Arhive pe categorii: poems

Conul de Lumină, Daniel Dăian

Posted by conu marius on

Astăzi vă voi prezenta unul din cei mai buni și apropiați prieteni, chiar dacă uneori distanțele ne separă:Daniel Dăian (n. 29 noiembrie 1978, Deva) este un poet, prozator, eseist și dramaturg român, artist plastic cu nenumărate expoziții personale, dar în cele ce urmează voi prezenta pe scurt activitatea lui literară.

​S-a născut în Deva, într-o familie de medici, pasiunea sa pentru poezie începând să se contureze încă din anii de școală. A publicat poezie și volume literare, remarcându-se prin lirismul și profunzimea textelor sale (printre lucrările sale se numără cartea-poem Jumătatea dumnezeului femeie), la care am avut împreună o dublă lansare, moment fabulos de definire a unei prietenii.

Poezia lui Daniel Dăian se remarcă prin intensitate emoțională, stil nonconformist și o explorare profundă a unor teme precum iubirea, singurătatea, divinitatea și condiția umană.

​Volume :

Arbori de Cristal 2011. -poezie Editura Rovimed Publishers, Bacău

Reflexii din Temnița Îngerilor 2011 -proză Editura Neliniști Metafizice, Constanța

Țipătul Rotund 2012 -poezie Editura Grinta, Cluj – Napoca

Poeme Hai Hui 2012 – poezieEditura Grinta, Cluj – Napoca

Ultimul Dumnezeu 2013 -teatru Editura Rovimed Publishers, Bacău

Jurnalul celor patruzeci și patru de minute de când sunt viu 2013 – poezieEditura Rovimed Publishers, Bacău

Jumătatea Dumnezeului Femeie 2013 -poezie Editura Vremea, București

Colecția Scrisori în Manuscris. Cuvânt înainte de toate! 2014 -poezie Editura Singur, Târgoviște

Manual de Înjurături 2014 -poezie Editura Arhipelag XXI, Târgu-Mureș

Plimbare cu șobolani 2015 -proză Editura ȘTEF, Drobeta Turnu Severin

Distanța dintre tine și centrul lumii este exact 1.76 2016 -poezie Editura ȘTEF, Drobeta Turnu Severin

Eu, Animalul 2016 -poezie Editura Punctul pe Azi, Deva

Mărturisirile unui câine. Tratat de Sinceritate 2017 -proză Editura Punctul pe Azi, Reșița

Sunt un Apocalips 2018 -poezie Editura Hoffman, Slatina Aito 2020 – proză Editura Hoffman, Slatina

Un obiect iertat 2024 -proză Editura Katrina, Deva

Manualul pierderii de divinitateși îmbrățișării tehnologiei 2025 – proză Editura Katrina, Deva

Și acum câteva cuvinte despre universul artistic al lui Daniel: ​„Jumătatea dumnezeului femeie” (Editura Vremea, 2013) Este o carte-poem amplă, structurată sub forma unui singur text fluid.Tematică: Abordează iubirea absolută și relația complexă cu divinitatea, dar dintr-o perspectivă desacralizată sau radical redefinită. Criticii și recenziile au descris volumul ca având imagini „șocante, electrizante, tăioase în carne vie”, în care iubirea devine în același timp jertfă, protest și o formă extremă de confesiune.

​„Aito” (Editura Hoffmann) Este un volum care continuă căutările stilistice ale autorului.Tematică: Analizează mecanismele iubirii rănite, crucificarea sentimentelor între tiparele sociale și constrângerile moderne, punând accent pe singurătate și pe măștile pe care oamenii le poartă în relații.Stil și Univers Liric Folosește adesea un registru colocvial îmbinat cu metafore violente sau șocante, refuzând clișeele romantice siropoase.

Pentru Daniel Daina, actul creator nu este un exercițiu de stil academic, ci o necesitate viscerală. Într-una dintre mărturiile sale literare, acesta sublinia că poezia rămâne „o stare interiorică, un har blestemat cu care te naști”, o trăire care consumă artistul din interior.

Opera poetică a lui Daniel Dăian se distinge prin intensitate organică, vie, ritm avangardist și o respingere sistematică a clișeelor lirice tradiționale. Poezia sa funcționează ca un strigăt existențial, o radiografie a marilor crize umane: iubirea dusă până la sacrificiu, solitudinea și raportarea dramatică la divinitate. ​Câteva teme fundamentale fără a le epuiza desigur:Iubirea ca jertfă și absolut

În viziunea lui Dăian, iubirea nu este un sentiment edulcorat, ci o forță distructivă și mântuitoare în același timp. Este adesea prezentată sub semnul „crucificării” – strivită între dogme, convenții sociale, spaime interioare și limitele condiției umane.

Divinitatea redefinităDumnezeu apare în scrierile sale (cel fel a cel mai vizibil în Jumătatea dumnezeului femeie) dintr-o perspectivă nonconformistă. Divinitatea nu este una canonică sau consolatoare, ci devine un reper al limitelor umane, o prezență interogată prin tăceri, revoltă și angoasă.

Singurătatea și masca socialăAutorul explorează frecvent dedublarea omului modern, nevoit să se ascundă în spatele unor măști pentru a face față normelor impuse de societate, în timp ce în interior clocotesc dramele autentice.​

Stil, Limbaj și Viziune Avangardistă. Imagini „tăioase în carne vie”: Criticul literar și publicul au remarcat natura șocantă și electrizantă a metaforelor sale. Dăian folosește un vocabular îndrăzneț, uneori dur, colocvial sau contestatar, refuzând metafora pur estetică în favoarea cuvântului care rănește și revelează adevărul.Are o fluiditate naturală,structurală multe dintre textele sale ample sunt concepute ca un flux continuu (cărți-poem), unde punctuația sau lipsa ei servește curgerii torențiale a gândurilor, a confesiunii și a protestului interior.

