Există o vârstă la care un artist începe să semene cu propriul său monument: încă impunător de la distanță, încă luminat strategic, încă înconjurat de ecourile unei glorii autentice, dar din ce în ce mai preocupat să verifice dacă lumea se mai oprește în fața soclului ca să-i citească inscripția. Iar când lumea trece mai departe, când generațiile noi își pun căștile, când stadioanele se aprind în culori pe care bătrânul profet nu le-a aprobat, monumentul poate suferi o criză de autoritate și poate descoperi, cu indignarea unui împărat căruia i s-a refuzat încă o reverență, că istoria muzicii are prostul obicei de a continua fără să-i ceară voie.Roger Waters, fostul arhitect al unora dintre cele mai neliniștitoare construcții sonore ale secolului trecut, pare să fi ajuns într-un asemenea moment de tensiune între statura operei și temperatura orgoliului. Omul care a transformat alienarea modernă în arhitectură muzicală, care a făcut din înstrăinare un continent și din paranoia o catedrală, își permite acum să explice lumii cine este muzician și cine ar trebui trimis la colțul rușinii, cu instrumentul confiscat și empatia trecută obligatoriu printr-un control ideologic. În acest spectacol, James Hetfield devine ținta perfectă: un om al cărui univers sonor este construit din riff-uri care par să sudeze asfaltul, din ritmuri care pun în mișcare zeci de mii de trupuri și dintr-o disciplină instrumentală pe care o poți detesta estetic, dar pe care trebuie să fii de-a dreptul surd ca s-o declari inexistentă.Aici începe comedia. Un muzician celebru îi reproșează altui muzician că ar avea un IQ de aproximativ trei, că ar fi un nimeni și că n-ar fi, în fond, muzician. Apoi îi recomandă empatia, ca și cum ar fi descoperit-o într-un manuscris tibetan păstrat sub lacăt deasupra unui magazin de cristale energetice. Morala vine îmbrăcată în armură, cu sabia scoasă și cu adversarul deja executat verbal. În lumea vechilor profeți ai conștiinței, bunătatea pare să fie uneori un drept exclusiv al celui care țipă cel mai convingător despre ea.Waters ar fi putut formula o critică inteligentă a declarației lui Hetfield. Ar fi putut discuta despre responsabilitatea artistului în fața istoriei, despre confortul moral al divertismentului într-o lume în care suferința devine spectacol transmis în direct, despre felul în care muzica poate elibera conștiința sau o poate adormi într-o baie de lumini. Ar fi avut la dispoziție o întreagă bibliotecă de argumente, propriile sale opere drept probe și o experiență artistică suficient de bogată încât să nu fie nevoit să-și transforme adversarul într-o caricatură cu IQ-ul desenat pe frunte. A ales însă calea mai scurtă, acel coridor al disprețului în care argumentul se evaporă, iar personalitatea celui care vorbește ocupă toată încăperea.Pe 10 octombrie, în timpul rezidenței Metallica de la Sphere, în Las Vegas, Hetfield le-a spus spectatorilor că formația nu venise să-i influențeze cu „prostii” politice, ci să le ofere iubire, energie și muzică heavy. Declarația nu a numit niciun artist, deși aluzia la muzicienii care își transformă concertele în tribune ideologice era evidentă. Câteva zile mai târziu, Waters a răspuns cu insulte personale, contestându-i inteligența, caracterul și până și statutul de muzician. Episodul a fost relatat de presa muzicală internațională, inclusiv de San Francisco Chronicle și Louder. (San Francisco Chronicle)În fond, avem în față o mică piesă de teatru despre două forme de autoritate artistică, fiecare convinsă că deține cheia unei uși prin care omenirea ar trebui să treacă în genunchi. Waters consideră că muzicianul are datoria de a vorbi despre politică, putere și nedreptate. Hetfield preferă ca spectacolul Metallica să fie un teritoriu de comuniune, o pauză de la războaiele exterioare și de la războiul civil permanent purtat în interiorul rețelelor sociale. Ambele poziții pot fi discutate. Ambele pot fi criticate. Numai una dintre ele a fost întâmpinată, în episodul acesta, cu un atac care pare să fi confundat dezacordul cu o ocazie de demolare personală.Iar aici începe partea cu adevărat amuzantă, dacă mai putem folosi cuvântul „amuzant” pentru această mică autopsie publică a orgoliului.Empatia predată cu ciocanulExistă o specie foarte răspândită de moralist