Destinul personal al fiinţei este o chestiune de alegere personală.
Nu cred în destine tragice ci doar în personaje ce nu au puterea de a alege.
Un exerciţiu de voinţa bazat pe o foarte bună autocunoaştere.
Singura care scapă lanţurilor voinţei şi care ne face pe noi într-un fel mai umani este pasiunea.
De aceea lumea aparţine pasionaţilor, de aceea suntem atât de departe şi atât de străini unei colonii de furnici.
Trăim într-o lume a luptei pentru putere, o lume epuizantă a nevoii de autosatisfacţie, o lume străină până la alienare şi plină de pericole. Percepem în mod direct pe ceilalţi ca fiind duşmani inextricabili, iar cel dintâi duşman credem a fi chiar partenerul nostru indiferent că este partener de discuţie sau prieten.
Ucigaşul perfect, blândul călău al sufletului nostru este chiar cel căruia îi oferim secretele noastre intime, căruia îi împărtăşim secundă de secundă experienţa şi viaţa noastră, noi înşine.
Trăim într-o societate competitivă şi paranoidă în care frică se manifestă cu deosebire că frica de celălalt, o societate a angoasei şi frustrării continue.
Suntem într-o goană continuă şi bezmetica după satisfacerea unor nevoi şi scopuri străine nouă, impuse de un mediu ostil şi specific supravieţuirii de tip manipulator. Reinventăm piramida egipteană nu ca model contemplativ al universului ci ca model trofic de dominare a celorlalţi. Ne-am întors chipul de la stele pentru a contempla înfricoşaţi genunile abisale ale monştrilor înflorind în noi. Suntem mult mai aproape de junglă decât strămoşii noştri, mult mai capabili de exerciţii de cruzime gratuită.
Trăim într-o jungle bizară supratehnologizată, populată de ființe interminabile în cruzimea lor, adaptative pervers şi cameleonice. Mimetismul perfect al fiinţei umane se manifestă în chiar miezul acesteia, o lume a creaturilor mimetice, îmbrăcând în fiecare nouă zi o altă haină, expresie, atitudine conforme cu nevoile curente şi scopurile egoiste pe care le urmăreşte.
Sunt de admirat nonşalanţii, cei care îşi exprimă cu precădere voinţa lor directă, în afara unor expresii sociale umplute până la refuz de duplicitarism şi diplomaţie interesată.
Trăim într-un univers al complexelor de diferite mărimi, naturi, modele. Un univers social îndreptat cu precădere spre inechitate şi infracţionalitate.
Nimeni nu mai are timp pentru lucidul şi împlinitorul exerciţiu al introspecţiei.
Nu mai există responsabilitate personală şi nici idealul unui destin.
Marea majoritate a oamenilor, fiecare cu modelul său, încearcă disperat să se regăsească prin tehnici exterioare fiinţei, să se automutileze incluzându-se artificial în categorii sociale străine, dar fascinante şi în felul acesta să îşi impună propriul model realităţii exterioare, să atingă acest erzaţ modern, aceasta meca social definite în retortele media marketing şi numită simplu Celebritate.
Manipulatori perverși, atât de perverși încât chiar ei înşişi devin material manipulat, ucid apoi orice nu se supune modelului creat de ei.
Blândul călău este pe cale să se nască din chiar dorinţele noastre, sunt în căutarea bezmetică şi continuă, febrilă, a unui model care să satisfacă marile noastre lipsuri, căutăm soluţii exterioare, în ceilalţi, încercăm să împrumutăm calităţile lipsă direct din structura internă a acestora şi astfel ne pregătim pentru marele seppuku al fiinţei.
Omul modern nu poate iubii, ci ucide orice neconcordanţă de model existentă între el şi ceilalţi.
Un exerciţiu dominator şi irevocabil care duce de fapt la drama lumii moderne, repetabilitatea, lipsa creativităţii, condiţie imperios necesară oricărui exerciţiu al supravieţuirii, standardizare şi lipsa oricărei varietăţi.
Lumea modernă se stinge lent şi inexorabil în spleen.
O foame nefirească ne cuprinde.
Suntem înfometaţi într-o lume a tuturor posibilităţilor, ne este foame de cuvinte, de iubire, de putere. Trăim într-o lume a stimulilor perfecţi şi nu putem obiecta.