Poezia ca „har blestemat”: Pentru el, actul creator nu ține de un meșteșug livresc, ci reprezintă o fatalitate biologică și spirituală, o stare interioară care consumă poetul din interior.​

Semnificația în Peisajul Contemporan. ​Poezia lui Daniel Dăian se poziționează ca o formă de rezistență prin autenticitate. Prin refuzul armoniilor facile și alegerea unei rătăciri asumate prin labirintul sentimentelor, el oferă literaturii române contemporane o voce marcată de o sinceritate brutală, în care frumusețea se naște tocmai din cioburile unei lumi interioare sfâșiate.

Două poeme

Camera cu chirie la capătul lumii


în seara aceea marea ajunsese la etajul patru
administratorul cerea bani pentru lift,
spunea că și înecul trebuie trecut
pe numele cuiva
tu curățai o portocală
pe masă se adunau bucăți mici de soare
și scrum de la țigara mea,
iar radioul anunța vremuri mai bune
cu vocea unui om
care își găsise deja ieșirea


mă întorsesem de la serviciu
cu încă o zi înfiptă sub unghii
am lăsat pantofii lângă ușă
dintr-unul a căzut un pește orb
l-ai pus într-o oală cu apă
fără să mă întrebi
pe unde umblasem


m-a făcut să te doresc pentru
felul în care puteai primi un dezastru
fără să-i pregătești un discurs
ți-am atins spatele
sub bluza subțire, pielea era caldă,
aproape indecent de vie
pentru cartierul acela
în care până și copiii învățaseră
să trântească ușile ca niște oameni învinși


— n-avem pâine, ai spus


și pentru o clipă
mi s-a părut cea mai cumplită veste
oceanul putea să mai aștepte

am coborât împreună
la etajul doi pluteau fotografiile vecinilor,
nunți în care nimeni nu știa încă nimic
la primul, un bătrân își căuta nevasta
printre papuci


brutăria era deschisă
femeia de la tejghea ne-a dat restul
cu mâinile ude


pe drumul înapoi ai rupt colțul pâinii
și mi l-ai pus în gură


mestecam
mă țineai de mânecă
și pentru prima dată în ziua aceea
nu mă grăbea nimeni

(Daniel Dăian ®.)

Orașul de sub piele


dimineața număram mărunțișul rămas în buzunare,
seara îl pierdeam într-un birt de lângă depou,
unde mesele miroseau a bere, a tutun
și a singurătatea bărbaților care nu mai așteptau nimic


ea a intrat într-o noapte cu ploaie,
purtând o rochie neagră, lipită de coapse,
și două sprâncene desenate atât de precis
încât păreau niște tăieturi prin care privea întunericul


nu mi-a spus cum o cheamă
și-a așezat doar palma pe pieptul meu,
acolo unde inima se zbătea ca un animal prins sub podea
mirosea a clocotit, a vin roșu și a fier
am sărutat-o fără eleganță,
cu foamea celui care a dormit prea mult lângă o farfurie goală
sub rochia ei, trupul începea brusc,
fără introduceri și fără promisiuni
coapsele îi erau calde, grele, adevărate
mi-a desfăcut cămașa încet,
cu priceperea unui hoț care știe că lucrurile importante
nu se fură, ci se trezesc


ne-am iubit într-o cameră deasupra unei farmacii,
în timp ce orașul își târa oamenii prin ploaie
patul scârțâia ca o corabie veche,
iar pereții se umflau și se strângeau odată cu respirația ei
la fiecare geamăt, din asfalt ieșea câte un cal negru,
ud, strălucitor, cu ochii plini de spaimă
alerga puțin prin cameră,
apoi se întorcea sub pielea noastră
ea mă cuprindea cu genunchii,
iar eu îi simțeam pântecul zvâcnind
ca o ușă lovită de cineva rămas pe dinafară
nu exista iubire, dacă prin iubire înțelegi viitor
exista gura ei
sudoarea dintre noi
felul în care îmi spunea mai aproape,
deși nu mai rămăsese nici măcar aer între

trupurile noastre


spre dimineață a adormit cu spatele la mine
pe omoplat avea o aluniță mică, întunecată,
în jurul căreia se învârtea încet întregul oraș


am privit-o până când tramvaiele au început din nou să circule
apoi mi-am aprins o țigară
și am înțeles că uneori carnea ține loc de destin,
iar Dumnezeu, când obosește să ne judece,
se ascunde pentru câteva ore
în căldura unui trup străin


(Daniel Dăian ®.)

