Trăim vremuri glorioase pentru confuzie.
Epoca în care fiecare om se definește printr-un link, un pronume și o criză de identitate transmisă live.
Progresul – altădată o mișcare nobilă de eliberare a spiritului – s-a transformat într-o industrie globală de branding existențial.
A fi „progresist” a devenit un accesoriu, o insignă morală purtată ca un parfum scump: puțin, dar vizibil.
Desigur, nu e nimic rău în a fi liber.
Doar că am înlocuit libertatea de a gândi cu libertatea de a te eticheta.
Nu mai contează cine ești; contează cum te prezinți.
Nu contează ce gândești; contează câte cuvinte cheie poți integra într-o propoziție fără să respiri.
Copiii cresc acum într-o lume unde întrebarea „cine sunt?” a fost înlocuită cu „ce status pun?”.
Iar când sistemul educațional se prăbușește sub propria incompetență, internetul le oferă un alt profesor: algoritmul.
Un algoritm care nu are conștiință, dar are opinii despre tot.
Un oracol care le spune nu doar ce să creadă, ci cum să se simtă despre asta.
Camus ar fi zâmbit amar: absurdul n-a murit, doar și-a făcut cont de TikTok.
Dali ar fi pictat un copil cu chip fluid și privirea lipită de ecran, plutind într-un ocean de like-uri.
Un om onest ar fi ridicat sprânceana și ar fi spus, probabil, că omenirea n-a progresat – doar a învățat să-și ambaleze prostia în termeni academici.
Nu e de mirare că tinerii știu perfect ce pronume să folosească, dar n-au habar cum se conjugă verbul „a fi”.
Suntem atât de ocupați să reinventăm limbajul, încât am uitat să-l înțelegem.
Atât de preocupați să nu ofensăm, încât am încetat să mai spunem ceva.
Progresul – în forma lui actuală – a devenit un fel de religie laică, cu dogme, inchiziție morală și un lexic care se schimbă mai repede decât manualele școlare.
O lume în care nu mai există dialog, ci doar proces.
Nu mai există contradicție, ci anulare.
Nu mai există oameni, ci identități în competiție.
Și undeva, în acest carnaval de termeni, rămâne un copil care nu mai știe cine este, dar știe exact cum să se declare.
Pentru că asta i s-a spus: că e mai important cum te numești decât cum te porți.
Mai important ce afirmi despre tine decât ce devii cu adevărat.
E trist, dar și poetic: omenirea s-a emancipat de la lanțurile tradiției doar ca să se înlănțuie în cele ale propriei confuzii.
Am scăpat de dogma veche ca să îmbrățișăm una nouă, colorată, digitală, cu muzică de fundal și filtru de toleranță aplicat peste orice ne incomodează.
Iar în timp ce progresul își face selfie, realitatea îmbătrânește într-un colț, uitată și nefiltrată.
Cam acolo ne aflăm: o lume care vorbește neîncetat despre libertate, dar nu mai știe ce înseamnă să fii liber.