contemporan care îți vorbește despre bunătate cu expresia unui călău nemulțumit de calitatea execuției. Îți explică necesitatea iubirii universale în timp ce îți contabilizează defectele, îți recomandă toleranța după ce te-a declarat irecuperabil și îți vorbește despre fraternitatea umană în timp ce îți măsoară craniul cu ruleta disprețului. Este un personaj fascinant, un amestec de preot fără altar, judecător fără cod și terapeut care își tratează pacientul cu o rangă.Roger Waters nu este un artist oarecare și ar fi ridicol să pretindem contrariul doar fiindcă declarația sa despre Hetfield ne irită. A contribuit decisiv la identitatea conceptuală a Pink Floyd, a participat la construcția unor albume care au transformat alienarea, autoritarismul, trauma și dezumanizarea în experiențe sonore de o forță remarcabilă. The Dark Side of the Moon, Wish You Were Here, Animals și The Wall nu au supraviețuit atâția ani din întâmplare. În ele, muzica devine un instrument de explorare a conștiinței, iar spectacolul capătă dimensiunea unei anatomii a omului modern, prins între instituții care îl strivesc și mecanisme psihice care îl izolează.Waters știe, așadar, ce poate face arta cu o idee. Tocmai de aceea este dezamăgitor când un om care a scris pagini întregi despre degradarea umană ajunge să trateze un coleg de breaslă ca pe un elev prost care trebuie umilit în fața clasei. S-ar putea ca Waters să considere că brutalitatea verbală este justificată de miza politică. S-ar putea să creadă că indignarea îi acordă o dispensă de la regulile decenței. Dar dacă empatia trebuie să se răspândească în întreaga lume, ar fi util să înceapă măcar prin a traversa distanța dintre propria gură și primul om pe care îl declară inferior.În această contradicție se află adevărata ironie a episodului. Waters îi reproșează lui Hetfield lipsa empatiei, apoi își exprimă dezaprobarea printr-o succesiune de insulte care nu demonstrează nimic despre capacitatea intelectuală a celui atacat. Demonstrează, în schimb, cât de ușor poate fi transformată o valoare morală într-un accesoriu al vanității. Bunătatea ajunge un fel de medalie pe care moralistul și-o prinde singur la piept, după ce a verificat că publicul îl privește.Într-o lume saturată de asemenea spectacole, adevărul are adesea o problemă de garderobă: vine îmbrăcat în modestie și pierde concursul de popularitate în fața indignării costumate în armură.Hetfield, omul care nu știe să fie muzicianAfirmația că James Hetfield nu este muzician ar avea sens doar într-un univers în care muzica ar fi definită de preferințele personale ale lui Roger Waters. Din fericire, istoria muzicii nu funcționează ca un club privat în care un membru cu vechime poate retrage legitimația altuia pentru că nu-i place timbrul, tehnica sau politica lui.Hetfield este unul dintre cei mai importanți chitariști ritmici ai heavy metalului, iar contribuția sa nu poate fi evaluată exclusiv prin capacitatea de a cânta o piesă acustică într-o interpretare intimă. Meseria lui se află în precizia riff-urilor, în felul în care atacul penei organizează energia unei compoziții, în controlul ritmic și în capacitatea de a transforma câteva secvențe muzicale într-o structură pe care publicul o recunoaște după primele secunde. Riff-urile din Master of Puppets, Creeping Death, Sad But True sau Enter Sandman au intrat în vocabularul internațional al rockului, iar tehnica sa de downpicking a devenit un reper pentru generații de chitariști.A declara că Hetfield nu este muzician fiindcă Waters nu a fost impresionat de o interpretare acustică înseamnă să judeci un arhitect după felul în care își desenează o casă pe un șervețel. Poți să nu iubești clădirea, poți să-i critici proporțiile, poți să consideri că ferestrele sunt prea mari și că betonul a fost turnat cu o furie suspectă. Dar dacă structura stă în picioare, dacă a schimbat felul în care se construiesc alte clădiri și dacă milioane de oameni o recunosc fără să aibă nevoie de o plăcuță explicativă, verdictul că arhitectul n-a fost niciodată arhitect începe să semene cu o criză personală.Waters poate prefera muzica în care armonia se desfășoară ca un peisaj psihologic, în care chitara lui David Gilmour desenează fraze lungi, suspendate, cu acea melancolie luminoasă care pare să vină