Conul de Lumină-Gabriel Gherbăluță

Posted by conu marius on

Astăzi in Conul de Lumină vă voi prezenta un alt bun prieten de-al meu, Gabriel
Gabriel Gherbăluță (n. 30 septembrie 1956, Liești, județul Galați) este un poet, profesor, om de cultură și realizator de emisiuni radio din Galați, o prezență activă și prolifică în peisajul poeziei românești contemporane.
​A activat ca profesor la Liceul Industrial de Marină din Galați, unde a coordonat și trupa de teatru „Na Belea!” (fiind și formator internațional de teatru forum), și s-a făcut remarcat în viața culturală ca realizator de emisiuni la Radio Galați și Radio Vocativ.
​Debutul său editorial este extrem de bogat, cuprinzând zeci de volume de versuri, multe dintre ele traduse în ediții bilingve (română-engleză, română-franceză, română-italiană, română-spaniolă).
​Poezia sa a fost antologată în numeroase culegeri colective și a fost restrâns recenzată și prefațată de critici literari și scriitori cunoscuți (printre care Adi G. Secară, Victor Cilinca, Ionel Necula, Emilian Marcu, Daniel Marian, Raluca Faraon și mulți alții). De-a lungul carierei literare, a fost distins cu diverse premii și mențiuni pentru creația sa poetică.
Poezia lui Gabriel Gherbăluță se dezvăluie sub semnul unei inepuizabile efervescențe creative, al ludicului livresc și al unei confesiuni polifonice în care solemnitatea elegiacă conviețuiește firesc cu autoironia și experimentul stilistic. O lectură hermeneutică a operei sale – de la volumele incipiente până la marile suite de sonete și tripticele bilingve recente – scoate la iveală un autor care tratează cuvântul nu doar ca pe un instrument de comunicare, ci ca pe o materie vie, maleabilă, un teritoriu al mântuirii prin artă.
​

Anatomia lirismului: Între confesiune viscerală și distanță ironică
​Stilul lui Gabriel Gherbăluță mizează pe o sinceritate dezarmantă, adesea mascată sau potențată de o subtilă ironie livresc-autobiografică. Titlurile însăși sunt elocvente pentru această dualitate: de la interogația existențială provocatoare („Cui îi pasă că mâna mea stângă a înnebunit?”) la imagini suprarealiste sau fanteziste („Dumnezeu a pus semafoarele la o distanță de două săruturi între respirații”, „Mă numesc Gabriel și sunt soneto-dependent”).
​Hermeneutic vorbind, poezia sa operează o permanentă detronare a clișeelor tragice. Poetul nu se plânge de trecerea timpului sau de solitudine de pe o poziție patetică, ci le transformă în spectacol interior. Corpul, memoria, obiectele cotidiene și geografia culturală (de la Galațiul natal și Dunărea până la referințele universale) devin personajele unui teatru lăuntric. Faptul că autorul este și un pasionat om de teatru (formator de teatru forum, animator cultural) își pune puternic amprenta asupra stilului: poemele sale au ritmicitate scenică, mizează pe dialog, pe apostrofă și pe o anumită dramaturgie a privirii.
​

Forma fixă și libertatea expresiei: Imperiul Sonetului
​Un pilon esențial al fizionomiei sale literare îl constituie obsesia – rodnică și asumată – pentru formele fixe, în special pentru sonet. De la Sonete II – ale luminii trecând prin Anatomia cuvântului, Omul / Pasăre și până la Zero absolut (Sonete V), Gherbăluță se dovedește un virtuoz al rigorii metrice, pe care însă o subminează din interior printr-un limbaj colocvial, modern, uneori argotic sau ironic.
​Această tensiune între constrângerea formei clasice (rime riguroase, măsură) și fluiditatea confesiunii contemporane creează o alchimie stilistică aparte. Sonetul nu devine o cușcă academizantă, ci un „laborator” (Labirint din doi în doi) în care poetul își testează limitele emoției. Cuvintele sunt întoarse pe dos, radiografiate („Anatomia cuvântului”), transformate în carne a gândului.


​Geografiile interioare și deschiderea transculturală
​Universul poetic al lui Gherbăluță este profund marcat de spiritul locului de la Dunăre („duhului fluviului”), dar refuză provincialismul prin deschiderea sa europeană și universală. Ritmul prolific al ultimilor ani, materializat în numeroase ediții bilingve (româno-engleză, româno-franceză, româno-italiană, româno-spaniolă), demonstrează o migrație a eului liric spre cetățeanul universal al poeziei.
​Tematic, poezia sa explorează:


Erosul: Văzut fie ca o feerie melancolică (Poeme pentru Lara), fie ca o salvare și o rană deschisă (Phoenix, mon amour). Iubirea este întotdeauna măsurată în „respirații” și „săruturi”, într-un timp care refuză cronologia mecanică.


Ludicul și livrescul: Trimiterile culturale (de la personajele lui Cehov sau ale miturilor până la referințele pop-culturale și teatrale) oferă o lectură polifonică. Poetul se joacă de-a v-ați ascunselea cu propriul alter-ego („vânzătorul de iluzii”, „omul-pasăre”).


Metafizica cotidianului: Sacrul nu coboară din sfere abstracte, ci se instalează discret în derizoriul cotidian – pe străzi provinciale, lângă semafoare imaginare sau în colțurile unei case pline de cărți și amintiri.
​


​Stilul lui Gabriel Gherbăluță se definește printr-o vitalitate debordantă și o luciditate care refuză îmbătrânirea spirituală. Este o poezie a confesiunii totale, susținută de o tehnică versificatoare fină și de o autoironie salvatoare. Prin fiecare nou volum, poetul din Galați construiește un edificiu labirintic, dar luminos, în care poezia rămâne singura formă autentică de identitate și rezistență în fața efemerului.


