Există momente în istoria Justiției în care ironia nu mai este un instrument literar, ci o necesitate democratică. Iar România tocmai a mai bifat unul: în timp ce câteva organizații civice îndrăznesc să se adune în fața celei mai importante instanțe din țară, un membru al CSM, domnul judecător Alin Ene, se ridică solemn și întreabă — cu gravitatea unui profet coborât dintr-o catedrală de sticlă — dacă manifestul protestatarilor a fost inspirat de Hitler, Stalin, Mao Zedong sau Hugo Chavez.
În acel moment, realitatea românească atinge un nivel atât de paradoxal, încât chiar și Kafka ar cere un pahar cu apă.
Pentru că, în timp ce dictatorii sunt aruncați ca argument juridic suprem în spațiul public, România democratică se uită nedumerită la un magistrat care confundă protestul legal cu asaltul revoluționar. Să compari activismul civic cu totalitarismul nu e doar o exagerare retorică — e o specie aparte de poezie grotescă. E caricatura care se desenează singură.
Dar să începem cu începutul: un protest pașnic, organizat de Declic, Rezistența, Corupția Ucide, Inițiativa România și Inițiativa Timișoara. Un protest cu revendicări simbolice, morale, democratice. Un protest care cere revocarea șefei Înaltei Curți, Lia Savonea, după o serie de decizii controversate ale instanței.
În orice stat normal, o asemenea manifestație ar intra la categoria „interes public”. În România, intră la categoria „fumigenă anti-judiciară”.
Judecătorul Alin Ene, cu o retorică ce amintește mai degrabă de tribunalele poporului decât de jurisprudență, vede în protest o armă îndreptată împotriva Justiției însăși. Protestatarii, spune el, atacă legea prin simplul fapt că au îndrăznit să pună întrebări. Că au îndrăznit să conteste modul în care sunt luate hotărârile. Că se adună în fața clădirii „greșite”.
Ar fi fost poetic, dacă nu era absurd.
„De unde v-ați inspirat în scrierea manifestului? Hitler? Stalin? Mao? Chavez?” întreabă magistratul, cu aerul unui profesor care predă istorie prin hiperbole.
O întrebare care ar merita răspuns în același registru: din ce manual de etică profesională s-o fi inspirat domnia sa? Sau poate din ce tratat de logică juridică?
Pentru că, dacă un protest civic te duce cu gândul la dictatori, nu protestatarii au o problemă de interpretare.
Logica inversată în România: protestul e dictatură, puterea e victimă
România are acest dar: când cetățenii ies în stradă, sunt acuzați că subminează statul de drept; când puterea greșește, tot ei sunt de vină că au ridicat vocea. E o tradiție politică în care culpabilizarea protestatarilor devine un exercițiu național.
Judecătorul Ene ne spune, apăsat, că protestul este „o fumigenă, ca să nu vedem haosul politic”. Ah, veșnica tehnică a deturnării atenției, brevetată în epoca în care conducerea Securității vedea în orice cetățean un agent străin.
Să afirmi că oamenii ies în stradă nu pentru că sunt nemulțumiți, ci pentru că vor să distragă atenția de la altceva, e exact tipul de retorică prin care regimurile autoritariste și-au justificat represiunea. Ironia cosmică? Tocmai asta îi reproșa judecătorul protestului: „retorica dictatorilor”.
Universul are simțul lui special al comicului.
Judecătorul ca poet al indignării
În mesajul său, Alin Ene își nuanțează critica cu un amestec de moralism juridic și puls civic ofuscat: „Cum poți susține că protestezi pentru viitorul în care legea chiar se aplică, când revendicarea ta e să fie înlocuită legea cu emoția populară?”
Aici, domnia sa atinge culmea artei tragico-retorice: transformă protestul împotriva unor decizii discutabile în atentat la ordinea constituțională. Confundă opinia publică cu presiunea ilegală. Și, mai grav, sugerează că doar judecătorii au dreptul să fie supărați.
