imite semnele profunzimii.
În acest peisaj, poate că cel mai radical gest nu este să interzici inteligența artificială. Este să refuzi mediocritatea, indiferent de instrumentul care a produs-o. Să ceri o imagine gândită, o compoziție coerentă, o relație reală între formă și conținut. Să întrebi cine a conceput materialul, cine l-a verificat și de ce a fost aleasă tocmai acea soluție. Să susții artiștii și designerii atunci când munca lor este relevantă, să le plătești competența și să nu confunzi accesibilitatea tehnologică cu gratuitatea universală a muncii creative.
Iar dacă un eveniment cultural își promovează programul printr-un afiș care pare generat în grabă, fără nicio intervenție și fără nicio legătură vizibilă cu ceea ce urmează să se întâmple, publicul are tot dreptul să se întrebe dacă merită să investească timp, bani și atenție într-o instituție care a investit atât de puțină atenție în felul în care i se adresează. Nu este un verdict automat asupra valorii evenimentului. Este o cerere legitimă de respect. Pentru că respectul față de public începe înainte de deschiderea ușilor, iar respectul față de artă se vede și în lucrurile aparent mărunte prin care o aduci în lume.
Poate că unii organizatori vor considera această exigență snobism. În fond, dacă oamenii vin la eveniment, dacă sala se umple și dacă postarea a strâns suficiente distribuiri, ce mai contează că afișul are aceeași fizionomie ca alte două sute de afișe? Cultura se măsoară în bilete, participanți, fotografii de grup și rapoarte de activitate. Într-un asemenea sistem, un public care a venit să asculte poezie devine dovada că poezia a fost promovată eficient, iar un afiș care seamănă cu toate celelalte devine dovada că identitatea vizuală a fost standardizată cu succes. Contabilitatea poate dormi liniștită. Estetica, dacă mai este invitată, așteaptă pe hol.
Dar cultura nu înseamnă doar ceea ce se întâmplă în interiorul sălii. Înseamnă și felul în care o comunitate își pregătește întâlnirea cu o idee, o operă sau un artist. Înseamnă atenția acordată formelor prin care sensul devine vizibil. Înseamnă capacitatea de a distinge între un obiect făcut pentru a ocupa spațiu și unul făcut pentru a transforma felul în care îl percepem. Dacă renunțăm la această distincție, vom continua să producem imagini din ce în ce mai spectaculoase și să spunem din ce în ce mai puține lucruri.
La capătul acestei revoluții vizuale, riscăm să avem o cultură perfect optimizată pentru algoritm și din ce în ce mai puțin interesată de om. O cultură în care fiecare eveniment are afiș, fiecare afiș are efecte, fiecare efect are o justificare tehnică și nimeni nu mai poate explica de ce toate acestea ar trebui să ne emoționeze. O cultură în care imaginea este livrată înainte ca ideea să fie formulată, iar solemnitatea vine la pachet, ca un filtru aplicat peste orice lipsă de conținut.
Inteligența artificială nu ne obligă să devenim mediocri. Ne oferă însă posibilitatea de a produce mediocritate cu o viteză și o cantitate pe care vechile generații de amatori nici nu le-ar fi putut visa. Restul depinde de noi: de exigența noastră, de felul în care ne exercităm gustul, de disponibilitatea de a munci asupra rezultatului și de curajul de a spune că o imagine este slabă chiar dacă a fost generată de cea mai nouă tehnologie a momentului.
Viitorul culturii nu se decide în caseta de prompt. Se decide în clipa de după generare, când cineva trebuie să privească imaginea, să-i observe defectele, să-i înțeleagă limitele și să aibă curajul să o respingă. Sau să o transforme. Sau să o ducă mai departe până când încetează să fie o simplă imagine produsă automat și începe să devină o alegere artistică.
În fond, nu avem o criză de imagini. Avem un surplus de imagini și un deficit de privire.
Iar cultura la kilogram este, probabil, singura cultură în care marfa poate deveni tot mai ieftină fără ca nimeni să observe că, între timp, a dispărut cântarul. Toată lumea produce, toată lumea publică, toată lumea promovează. Afișele strălucesc, algoritmii aplaudă, evenimentele se succed, iar creativitatea este felicitată pentru că a reușit să dispară fără să întrerupă programul.
Poate că ar trebui să începem cu un gest foarte simplu: înainte să publicăm următorul afiș, să ne întrebăm dacă am fi mândri să-l semnăm. Nu să-l postăm, nu să-l distribuim, nu să-l folosim ca să umplem calendarul instituției. Să-l semnăm. Să ne asumăm imaginea ca pe o declarație despre felul în care înțelegem evenimentul, publicul și cultura pe care pretindem că o servim.
Dacă răspunsul este da, instrumentul folosit devine secundar. Dacă răspunsul este nu, niciun algoritm nu ne mai poate salva.
Pentru că inteligența artificială poate genera un afiș. Poate chiar să genereze o mie. Dar nu poate transforma, prin simpla apăsare a unui buton, nepăsarea în viziune, economia în profesionalism și lipsa de discernământ în artă. Aceste miracole rămân, deocamdată, în responsabilitatea noastră.
Iar dacă am ajuns să promovăm cultura cu imagini pe care nu le-am privit cu adevărat, poate că problema nu mai este ce poate face mașina.
Problema este că omul a început să semneze bonul de casă și să-i spună creație.
Dacă vrei, îl pot duce și mai departe spre o versiune mai caustică și mai polemică, cu atacuri mai directe asupra directorilor de instituții culturale, curatorilor și organizatorilor care folosesc AI-ul ca pretext pentru a nu mai plăti profesioniștii.