Activitate literară :
A publicat versuri in antologiile: Infinitul iubirii, Suflet Românesc, Ceasuri de mătase,
Roşu Mocnit, Poemia, CarTe Diem.
Mentiune la concursul de poezie, Adrian Păunescu, 2014
Autor al volumului Labirint din doi în doi, ed Inspirescu, 2013, împreună cu Daniela Toma şi al volumului Maestrul şi Jumătate de Lebădă, ed. Agol, 2014, in colaborare cu Doina Roman.
Autor al volumelor: Lasă-mă să te iubesc, ed. Rovimed Publisher
Dumnezeu a pus semafoarele la o distanţă de două săruturi între respiraţii, ed. Măiastra, 2013,
Cui îi pasă că mâna mea stângă a înnebunit?, ed Rovimed Publisher, 2014
Despre cub şi iernile din el, ed Agol, 2015
ed. Bookmasters, 2016, volumul de versuri Femeii în galben
In 2016, BESTIARIUM VOCABULUM, ED. TRACUS ARTE, BUCURESTI
ZIUA IN CARE MOR APELE ed. Pim, 2017
ONIROPOLIS la editura pim, Iasi, 2017
Premiul “Florica Cristoforeanu” pentru volumul “Let’s Zeppellin”, la festivalul international de creatie literară “Titel Constantinescu”, ediţia a X a, 2017
La editura Minela in 2018, volumele de poezie:”Sonete II –ale luminii” si “Eu, Tu şi Poezul
2019, ed. Junimea, Iasi, “Ultimul amant al mariei tanase “
Ed.pim,Iași”povestea lui a fost odată ”
Premiul pentru excelenta al consiliului local al com. Dudestii-Noi, finalizat cu publicarea volumului de versuri: “Elegii amanate “, ed. Eurostampa
2020”soneteIII Anatomia cuvântului”, ed Neuma
2021”ucide ce iubești!” ed. Pim, Iași
2022 ”poeme pentru Lara ” ed. Pontos, Chișinău
2023 ” Merlin sau incantații pentru copii mari” ed. Pontos, Chișinău
2023 ”Sonete IV omul / pasăre ”, ed. Pontos, Chișinău
2024, ”joc în doi ”, ed Pontos, Chișinău
2024 ”duhul fluviului /lo spirito del fiume” ed.Allettante, roma, ed.bilingvă, rom-italiană
2024 ”vânzătorul de iluzii /el Mercader del suenos ”ed pim, iași, 2024, ed. bilingvă,rom.-spaniolă
2025 ”phoenix, mon amour ” ed. Pim, iași ed bilingvărom-engleză
2025 ,, zero absolut„, sonete V, ed. Pontos, Chişinău, rom – engleză
2025 ,, bine ai venit în poezoland,, ed. Neuma, ed.bilingvă, rom.-franceză
2025 ,,anna karenina şi pescăruşul de pe domnească ,,ed. vinea
2026 ,,ma numesc gabriel si sunt soneto-dependent ,,editie bilingva rom.-fr. Edit. Pontos chisinau


Doua poeme


Dream on


De ce să îți șoptesc la ureche poemul ăsta
Dacă strigi cât sunt valurile de mari
Că nu iubești poezia
Ci furtuna
Voi desena pentru tine un uragan de cuvinte
Cu valuri cât un sfârșit de lume
Și l voi închide în scoica fluidă din colțul plajei
Cândva albatroșii ciuguleau din cuvinte
Acum cuvintelor le cresc umbre de aripi
Baudelaire c’est moi..

adicţii


Dumnezeu a modelat singurătatea după chipul şi asemănarea poeziei
ispititoare ca ţigara pentru plămânii cancerosului
cuplat la aparatul de oxigen
rece precum icebergul pe cale de dispariţie
(nu acela de la poli ci acela din ochii tăi )
dulce precum prăjiturile mamei din zilele de sărbătoare
şi acră cum boaba de strugure râvnită
dar la care nu ajung niciodată


Dumnezeu a inventat singurătatea
ca să ne poată face dependenţi de poezie
şi (sau ) de tine

ruga

Posted by conu marius on

dacă ai un prieten poet
ia-l strâns de mână atunci…

nu altcândva, ci atunci.

priveşte-l în ochi
ca pe un pahar transparent
de vise plutind
ca un vin,
nu îl părăsi singurătății,
nu îl uita reflectat anonim
în ferestrele autobuzului
ce tocmai impasibil ca
o secundă tâmpită trecu…

dacâ îl ştii pe ăla
care râde când plouă,
se strâmbă la soare,
aleargă iarna cu limba
orice fulg de zăpadă
ca un câine în căutarea
unui stăpân…

care rosteşte cu sânge
o istorie vie timpului

şi

cu mâinile goale
smulge din carnea lui
puțina frumusețe ce-o are
sa o dea proaspătă, vie
ca un sărut celor din jur

îmbrățişează-l.

spune-i că totul va fi bine,
că nu a rămas slut
aşa fix tâmp şi lipsit de gingăşie…

mangâie-l pe el
cu vorbe de mângâiere
dă-i de mâncare
ca unei rude sărace
şi îndepărtate…

dă-i de băut
ca unui beduin mirosind
uscat a praf
si a deşert mustind
de poveşti stranii
îndepărtate în nadir….

dacā îți este acela prieten
măcar atunci,
dar chiar atunci aminteşte-ți
că este…

nu îl părăsi uitării
si pietrelor.

să nu cumva să uite să
mai fie
şi să ne părăsească
pe toți muțeniei…

Cartea cu mărțișoare, Marius Conu

Posted by conu marius on

Cartea care nu se termină.

Cartea care pleacă.

Cartea care se dăruiește.

