Există mituri fondatoare.Unele au zei.Altele au eroi.Modernitatea are instituții.Iar cea mai frumoasă poveste spusă de statul modern este aceasta:„Nu vă temeți. Noi suntem aici să vă protejăm.”Este o frază magnifică.Sună matern.Sună responsabil.Sună aproape biblic.Statul veghează.Statul reglementează.Statul intervine.Statul este, în această poveste, păstorul vigilent care apără cetățeanul de fiarele pieței libere.Numai că, privită mai atent, această scenă pastorală seamănă suspect de mult cu o afacere între păstor și abator.STATUL – CLIENTUL PERFECTÎn teoria oficială, statul este arbitrul pieței.Un fel de judecător moral care temperează excesul capitalului.În practică, statul este cel mai mare client al sistemului financiar.Nu cumpără mașini.Nu cumpără televizoare.Statul cumpără ceva mult mai elegant:timp pe credit.Se împrumută.Masiv.Permanent.Cu o naturalețe aproape poetică.Pentru războaie.Pentru programe sociale.Pentru stabilitate politică.Pentru promisiuni electorale care trebuie plătite înainte de a fi uitate.Și pentru că statul nu moare niciodată, el devine debitorul ideal.Un cetățean poate falimenta.O companie poate dispărea.Dar statul trăiește suficient de mult încât să rostogolească datoria la infinit.Este visul oricărui creditor:un client care nu plătește integral niciodată, dar plătește dobânda la timp.DOBÂNDA – RÂUL INVIZIBILDobânda este una dintre cele mai discrete forțe ale civilizației moderne.Nu produce explozii.Nu apare pe prima pagină a ziarelor.Curge.Liniștit.Constant.Ca un râu subteran.În fiecare an, statele lumii plătesc miliarde pentru privilegiul de a fi împrumutat bani în trecut.Este o taxă a memoriei financiare.O formă elegantă de amnezie colectivă:nimeni nu mai știe exact de ce a fost făcută datoria inițială, dar toată lumea plătește pentru ea.MITUL PĂRINTELUI BINEVOITORStatul modern s-a reinventat ca o figură paternală.Un tată sever dar protector.Un administrator al binelui comun.El construiește drumuri.El reglementează piețele.El veghează asupra echilibrului social.Este imaginea oficială.Imaginea reală este puțin mai complexă.Pentru că statul nu este doar părintele familiei.Este și cardul de credit al familiei.Cheltuiește astăzi.Împrumută pentru mâine.Iar factura finală este trimisă, cu o punctualitate aproape poetică, generațiilor care nu au participat la petrecere.ECONOMIA – TEOLOGIA CIFRELORPentru a justifica această arhitectură financiară, modernitatea a construit o disciplină extraordinară: economia.O știință care seamănă, uneori, cu matematica.Și alteori cu teologia.Economiștii vorbesc despre deficite sustenabile, expansiuni monetare și politici contraciclice.Sunt formule frumoase.Ele traduc o realitate simplă:statul cheltuiește mai mult decât are și speră că viitorul va fi suficient de prosper pentru a plăti nota.Este o formă rafinată de optimism contabil.MEDIA – PREOȚII NARATIVULUIDar orice mit are nevoie de povestitori.Aceștia sunt jurnaliștii economici, analiștii, experții invitați la talk-show-uri.Ei explică publicului că datoria este necesară.Că deficitul este uneori sănătos.Că împrumuturile sunt instrumente de stabilitate.Și, desigur, că totul este sub control.Sub controlul cui, exact, rămâne uneori neclar.Dar tonul este mereu liniștitor.Ca o voce calmă într-un avion care pierde altitudine.REȚELELE SOCIALE – FABRICA DE MITURIDacă televiziunile produc versiunea oficială a realității, rețelele sociale produc versiunea paranoică.Acolo apar explicații alternative.Bancherii secreți.Elitele globale.Societățile oculte.Este cealaltă extremă a aceleiași neînțelegeri.Oamenii simt instinctiv că sistemul este opac.Că mecanismele sunt ascunse.Dar în loc de analiză apare conspirația.Este reacția naturală a unei societăți care nu mai înțelege mecanismele propriei economii.Când realitatea devine prea complicată, imaginația umple golul.MISTICA MODERNĂÎn mod paradoxal, trăim într-o epocă care se declară profund rațională.Dar miturile noastre sunt mai sofisticate decât cele medievale.Nu mai avem zei ai ploii.Avem ratinguri de credit.Nu mai consultăm oracole.Consultăm agenții de evaluare financiară.Nu mai credem în magie.Credem în piețe.Diferența este doar de vocabular.Funcția mitologică a rămas aceeași:să ofere iluzia că lumea este controlabilă.PROTECȚIA CARE COSTĂÎn acest context, ideea de protecție devine un paradox.Statul promite să protejeze cetățeanul de excesele pieței.Dar pentru a face asta, statul se împrumută de la piață.Este ca și cum ai angaja un bodyguard care îți cere bani împrumut de la hoțul de care te apără.Logica este impecabilă.Doar că cercul nu se închide niciodată.Datoria crește.Dobânda curge.Și sistemul continuă.ARTA ÎNDATORĂRII PERMANENTECivilizația modernă a perfecționat ceva extraordinar:îndatorarea perpetuă fără sentimentul tragediei.În trecut, datoria era o rușine.În prezent, este o strategie macroeconomică.Statele împrumută.Companiile împrumută.Cetățenii împrumută.Toată lumea trăiește puțin din viitor.Este poate cea mai subtilă formă de colonizare temporală.Prezentul ocupă teritoriile viitorului.ANTROPOLOGIA ILUZIEIPrivit antropologic, acest sistem este fascinant.O civilizație întreagă funcționează pe baza unei promisiuni abstracte:că viitorul va produce suficientă valoare pentru a justifica datoriile prezentului.Este o credință colectivă.Un fel de religie economică.Dacă suficient de mulți oameni cred în ea, sistemul funcționează.Dacă încrederea dispare…apare criza.ESTETICA ABSURDULUIAici apare frumusețea absurdă a sistemului.Statul promite protecție.Pentru a oferi protecție, statul se împrumută.Pentru a se împrumuta, statul depinde de piețe.Pentru a reglementa piețele, statul trebuie să mențină încrederea piețelor.Este un dans circular.O coregrafie economică în care fiecare participant pretinde că dirijează orchestra.În realitate, nimeni nu știe exact cine ține bagheta.ILUZIA FINALĂPoate că statul chiar încearcă să protejeze cetățeanul.Poate că mulți dintre cei care conduc sistemul cred sincer în această misiune.Dar realitatea economică este mai puțin poetică.Statul este simultan arbitrul jocului și jucătorul cel mai îndatorat.Protectorul și clientul.Judecătorul și debitorul.EPILOG: POVESTEA CARE CONTINUĂȘi totuși, mitul protecției rămâne.Pentru că societățile au nevoie de povești.Oamenii trebuie să creadă că cineva veghează.Că există o structură invizibilă care ține lumea în echilibru.Chiar dacă, uneori, acea structură seamănă mai mult cu un mecanism de împrumut perpetuu decât cu un scut protector.Dar poate că aceasta este adevărata natură a modernității:o civilizație construită pe o promisiune.O promisiune că viitorul va plăti factura prezentului.Iar dobânda, ca un râu subteran, curge liniștită prin istorie.Nevăzută.Neauzită.Dar întotdeauna…încasată.