Ne dorim întotdeauna mai mult decât am avea nevoie sau chiar decât am putea folosi în mod just, ba mai mult, determinat de un marketing agresiv şi alienant ne creăm noi şi noi nevoi artificiale şi produsul acestora direct…noi şi noi frustrări.
Nu mai recunoaştem iubirea nici dacă ar fi să ne lovească în cap, o înlocuim în schimb cu faţa ei pervertită compusă din oase, vene şi carnalitate şi astfel ne prăbuşim nonşalant în prăpastia dureroasă a pasiunii fără limite, a experimentării şi ubicuităţii afective, în care milioane de iubiri pasagere o înlocuiesc pe aceea firească şi naturală. Mereu la vânătoare nu înţelegem scopul acesteia şi ne umplem tolbele afective de milioane de secunde perfect asemănătoare şi niciodată satisfăcătoare. Pasionalitatea înlocuiește nevoia de comunicare specifică sentimentului iubirii cu o uriaşă stare de insaţietate niciodată de stăvilit.
Suntem obezi psihic, ne extindem cu violent dincolo de spaţiul nostru firesc şi necesar de manifestare, cucerim în detrimentul celorlalţi, pretindem imperativ mai mult decât ni se cuvine şi creăm conflicte spontane cu ceilalţi obezi psihic alături de care împărţim spaţiul de vieţuire.
Vrem să fim auziţi şi ascultaţi indiferent de consecinţe sau de valoarea de adevăr a afirmaţiilor noastre, căutăm să ne impunem, deseori manipulativ şi violent, punctele noastre de vedere obtuze şi pervertite, ca pe cel din urmă adevăr al universului. Nu avem răbdare, nu ascultăm pe celălalt, iar în cazul în care celălalt ne demonstrează inutilitatea, platitudinea aserţiunii noastre urâm, dispreţuim şi ucidem.
Suntem fiinţe supraponderale, umplute până la refuz de marota unei gândiri originale şi de gravitatea unei fantoşe de suflet. Cât de stranie este imaginea asta pe care ne-am format-o despre suflet confundând iubirea cu posesia şi nevoia specifică de acumulare şi satisfacere a puterii.
Relaţia modernă de cuplu nu mai înseamnă acceptarea celuilalt ca pe un partener egal, respectat şi interesant cât mai degrabă încercarea de a-ţi impune imperativ propriul sistem de valori, manipularea şi anihilarea celuilalt. Este o formă de canibalism psihic aceasta.
Aşa cum obezul acoperă în mod real un spaţiu mult mai mare decât cel necesar unei ființe normale şi noi în relaţia de cuplu devenim din ce în ce mai dominant, încercând să-l determinăm pe celălalt să ni se supună întru totul, apoi renunţând cu nonşalanţă şi grabă la acesta din motivul plictisului şi lipsei de creativitate a partenerului. Precum obezul trecem dintr-o experienţă în alta acumulând doar straturi adiacente de grăsime şi angoase, nimic folositor, doar ne îngreunăm psihismul cu experiențe ratate şi momente scurte de extaz.
Determinaţi de o lume a stimulilor şi a ispitei, o lume artificială a experimentării, a plăcerii şi senzaţiei, liberi nicicând în goana noastră continuă, căutăm în mod cu totul egoist auto satisfacerea personală prăbuşindu-ne nonşalant în cruzime şi insaţietate. Precum un Midas afectiv, ne hrănim din voinţa celorlalţi, devoratori perfecţi şi cină în egală măsură.
Nu iubim niciodată pentru celălalt ci doar pentru imaginea noastră că am putea iubi.
Gurmanzi perfecţi, ne admirăm în fiecare seară silueta noastră, produs direct al noilor şi exoticelor feluri de mâncare – alte şi alte fiinţe care se prăbuşesc individual în acelaşi oribil şi crud exerciţiu narcisist.
În asta s-a pervertit fabulosul şi misteriosul sentiment al dragostei, într-un groaznic şi indecent festin, ne hrănim zi de zi din ceilalţi cu o foame din ce în ce mai mare, niciodată de ostoit.
S-a dus vremea vie şi tragică a fiinţei când universul întreg participa la drama existenţială a acesteia, acum străini, sterpi şi goi încercăm să suplinim lipsa magicului din viaţa noastră, a uimirii cu tone şi tone de dejecţii artificiale, ne hrănim cu lucruri moarte.
Suntem marele şi oribilul intestin al realului, am renunţat la aripile realităţii.
Iubirea este acum produsul direct al unui abominabil sistem digestiv.
Poftă bună copii!