Există volume care cer liniște, raft, semn de carte și răbdare.Și există această carte.Un obiect fragil și viu, care nu se citește până la capăt — pentru că nu a fost creată să rămână întreagă. A fost creată să circule.Volumul de poeme haiku semnat de Marius Conu nu este doar o colecție de texte, ci o experiență ritualică. Fiecare pagină este un mărțișor în devenire. Fiecare poem este o emoție completă, concentrată, gata să fie desprinsă și oferită mai departe.Nu răsfoiești doar o carte. Alegi un gest.Un concept editorial unic: poeme care se desprind

Cartea funcționează ca un mărțișor modular. Fiecare filă este gândită grafic și structural astfel încât să poată fi desprinsă cu ușurință, rulată delicat și legată cu un șnur sau o jenilie, transformându-se într-un simbol de primăvară personalizat.Nu există ordine impusă.Nu există început și sfârșit obligatoriu.Nu există „am terminat cartea”.Există doar clipa în care citești un micro-poem și simți că aparține altcuiva.Și atunci îl desprinzi.O formă de haiku ca emoție pură Forma aleasă — haiku-ul — nu este întâmplătoare.

Minimalist, dens, aproape respirat, haiku-ul este poezia care nu explică, ci sugerează, minimalist, gratios si intens ca si mărțișorul. Este spațiul dintre cuvinte. Este tăcerea care rămâne după citire.În această carte, fiecare poem este o micro-lumină. O imagine. O stare. O atingere.

Primăvară în palmă

un fir roșu și alb

leagă două respirații

Fiecare pagină conține un univers concentrat în câteva versuri. Tocmai această esență permite transformarea lor în mărțișor: un simbol mic, dar încărcat de sens.O carte care se micșorează pe măsură ce crește bucuriaConceptul este simplu și poetic în același timp: cartea devine mai subțire pe măsură ce este dăruită.Pe măsură ce paginile pleacă, volumul se transformă. Devine aerat. Devine memorie. Devine dovada gesturilor făcute.Nu este o pierdere.Este o multiplicare.Fiecare filă desprinsă pleacă spre o mamă, o prietenă, o colegă, o femeie care merită un semn discret. Poemul rămâne în carte doar până când își găsește destinatarul.Este o literatură a circulației, nu a posesiei.Un obiect de artă, nu doar un volum de poezieDesignul cărții susține ideea de ritual și delicatețe. Hârtia este aleasă astfel încât să permită desprinderea ușoară fără a deteriora restul volumului. Grafica fiecărei pagini este aerisită, lăsând spațiu pentru respirația versurilor.Fiecare filă poate deveni un mic obiect decorativ, un semn de carte, un mesaj prins de o floare, o surpriză lăsată pe birou.Cartea nu este doar citită. Este manipulată, atinsă, transformată.O experiență ideală pentru 1 Martie — și nu numai

Deși conceptul se inspiră din tradiția mărțișorului, volumul depășește granițele unei singure zile din calendar.

El poate fi oferit pe parcursul întregii primăveri sau ori de câte ori simți nevoia unui gest mic și autentic.Pentru că uneori nu ai nevoie de un cadou mare. Ai nevoie de câteva versuri potrivite.Această carte face exact asta: îți oferă cuvintele potrivite pentru un gest personal.Cum funcționează?Deschizi cartea la întâmplare sau cu intenție.Citești încet.Te gândești la cineva.Dacă simți o potrivire, desprinzi fila.Rulezi hârtia.O legi cu un șnur.O oferi.Nu există reguli stricte. Doar intuiție.Este un act de dăruire ghidat de emoție, nu de obligație.

O carte pentru cei care iubesc gesturile mici dar intense

Într-o lume a cadourilor standardizate și a mesajelor trimise în grabă, această carte propune încetinirea.Te obligă să alegi.Te invită să simți.Te provoacă să dăruiești.Nu poți desprinde mecanic paginile. Fiecare desprindere este o decizie. Un moment de asumare. O clipă de atenție acordată celuilalt.Este o pedagogie a sensibilității.Ideală pentru:Cadou de 1 Martie pentru mai multe persoane, atelier de poezie și creație, GCartea care nu se termină. Cartea care pleacă. Cartea care se dăruiește.

Există volume care cer liniște, raft, semn de carte și răbdare.
Și există această carte.

Un obiect fragil și viu, care nu se citește până la capăt — pentru că nu a fost creată să rămână întreagă. A fost creată să circule.

Volumul de poeme haiku semnat de Marius Conu nu este doar o colecție de texte, ci o experiență ritualică. Fiecare pagină este un mărțișor în devenire. Fiecare poem este o emoție completă, concentrată, gata să fie desprinsă și oferită mai departe.

Nu răsfoiești doar o carte. Alegi un gest.

Un concept editorial unic: poeme care se desprind

Cartea funcționează ca un mărțișor modular. Fiecare filă este gândită grafic și structural astfel încât să poată fi desprinsă cu ușurință, rulată delicat și legată cu un șnur sau o jenilie, transformându-se într-un simbol de primăvară personalizat.

Nu există ordine impusă.
Nu există început și sfârșit obligatoriu.
Nu există „am terminat cartea”.

Există doar clipa în care citești un poem și simți că aparține altcuiva.

Și atunci îl desprinzi.

Poeticul ca emoție pură

Forma aleasă —o formă de haiku— nu este întâmplătoare.
Minimalist, dens, aproape respirat, haiku-ul este poezia care nu explică, ci sugerează. Este spațiul dintre cuvinte. Este tăcerea care rămâne după citire.

În această carte, fiecare poem este o micro-lumină. O imagine. O stare. O atingere.

Fiecare pagină conține un univers concentrat în câteva versuri. Tocmai această esență permite transformarea lor în mărțișor: un simbol mic, dar încărcat de sens.

O carte care se micșorează pe măsură ce crește bucuria

Conceptul este simplu și poetic în același timp: cartea devine mai subțire pe măsură ce este dăruită.

Pe măsură ce paginile pleacă, volumul se transformă. Devine aerat. Devine memorie. Devine dovada gesturilor făcute.

