inflorirea

 

Ei ți-au furat toate stelele

şi cerul l-au închis

cu păsări metalice

Te-au mângâiat cu umbră…

Ei ți-au smuls umerii cu alergare

Te-au sărutat cu gheață…

-o floare crudă, pustiită

îți pluteşte implacabil

sub coaste

ca un bunic pierdut

implacabil,

intr-o dimineață inutilă

ca un început de martie…-

Numai orașul acesta

Este martorul mut

Al trecerii tale prin îmbrățișare…

numai orașul acesta

se prabușește

intens, iremediabil în amintirea dureroasă

o orașului ce a fost

sub zborul dureros

şi metalic al păsărilor ruse.

Şti tu ca nu mai ai nici nume

Nici vise???

că ești o statistică?

un număr insensibil

topindu-se lent

pe asfaltul indecent

al orașului pe moarte…

Doar o ploaie sărată, adâncă

Îți mai măngăie fruntea

Și muțenia pietrei.

 

 

 

Sunt multe flori în poezia lui Marius Conu, ca o ofrandă pentru miile, zecile de mii de morminte,
necunoscute, fără nume, sau doar cu un număr, unic și de identificare, în catalogul negru al
umanității: de la „floarea de sub coaste”, amintind de străpungerea cu sabia în coasta lui Iisus pe
cruce, de soldatul roman, pentru a se încredința că este mort, până la
„savanele mătăsoase
ale îndepărtatelor flori.”

Poet, dar și „soldat”, cum ar zice Nichita Stănescu, el trăiește totuși „sub umbra pescărușului”. În
ciuda tuturor jocurilor politice – utopii perverse cu rânjet cinic –, el visează „granița luminoasă” unde
„peștele chimic” nu poate trece.
Poezia lui Marius Conu este o barieră, o frontieră, unde rostirea nu are nimic de-a face cu violența.
Aici este locul unde „păsările cântă în ochii tăi”, și unde memoria afectivă și memoria istorică sunt
utile și actuale. Numele soldatului, ucrainian, rus, vietnamez, american, sârb, ca și numele soldatului
care l-a împuns pe Iisus cu sabia sub coaste, și multe alte nume, numele orașelor distruse, atunci și
acum, fac parte din geneza istoriei.

 

 

Clelia Ifrim