dintr-o cameră aflată dincolo de timp. Este o preferință legitimă. Pink Floyd și Metallica operează, în bună măsură, cu energii estetice diferite. Unii construiesc catedrale ale alienării, ceilalți ridică uzine sonore în care angoasa capătă viteză și greutate. Într-o parte, spațiul se dilată; în cealaltă, materia pare să se fractureze sub presiunea ritmului. Ambele pot produce emoție autentică. Ambele cer meșteșug. Iar faptul că unul dintre aceste universuri nu se supune gustului celuilalt nu îl transformă în fraudă.Nici observația despre chitara acustică nu rezolvă problema. O formație poate fi mai puțin rafinată într-un anumit registru și poate excela în altul. Muzicalitatea nu este o singură probă universală, administrată la aceeași masă, cu același instrument și aceeași grimasă de examinator. Un toboșar de jazz, un compozitor de muzică electronică, un virtuoz de flamenco și un chitarist de thrash metal nu devin muzicieni doar atunci când trec cu toții examenul de sensibilitate acustică al unui fost membru Pink Floyd.Mai mult, Metallica a inclus de-a lungul carierei pasaje acustice și compoziții în care dinamica, melodia și tensiunea emoțională sunt esențiale, de la Fade to Black la The Unforgiven. Trupa a demonstrat că agresivitatea sonoră poate conviețui cu vulnerabilitatea și că distorsiunea nu reprezintă, în sine, o incapacitate de a înțelege nuanța. Uneori, distorsiunea este chiar nuanța: felul în care o emoție prea mare pentru o voce liniștită își caută ieșirea printr-un amplificator.Politica, ultimul amplificator al orgoliuluiTotuși, ar fi prea simplu să transformăm episodul într-o canonizare a lui Hetfield și într-o execuție simbolică a lui Waters. Declarația liderului Metallica merită examinată cu aceeași luciditate pe care ar fi trebuit să o primească atacul lui Waters.Când Hetfield afirmă că Metallica nu este acolo pentru a influența publicul cu mesaje politice, el exprimă o preferință legitimă privind relația dintre artist și spectator. Oamenii care cumpără bilete pot dori două ore în care să uite de facturi, alegeri, războaie, conflicte culturale și de spectacolul neîntrerupt al unei lumi care pare să fi pierdut butonul de oprire. Într-o societate în care orice spațiu devine platformă de persuasiune, concertul poate funcționa ca un refugiu temporar, un teritoriu în care corpul respiră prin ritm, iar diferențele sociale se suspendă pentru câteva clipe în aceeași vibrație.Dar ideea că un concert poate fi complet separat de politică devine mai greu de susținut atunci când privești istoria muzicii rock. Metallica însăși a abordat războiul, puterea, manipularea și dezumanizarea în piese precum One, Disposable Heroes și Blackened. Muzica lor a conținut dintotdeauna imagini ale violenței instituționale și ale omului prins în mecanisme pe care nu le poate controla. Chiar și refuzul unei declarații politice poate deveni o poziție politică atunci când este formulat ca reacție la alți artiști care aleg să vorbească.Aici se află diferența dintre a spune „nu vrem să transformăm concertul într-o tribună” și a pretinde că muzica trăiește într-un vid steril, ferit de istorie. Prima afirmație descrie o opțiune artistică. A doua ar fi o iluzie. Metallica nu are obligația de a susține un discurs politic la fiecare concert, după cum nici spectatorul nu are obligația să primească o lecție civică între două piese. Dar muzica nu poate fi scoasă complet din lumea care a produs-o, iar libertatea de a tăcea politic este la fel de reală ca libertatea de a vorbi.Waters are dreptate într-un punct esențial: empatia și responsabilitatea față de ceilalți contează. Problema începe când el pare să transforme această convingere într-o autorizație de a stabili cine are dreptul să fie luat în serios. Hetfield poate fi criticat pentru felul în care își definește relația cu politica, iar Waters poate fi criticat pentru felul în care își exercită propria influență. Niciunul nu primește un certificat de infailibilitate doar pentru că a umplut stadioane, a compus albume importante sau a rostit cuvântul „empatie” cu o gravitate potrivită pentru un documentar despre sfârșitul civilizației.