Iar protestele, în viziunea lui, devin nu exercițiu democratic, ci un soi de dans barbar în jurul instituțiilor sacre.
Să nu ne mirăm dacă mâine vom afla că protestul trebuia anunțat întâi la CSM și aprobat, eventual, printr-o hotărâre definitivă.
În căutarea clădirii perfecte pentru nemulțumire
Judecătorul observă cu obidă că protestul nu are loc la CSM, ci la ÎCCJ. Un reproș fascinant, ca și cum democrația ar avea un traseu prestabilit, ca autobuzele RATB.
Protestul, în definiția magistratului, trebuie plasat topografic exact acolo unde nu deranjează. Să fie protest, dar să nu se audă. Să fie nemulțumire, dar discretă. Să fie opinie publică, dar înăuntrul unui formular tipizat.
Și, de preferat, depus cu număr de înregistrare.
Paralela cu dictatura — noul sport retoric
A compara protestul civic cu propaganda totalitară este nu doar o întindere exegetică, ci o formă de disonanță cognitivă cu accente eroico-satirice.
Hitler? Pentru că protestatarii au un manifest?
Stalin? Pentru că oamenii cer demisia unei persoane aflate într-o funcție?
Mao? Pentru că se strâng în piață?
Hugo Chavez? Pentru că respiră?
Această paralelă nu e doar greșită: e o parodie istorică.
Și, paradoxal, exact tipul de retorică pe care dictaturile o foloseau împotriva contestatarilor.
Ironic, nu?
„Atacarea judecătorilor pentru hotărârile pronunțate este inadmisibilă”
Problema acestei fraze nu este principiul juridic — care este, în sine, valid. Problema este confuzia dintre atacul ad hominem și critica democratică. Protestatarii nu au cerut demisia unui judecător pentru o speță individuală, ci demisia unei funcții de conducere pentru un traseu instituțional contestat.
Dar în România, diferențele fine dispar în fumul gros al indignărilor oficiale.
Orice protest e considera un atac.
Orice critică e o presiune.
Orice întrebare e un act de agresiune.
Justiția, în această lectură, nu e un serviciu public — e un altar.
Iar cine ridică privirea spre altar… blasfemiază.
Confuzia dintre moralitate și obediență
Alin Ene spune solemn: „Dacă vrem o societate care să creadă în reguli, trebuie să începem prin a nu le călca în picioare chiar noi, în numele moralității publice.”
Dar ce se întâmplă când regulile sunt strâmbe?
Când sistemul pare rupt de propriile sale principii?
Când încrederea publică se volatilizează?
Ah, aici răspunsul nu se mai pronunță.
Poate pentru că nu se încadrează în rigoarea postărilor pe Facebook.
Realitatea e incomodă, protestul e și mai incomod
În lumea magistratului Ene, protestul e fumigenă, dictatură, emoție, presiune.
În lumea cetățeanului obișnuit, protestul e singurul mecanism de reglaj moral când instituțiile tac.
România a ajuns în stadiul în care fiecare critică la adresa Justiției e tratată ca un atac la statul de drept — dar niciun privilegiu excesiv, nicio decizie discutabilă, nicio eroare publică nu e tratată ca un atac la încrederea publică.
Și încrederea, spre deosebire de putere, nu se impune prin retorică.
Concluzie poetic-cinică: în democrație, nu cetățeanul e inspirat de dictatori — ci retorica care îl acuză
A te întreba dacă manifestul unui protest civic e inspirat de Hitler e un act de teatralitate juridică demn de un secol în care democrația e confundată cu liniștea. A sugera că oamenii nu au voie să pună presiune pe instituții prin simpla lor prezență e o mistificare.
Și, culmea ironiei, exact ceea ce făceau regimurile pe care magistratul le invocă.
Protestul nu e pericol.
Dar confuzia dintre autoritate și infailibilitate — da.
Iar atunci când instituțiile își apără puterea prin comparații cu dictatori, nu protestatarii rescriu istoria.
Ci cei care se tem de ea.