Nu este o pierdere.
Este o multiplicare.

Fiecare filă desprinsă pleacă spre o mamă, o prietenă, o colegă, o femeie care merită un semn discret. Poemul rămâne în carte doar până când își găsește destinatarul.

Este o literatură a circulației, nu a posesiei.

Un obiect de artă, nu doar un volum de poezie

Designul cărții susține ideea de ritual și delicatețe. Hârtia este aleasă astfel încât să permită desprinderea ușoară fără a deteriora restul volumului. Grafica fiecărei pagini este aerisită, lăsând spațiu pentru respirația versurilor.

Fiecare filă poate deveni un mic obiect decorativ, un semn de carte, un mesaj prins de o floare, o surpriză lăsată pe birou.

Cartea nu este doar citită. Este manipulată, atinsă, transformată.

O experiență ideală pentru 1 Martie — și nu numai

Deși conceptul se inspiră din tradiția mărțișorului, volumul depășește granițele unei singure zile din calendar. El poate fi oferit pe parcursul întregii primăveri sau ori de câte ori simți nevoia unui gest mic și autentic.

Pentru că uneori nu ai nevoie de un cadou mare. Ai nevoie de câteva versuri potrivite.

Această carte face exact asta: îți oferă cuvintele potrivite pentru un gest personal.

Cum funcționează?

  1. Deschizi cartea la întâmplare sau cu intenție.
  2. Citești încet.
  3. Te gândești la cineva.
  4. Dacă simți o potrivire, desprinzi fila.
  5. Rulezi hârtia.
  6. O legi cu un șnur.
  7. O oferi.

Nu există reguli stricte. Doar intuiție.

Este un act de dăruire ghidat de emoție, nu de obligație.

O carte pentru cei care iubesc gesturile mici

Într-o lume a cadourilor standardizate și a mesajelor trimise în grabă, această carte propune încetinirea.

Te obligă să alegi.
Te invită să simți.
Te provoacă să dăruiești.

Nu poți desprinde mecanic paginile. Fiecare desprindere este o decizie. Un moment de asumare. O clipă de atenție acordată celuilalt.

Este o pedagogie a sensibilității.

Ideală pentru:

  • Cadou de 1 Martie pentru mai multe persoane
  • Atelier de poezie și creație
  • Gesturi simbolice în școli sau birouri
  • Mame și fiice
  • Prietene apropiate
  • Colege care merită un zâmbet discret
  • O persoană necunoscută căreia vrei să îi faci ziua mai luminoasă

Este un volum care creează comunitate.

Ce rămâne la final?

Poate, după ce ai dăruit aproape tot, îți rămâne o singură filă.

Aceea este pentru tine.

Este semnul că ai oferit suficient.
Este reziduul emoțional al gesturilor tale.
Este oglinda tăcută a ceea ce ai ales să păstrezi.

Cartea nu îți cere să o termini. Îți cere să o trăiești.

Despre autor

Marius Conu propune prin acest proiect o redefinire a relației dintre poezie și obiect. Nu mai este vorba doar despre lectură, ci despre transformarea poeziei în gest concret.

Prin această carte, autorul transformă haiku-ul într-o monedă simbolică a afecțiunii. Într-un mărțișor literar. Într-o emoție portabilă.

Este un demers delicat, dar profund: literatura care pleacă din raft și ajunge în palmă.

De ce această carte este diferită?

Pentru că nu se teme să dispară.
Pentru că își acceptă fragilitatea.
Pentru că a fost creată să circule, nu să fie colecționată intactă.

Într-o cultură a acumulării, această carte încurajează desprinderea.

Și tocmai în această desprindere stă frumusețea ei.

Un cadou care se multiplică

Cumperi o singură carte.
Oferi zeci de mărțișoare poetice.
Rămâi cu o experiență personală.

Este economie emoțională în cea mai pură formă.

Ia-o. Deschide-o. Las-o să plece.

Nu este o carte pe care o pui pe raft și o uiți.
Este o carte pe care o atingi.
O răsfoiești.
O subțiezi.
O dăruiești.

Și, la final, rămâi cu ceva mai mult decât ai avut la început: sentimentul că poezia poate circula din mână în mână.

Aceasta nu este doar o colecție de haiku-uri.
Este un ritual de primăvară.
Este prietenie.
Este dăruire, pagină cu pagină.

Cartea care nu se termină — pentru că începe în fiecare om care primește o filă.

Desprinde. Rulează. Leagă. Oferă.esturi simbolice în școli sau birouriMame și fiicePrietene apropiateColege care merită un zâmbet discretO persoană necunoscută căreia vrei să îi faci ziua mai luminoasăEste un volum care creează comunitate.Ce rămâne la final?Poate, după ce ai dăruit aproape tot, îți rămâne o singură filă.Aceea este pentru tine.Este semnul că ai oferit suficient.Este reziduul emoțional al gesturilor tale.Este oglinda tăcută a ceea ce ai ales să păstrezi.Cartea nu îți cere să o termini. Îți cere să o trăiești.Despre autorMarius Conu propune prin acest proiect o redefinire a relației dintre poezie și obiect. Nu mai este vorba doar despre lectură, ci despre transformarea poeziei în gest concret.Prin această carte, autorul transformă haiku-ul într-o monedă simbolică a afecțiunii. Într-un mărțișor literar. Într-o emoție portabilă.Este un demers delicat, dar profund: literatura care pleacă din raft și ajunge în palmă.De ce această carte este diferită?Pentru că nu se teme să dispară.Pentru că își acceptă fragilitatea.Pentru că a fost creată să circule, nu să fie colecționată intactă.Într-o cultură a acumulării, această carte încurajează desprinderea.Și tocmai în această desprindere stă frumusețea ei.Un cadou care se multiplicăCumperi o singură carte.Oferi zeci de mărțișoare poetice.Rămâi cu o experiență personală.Este economie emoțională în cea mai pură formă.Ia-o. Deschide-o. Las-o să plece.Nu este o carte pe care o pui pe raft și o uiți.Este o carte pe care o atingi.O răsfoiești.O subțiezi.O dăruiești.Și, la final, rămâi cu ceva mai mult decât ai avut la început: sentimentul că poezia poate circula din mână în mână.Aceasta nu este doar o colecție de haiku-uri.Este un ritual de primăvară.Este prietenie.Este dăruire, pagină cu pagină.Cartea care nu se termină — pentru că începe în fiecare om care primește o filă.Desprinde. Rulează. Leagă. Oferă.