Într-un fel, tocmai aici se întâlnesc cei doi artiști. Amândoi au construit relații uriașe cu publicul, amândoi au folosit scena pentru a organiza emoția colectivă, amândoi știu că muzica poate transforma o mulțime într-un singur organism. Diferența apare în felul în care înțeleg această putere. Pentru Hetfield, scena poate fi un loc de eliberare temporară de zgomotul lumii. Pentru Waters, ea trebuie să rămână un loc de confruntare cu acel zgomot. În spatele acestei diferențe se află două concepții despre responsabilitatea artistului, ambele discutabile, ambele capabile să genereze artă și ambele vulnerabile la vanitate.Ceea ce nu rezultă de aici este că unul dintre ei trebuie declarat impostor pentru ca celălalt să poată avea dreptate.Bătrânețea gloriei și industria revelației personaleExistă însă ceva mai interesant decât disputa despre politică și tehnica instrumentală: felul în care celebritatea îmbătrânește în public. Îmbătrânirea biologică este inevitabilă și nu constituie o vină. Îmbătrânirea orgoliului este altă poveste. Ea începe când experiența acumulată nu mai funcționează ca instrument de înțelegere, ci ca rang; când succesul trecut devine o monedă cu care artistul încearcă să cumpere dreptul de a judeca prezentul; când fiecare dezacord este perceput ca o insultă adusă propriei biografii.Roger Waters are o operă suficient de importantă pentru a nu avea nevoie de asemenea certificate. Tocmai de aceea, izbucnirea împotriva lui Hetfield lasă impresia unui om care își apără autoritatea prin mijloace mai puțin convingătoare decât muzica sa. Să spui că Waters este pur și simplu invidios sau frustrat ar fi o explicație comodă, dar intențiile interioare nu pot fi stabilite dintr-un fragment de interviu. Putem observa însă rezultatul public: un artist cu o moștenire enormă alege să-și măsoare superioritatea prin insultarea unui coleg, iar spectacolul orgoliului riscă să eclipseze argumentul moral pe care voia să-l transmită.Între timp, Metallica își continuă rezidența de la Sphere, într-un spațiu care transformă concertul într-o experiență audiovizuală de proporții monumentale. Rezidența Life Burns Faster a început la 1 octombrie 2026 și este programată să continue până în martie 2027, cu un format în care setlisturile diferă între seri. Primele reprezentații au atras zeci de mii de spectatori, potrivit relatărilor din presa americană. (San Francisco Chronicle)Spectacolul Metallica de la Sphere nu este doar un concert amplificat, ci o demonstrație a felului în care muzica live se reinventează într-o industrie în care experiența, imersiunea și participarea colectivă au devenit esențiale. În jurul scenei se construiește o arhitectură tehnologică menită să extindă muzica în spațiu, să transforme publicul din spectator într-un corp absorbit de eveniment. Poți considera întregul dispozitiv excesiv, poți critica spectacolul ca produs comercial, poți deplânge faptul că rockul a ajuns să fie împachetat în tehnologii care costă cât bugetul unei mici municipalități. Dar nu poți susține cu seriozitate că un asemenea fenomen nu are valoare muzicală doar fiindcă nu corespunde gustului tău.Comparația cu ceea ce ar visa Waters să realizeze devine, de altfel, inutilă dacă o reducem la contabilitatea biletelor. Waters a construit propriile spectacole monumentale, inclusiv versiuni impresionante ale The Wall, și a demonstrat că poate organiza o producție scenică de mare anvergură. A pretinde că Metallica se află dincolo de orice ar putea visa el este o hiperbolă polemică, nu o concluzie obiectivă. Există însă o diferență limpede între succesul unei producții și valoarea unui argument: oricâte bilete ai vinde, nu devii automat mai inteligent; oricât de mare ar fi publicul tău, nu dobândești dreptul de a-l declara pe altul nul.Totuși, dacă vorbim despre puterea de atracție a Metallica în prezent, despre capacitatea de a mobiliza publicuri uriașe și de a transforma heavy metalul într-un eveniment generațional care traversează vârste și geografii, atunci Hetfield nu are nevoie să fie apărat printr-un proces de canonizare. Realitatea publicului său constituie deja un răspuns suficient de puternic la ideea că ar fi un „nimeni”. Acel nimeni umple arene, iar riff-urile lui au devenit parte din memoria auditivă a mai multor generații. Este o formă de anonimat destul de zgomotoasă.Aici apare și una dintre marile absurdități ale culturii contemporane: valoarea este măsurată alternativ prin numărul de spectatori și prin puritatea ideologică, după cum îi convine celui care judecă. Când favoritul nostru vinde bilete, succesul demonstrează genialitatea. Când adversarul vinde bilete, succesul demonstrează doar puterea marketingului. Când artistul nostru vorbește politic, el este conștiința lumii. Când altul refuză să vorbească, devine complice la degradarea morală a omenirii. Adevărul este împărțit în porții mici, fiecare cu eticheta de autenticitate lipită de propriul trib.Semidoctismul cu diplomă de certitudineAcest mecanism depășește cu mult industria muzicală. Îl întâlnim pe rețelele sociale, unde un fragment de interviu devine dovadă definitivă despre caracterul unui om, unde o frază decupată din context ține loc de biografie, iar un comentator care a ascultat treizeci de secunde dintr-o discuție își proclamă verdictul cu solemnitatea unui tribunal internațional. Cultura contemporană a creat un tip uman aparte: expertul instantaneu, specialistul în toate, omul care poate judeca o carieră muzicală, o doctrină politică, o conspirație planetară și mecanica universului între două notificări.Este aceeași minte care citește o știre despre o cercetare preliminară și anunță descoperirea secretului vieții, care transformă o corelație statistică într-o cauzalitate cosmică și o întâmplare într-un semn trimis personal de univers. În spațiul acestei mistici digitale, fiecare individ se simte protagonistul unei revelații. Algoritmul îi oferă exact confirmarea de care are nevoie, iar el confundă frecvența cu care întâlnește o idee cu adevărul ei. Dacă zece mii de oameni repetă aceeași propoziție, propoziția capătă aura unei legi naturale. Dacă un artist celebru o rostește cu suficientă furie, ea devine aproape un verset.În acest climat, Waters și Hetfield sunt imediat transformați în personaje ale unei mitologii de internet. Unii îl vor proclama pe Waters ultimul mare profet al conștiinței politice, iar fiecare insultă a lui va fi reinterpretată drept curaj moral. Alții îl vor transforma pe Hetfield în apărătorul absolut al libertății individuale, iar fiecare rezervă față de politizarea concertelor va deveni o dovadă de înțelepciune. Fiecare tabără își va selecta citatele, își va decupa imaginile și își va fabrica propria versiune a evenimentului, după care va acuza tabăra adversă că manipulează realitatea.Astfel se naște adevărul trunchiat: o propoziție reală, desprinsă dintr-un context mai larg, este folosită pentru a susține o concluzie pe care propoziția singură nu o poate demonstra. Faptele rămân la vedere, însă raporturile dintre ele sunt înlocuite de scenarii convenabile. În locul unei întrebări despre libertatea artistică apare o luptă pentru stabilirea eroului și a ticălosului. În locul unei discuții despre muzică, politică și responsabilitate apare un concurs de loialitate tribală.Nu avem nevoie de vreo societate secretă pentru a produce această manipulare. Este suficientă nevoia omului de a se simți de partea celor aleși. O conspirație devine seducătoare fiindcă oferă un loc privilegiat în ordinea imaginară a lumii: ceilalți sunt adormiți, iar eu am înțeles. O interpretare simplistă devine atrăgătoare fiindcă îmi scutește mintea de efortul contradicției. Un artist transformat în profet mă eliberează de obligația de a gândi singur. Pot împrumuta indignarea lui, pot purta certitudinile lui și pot simți că am participat la o mare operațiune morală, deși tot ce am făcut a fost să distribui un fragment de interviu și să adaug un emoticon furios.Așa funcționează și mistica modernă a autodepășirii: individul caută permanent o poziție specială, o treaptă deasupra mulțimii, o inițiere care să-i confirme că vede ceea ce ceilalți nu pot vedea. Uneori își cumpără cristale, alteori cursuri de trezire spirituală, alteori o identitate politică livrată în pachete de certitudini. În toate cazurile, există riscul ca evoluția personală să devină o formă de vanitate cu vocabular elevat. Omul își spune că s-a trezit, dar prima manifestare a trezirii este adesea convingerea că toți ceilalți dorm.Artistul nu este imun la această boală. Dimpotrivă, faima îi poate oferi condițiile ideale pentru dezvoltarea ei. Când milioane de oameni îți ascultă muzica, devine tentant să crezi că milioane de oameni trebuie să-ți