Destinul personal al fiinţei este o chestiune de alegere personală.
Nu cred în destine tragice ci doar în personaje ce nu au puterea de a alege.
Un exerciţiu de voinţa bazat pe o foarte bună autocunoaştere.
Singura care scapă lanţurilor voinţei şi care ne face pe noi într-un fel mai umani este pasiunea.
De aceea lumea aparţine pasionaţilor, de aceea suntem atât de departe şi atât de străini unei colonii de furnici.
Conştiinţa faptului că ne naştem vii este conformă.
Necesitatea de a ne păstra spiritele vii și în dinamica este firească.
Iubirea este o consecinţă a firescului.
Copilul se naşte cu cele două mari spaime, de zgomot și de lumină.
Expulzat din spaţiul sigur și finit al pântecului mamei sale prima sa reacţie este aceea de a se ataşa de lucruri în căutarea, sortită eşecului, de a se regăsi în fabulosul si blândul ocean al lichidului amniotic.
Nostalgia pentru un spațiu al intimităţii absolute naşte pasiunea și derivata ei firească dragostea.
În partener îţi cauţi un pântec, un recipient viu în care să te ascunzi de lume, în care să înveţi să nu mai plângi tragicul destin al despărţirii de viaţă.