DETOX: EVANGHELIA CORPULUI FILTRAT PRIN BLENDERPartea II – Evangheliile narcisismului spiritual

Posted by conu marius on

Dacă prima parte ne-a învățat că detoxul e un ritual modern de curățare a intestinelor și a vinovăției, Partea a II-a intră în miezul ironiei: detoxul nu mai e doar despre colon, ficat sau rinichi — el devine metafora unei lumi care se spală pe suflet ca să nu-și vadă rușinea, ca să nu se privească în oglindă și să accepte propria imperfecțiune.
Omul modern nu mai poate tolera murdăria propriilor emoții. Furie, tristețe, neputință, greșeală — toate sunt transformate în „toxine energetice” care trebuie eliminate cu licoare verde și intenție curată. Aici intervine pseudostiința confortabilă: un arsenal de termeni sofisticati care conferă sens unui ritual absurd. Radicali liberi, alcalinizare, reset hepatic, metabolism optimizat — cuvinte alese să facă murdăria sufletească acceptabilă. Dacă e „științific”, nu mai contează că e fals.
Puritatea devine valuta vanității. Cine bea smoothie-ul perfect, cu spirulină bio, chia exotic și un strop de mindfulness, nu doar că se simte superior, dar transmite lumii că merită admirația. E un act de exhibiție: „Uite cum mă sacrific, pentru că am grijă de corp și de suflet”. În acest cult al autopurificării, apariția publică a detoxului devine ritual social. Like-urile sunt indulgențele secolului XXI; comentariile sunt mărturisiri de credință; iar stories-urile curate, translucide, sunt icoane digitale.
Religia tradițională cerea ascetism, smerenie, recunoașterea păcatului. În religia detoxului, ascetismul se face cu blenderul; smerenia cu sucul; păcatul e zahărul din ciocolată. Omul care a îmbrățișat mitul detoxului se consideră iluminat — dar numai la nivel vizual și digestiv. Interiorul său rămâne neschimbat, ca o catedrală cu fațada curată și navele pline de praf.
Pseudoștiința justificatoare joacă un rol crucial aici. Ea e mecanismul prin care absurdul devine credibil, iar credibilul devine obiect de consum. Omul modern nu mai are răbdare să studieze biologia, să înțeleagă chimia, să citească literatura de specialitate — preferă rețetele cu etichetă „științifică” pe Instagram. Așa se transformă detoxul în religia confortabilă a celor care vor să creadă fără să gândească.
Aici intervine ironia supremă: detoxul, menit să purifice, nu face decât să întărească narcisismul. Omul se simte superior celor care mănâncă „toxine”, ignorând faptul că superioritatea lui e artificială, fragilă și dependentă de like-uri. În loc să cultive empatia, cultivă fibre și clorofilă. În loc să-și înțeleagă greșelile, le spală. În loc să accepte imperfecțiunea, o tratează cu smoothie.
Această religie a purității are un cod moral simplu: ceea ce intră în corp definește valoarea sufletului. Alimentele „curate” conferă statut, cele „toxicizante” condamnă. E moralitate digitală: cine nu respectă ritualul e vinovat, cine îl respectă e mântuit. În acest context, vinovăția nu mai e spirituală, ci alimentară. Iar mântuirea nu mai vine prin har, ci prin centrifugă.
Dar detaliul tragic este că omul modern, prins în această evanghelie a purității, nu se mântuiește niciodată. Nu pentru că sucurile nu funcționează, ci pentru că nu despre sucuri e vorba. Problema nu e colonul, ci mintea, nu ficatul, ci sufletul. Detoxul e o acoperire pentru singurătate, frică, anxietate și neputință. În loc să înfrunte realitatea, omul o filtrează. În loc să accepte imperfecțiunea, o „elimină” prin ritualuri simbolice.
În același timp, societatea modernă amplifică aceste mituri. Industria wellness vinde iluzii ambalate în plastic reciclat. Influenceri vând ideea că mâncarea poate fi mântuire, iar pseudoștiința transformă fantezia în credință. Omul care bea smoothie-ul e fericit, nu pentru că a atins puritatea, ci pentru că a participat la spectacol. Spectacolul îi oferă senzația de control, de sens, de superioritate morală. În realitate, el nu a schimbat nimic.
Ironia se adâncește când observăm cât de fragilă e această superioritate. O singură prăjitură, o singură băutură „interzisă” poate distruge ritualul, poate zdruncina edificiul moral. Omul detoxat devine dependent de ritual, nu de convingere. Devine sclavul sucului, nu al înțelegerii. În loc să cultive libertatea, cultivă frica de impur.
Și totuși, detoxul are un efect sublim: arată cât de mult a înlocuit omul modern realitatea cu simulacrul. Totul se filtrează, se fotografiază, se postează. Lumea devine un mare Instagram, unde puritatea e vizibilă, iar imperfecțiunea e ascunsă. Ficatul, colonul, rinichii — eroi invizibili — devin decor, iar sucul verde — protagonist. Am înlocuit biologia cu estetica, știința cu spectacolul.
În acest context, pseudoștiința devine liturghie. Termeni complicați, explicații parțial reale, grafice colorate — toate pentru a crea un sentiment de adevăr. Oamenii nu mai citesc, nu mai cercetează, nu mai gândesc critic. Ei cred, pentru că „sună științific”. Și prin credință, se simt curați, puternici, superiori. Dar credința lor e fragilă: depinde de blender, de Instagram, de marketing. Nu există suport real.
Mai mult, această religie a purității se hrănește cu vinovăția colectivă. Omul nu doar că trebuie să se curețe pe sine, ci să devină exemplu moral. Fiecare post, fiecare story, fiecare smoothie e un act de demonstrație: „Uite cât sunt de virtuos!”. Ceea ce intră în corp devine judecată publică. Nu contează adevărul biologic, contează imaginea purității.
În final, evangheliile narcisismului spiritual și pseudoștiința justificatoare ne arată că obsesia pentru puritate nu e despre sănătate, ci despre control și aparență. Detoxul devine simbolul acestei lumi: spectaculoasă, autoiluzorie, fragilă, dependentă de ritualuri simbolice și credințe ambalate. În loc să ne iubim imperfecțiunea, o ascundem sub smoothie. În loc să acceptăm murdăria vieții, o înlocuim cu iluzii verzi.
Și aici apare adevărata tragedie: omul care bea detox-ul nu învață să fie viu. El învață să fie translucid. Învață să fie eficient, pur, „curat” — și să uite că viața e murdară, complicată, imprevizibilă, frumoasă. În loc să cultive empatia, cultivă fibre. În loc să-și înțeleagă emoțiile, le tratează cu spirulină. În loc să se accepte, se filtrează.
Detoxul e simbolul lumii care vrea să controleze totul, dar nu poate controla nimic. E metafora unei societăți care a înlocuit moralitatea cu digestia, filosofia cu pseudoștiința, spiritualitatea cu spectacolul. Omul detoxat e, în esență, o ființă singură, izolată, fragilă, dar foarte curată la exterior.
Într-o lume care confundă curățenia cu valoarea, imperfecțiunea cu vinovăția, și pseudoștiința cu adevărul, detoxul e altceva decât ce pare. Nu curăță, nu vindecă, nu iluminează. Este un ritual de autoamăgire, un spectacol al controlului fragil și al narcisismului spiritual. Și totuși, îl practicăm, îl fotografiem, îl admirăm, pentru că ne oferă ceea ce nimic altceva nu poate: iluzia că putem fi mai buni decât suntem, mai curați decât putem fi, mai perfecți decât lumea ne lasă.
Concluzie:
Detoxul modern nu e despre sănătate. Nu e despre puritate. Nu e despre știință. Este un act de spectacol, de narcisism, de autoiluzie. Oamenii nu se spală pe suflet, ci îl filtrează prin blender. Nu se mântuiesc, ci se afișează. Nu învață să accepte imperfecțiunea, ci să o ascundă sub clorofilă.
Și totuși, în acest absurd, există o lecție amară: dacă vrem cu adevărat să fim curați, trebuie să ne privim murdăria, să ne acceptăm imperfecțiunea, să trăim cu frica, cu greșelile, cu emoțiile — fără smoothie. Acolo, nu există like, nu există spectacol, nu există pseudoștiință. Există doar viață, vie, murdară, complicată și frumoasă.