accepte și judecățile. Când o operă a schimbat viața publicului, autorul poate începe să creadă că fiecare dintre opiniile sale poartă aceeași greutate ca opera. Dar talentul nu este o autorizație universală de expertiză, iar geniul muzical nu garantează înțelepciune politică, delicatețe umană sau infailibilitate morală.Ultima notă, înainte să se stingă luminileRoger Waters a creat muzică importantă și are tot dreptul să creadă că artiștii trebuie să vorbească despre nedreptate. James Hetfield a contribuit la istoria heavy metalului și are tot dreptul să prefere concerte în care publicul se întâlnește prin muzică, fără să fie obligat să adere la un mesaj politic. Amândoi pot fi criticați, iar niciunul nu ar trebui scutit de examinarea contradicțiilor sale. Hetfield poate fi întrebat dacă separarea muzicii de politică este cu adevărat posibilă, mai ales când propriile cântece explorează războiul și puterea. Waters poate fi întrebat de ce apărarea empatiei trebuie să înceapă printr-o demonstrație atât de spectaculoasă a disprețului.Într-o lume matură, asemenea întrebări ar fi suficiente pentru o dezbatere interesantă. În lumea noastră, ele riscă să fie îngropate sub caricaturi, titluri furioase și verdicte definitive. Publicul nu mai vrea să afle ce anume face un artist important; vrea să afle dacă artistul se află în tabăra bună. Nu mai ascultă pentru a înțelege, ci pentru a verifica dacă propria indignare are acompaniament. Iar dacă muzica nu confirmă convingerile, se poate găsi întotdeauna un fragment de interviu care să o facă.Poate că adevărata diferență dintre un artist mare și un om prizonier al propriei legende se vede tocmai în felul în care își tratează adversarii. Primul poate să-i conteste ideile fără să le nege existența, poate să recunoască o competență chiar și acolo unde nu găsește afinitate, poate să înțeleagă că dezacordul nu anulează valoarea. Al doilea are nevoie să-l micșoreze pe celălalt pentru a-și păstra propria statură intactă. Este o operațiune fragilă, fiindcă statura adevărată nu se măsoară prin înălțimea adversarului după ce l-ai îngenuncheat verbal.Waters nu devine mai puțin important pentru istoria muzicii fiindcă a insultat un coleg. Dar nici importanța sa istorică nu transformă insulta într-un argument. Hetfield nu devine mai puțin muzician fiindcă nu dorește să-și transforme concertele în dezbateri politice. Dar nici succesul Metallica nu demonstrează că orice poziție a sa este înțeleaptă. Aici se termină mitologia și începe judecata: în capacitatea de a păstra simultan două adevăruri incomode, fără să le sacrifici pentru confortul unei tabere.Iar dacă tot trebuie să încheiem cu o lecție despre empatie, poate că ar fi util să renunțăm la ideea că ea se transmite prin sentințe, insulte și certificări publice ale inferiorității. Empatia nu este un microfon pe care îl primește cel mai indignat dintre noi. Nu este un premiu de excelență morală și nici un drept de proprietate intelectuală al artiștilor care au scris cele mai bune cântece despre suferință.Este, în forma ei cea mai simplă, capacitatea de a recunoaște că și celălalt are o existență întreagă, chiar dacă ne enervează, chiar dacă greșește, chiar dacă nu gândește ca noi.În rest, muzica își va vedea de treabă. La Sphere, luminile se vor aprinde din nou, chitarele vor lovi aerul cu precizia unor utilaje industriale, zeci de mii de oameni vor cânta împreună, iar riff-urile lui Hetfield vor continua să circule prin memoria colectivă cu încăpățânarea unor locomotive care au refuzat să citească recenziile. Waters va rămâne Waters, cu opera sa, cu opiniile sale, cu contradicțiile sale și cu dreptul de a spune ce crede. Publicul va decide ce păstrează din fiecare.Iar istoria muzicii, bătrână și lipsită de respect pentru orgoliile noastre, va continua să facă ceea ce face de obicei: îi va lăsa pe artiști să vorbească, îi va lăsa pe critici să se certe și va păstra, dincolo de toate aceste zgomote, numai ceea ce rezistă după ce se sting reflectoarele.Empatia este o virtute. Autoproclamarea drept unic proprietar al ei este doar o altă formă de spectacol. Iar uneori, cel mai zgomotos lucru de pe scenă nu este chitara, ci orgoliul omului care tocmai a uitat că și el poate fi ridicol.

(San Francisco Chronicle)(San Francisco Chronicle)