Photo by Toni Cuenca on Pexels.com

Duodici projecto da Conu Marius / doisprezece proiect Conu Marius

Posted by conu marius on

iniziazione

sei stat con me sulle pianure

crude della realta’,

li nella casa del mostro vivo

che ci desidera e ci aspetta

sempre lo stesso

mai distinto…

mi tenevi la mano e mi sussurravi diceria,

sostenevi il mio sguardo

e mi accarezzavi con baci,

li sulle pianure solitarie

e crude della

realta’…

siamo saliti insieme sul colle

doloroso, quasi fino al

abbaglio, di verde…

sotto il cielo pesante si tanto sangue,

viscoso  e pieno

di uccelli imbili…

mi hai aperto la porta e

mi hai detto:

sei aspettato, sei l’ospite

Lui di onore,

bacialo prima

a lui, il triste e solo

e poi ti faro vedere il volo.

Duodici projecto da Conu Marius / doisprezece proiect Conu Marius

Posted by conu marius on

Non mi riconosci piu’…

non riconosci piu’ il mio viso

e neanche il nome…

sono nel tuo passato

un gradevole ricordo,

no?

avevamo odore fresco

di buccaneve

li nelle primavera

tenera dei parchi

ubbriachi

di tanto verrde…

alticci dal odore aspro

del sole

e del volo lucido

degli uccelli…

pero’ ora non mi conosci

piu’,

pero’ ora non mi

chiami

sul nome

e neanche la mano mi

tieni

per un altro bacio.

Captive

Posted by conu marius on

Ah!
Ah, but I am cold,
Squeeze me in your arms,
Not to be alone …

With this terrible
Suffering
Which burns me …

I can not think
Of anything else …

Angels-thougts
Going captive
In a smile …

Yes!
Deceiver,
But so well …
So almost near me
No one can be …

Your skin
smelling of dates …

Your lips
Biting my speech,
So hardly
And near
Anyone can be.