sau despre performanța de a transforma o veche neplăcere personală în politică de produs prezentată ca viziune tehnologică și de a primi pentru asta aplauze în loc de diagnosticul corect
Flash a murit pe iPhone și pe iPad din mai multe motive simultan — și e important să le separăm cu onestitate, pentru că amestecul lor e exact mecanismul prin care Jobs a transformat o răzbunare personală în politică de produs și politica de produs în narațiune despre viziunea tehnologică. Motive tehnice legitime existau: Flash consuma baterie excesiv pe procesoarele mobile ale vremii, producea supraîncălzire, nu fusese optimizat pentru interfețe touchscreen, avea vulnerabilități de securitate documentate. Toate acestea sunt adevărate și ar fi justificat singure o decizie de a nu include Flash în dispozitivele mobile Apple. Dar nu sunt tot adevărul. Tot adevărul include și faptul că Adobe refuzase cu ani în urmă să prioritizeze dezvoltarea de software pentru platformele NeXT ale lui Jobs, că această refuzare rămăsese înregistrată în memoria lui Jobs cu acuratatea unui sistem de arhivare care nu șterge niciodată nedreptăți percepute, și că în 2010, când Jobs a scris Thoughts on Flash, scrisoarea publică prin care umilea Adobe în fața întregii industrii de tehnologie, motivele tehnice și motivele personale erau amestecate inextricabil în argumentele lui, cu o precizie care arăta că Jobs nu mai era capabil sau nu mai dorea să separe ce era strategie de ce era răzbunare.
Thoughts on Flash — publicată în aprilie 2010, în plin val de entuziasm față de iPad, în momentul maxim al puterii lui Jobs asupra industriei de tehnologie — e un document de o violență retorică pe care distanța de un deceniu și jumătate o face și mai vizibilă. Jobs atacă Flash sistematic pe multiple fronturi: că e o tehnologie proprietară, că produce probleme de stabilitate, că nu e optimizată pentru touch, că nu e eficientă din punct de vedere energetic, că web-ul viitorului e HTML5. Unele argumente sunt valide. Altele sunt selectiv valide — Apple producea ea însăși tehnologii proprietare și nu considera asta un defect structural. Unele sunt pur și simplu argumente pentru poziția dorită — la momentul scrisorii, HTML5 nu era capabil să înlocuiască Flash în tot ce Flash făcea. Dar cel mai important element al scrisorii nu e în conținutul argumentelor, e în tonul lor — tonul unui om care judecă un inculpat pe care a decis deja să îl condamne și care caută probe care să susțină condamnarea, nu argumente care să stabilească adevărul.
„Thoughts on Flash e documentul în care Jobs a confundat deliberat sau inconștient argumentul tehnic cu răzbunarea personală și a prezentat amestecul ca filozofie tehnologică. Industria a primit documentul ca viziune. Adobe a primit documentul ca condamnare publică. Ambele au citit corect ce era.”
Mia de dezvoltatori web pentru care Flash era tehnologia centrală a muncii lor — animatori, designeri de interfețe, producători de jocuri browser, creatori de conținut interactiv — au primit decizia lui Jobs ca pe un cutremur structural al industriei lor. Nu li s-a cerut opinia. Nu au primit o perioadă de tranziție generoasă. Au primit un ecosistem în care cel mai popular dispozitiv mobil din lume nu rula ce ei produseseră ani întregi, și instrucțiunea implicită că trebuie să refacă ce construiseseră în alt limbaj, pe cheltuiala lor, în timpul lor, pe un timeline determinat de decizia unilaterală a unui om ale cărui motive personale față de Adobe nu aveau nicio relevanță pentru problema lor profesională concretă. E un cost extern — costul plătit de alții pentru decizia ta. Jobs externaliza costul cu aceeași ușurință cu care externalizase costul muncitorii din Foxconn și costul inginerilor cu salarii supresate și costul pacienților de pe lista de transplant. Externalul nu era o considerație în calculul lui. Nici de data aceasta.
Pseudo-filozofia viziunii tehnologice — acea retorică prin care decizii corporatiste cu motivații mixte sunt prezentate ca revelații despre direcția inevitabilă a industriei, prin care liderul care vede viitorul îl explică prezentului care nu îl poate vedea — a furnizat cadrul perfect pentru Thoughts on Flash. Jobs nu scria o scrisoare despre o decizie de produs. Scria o profeție despre moartea Flash și nașterea HTML5. Profetul știa ce era mort și ce va trăi. Profetul avusese dreptate despre alte profeții — iPod, iPhone, iPad — și prin urmare profeția despre Flash era credibilă pe baza track record-ului profetului, nu pe baza argumentelor tehnice din scrisoare. Jobs înțelesese că autoritatea lui profetică depășise nevoia de argumente — că publicul lui credea în viziunea lui înainte să înțeleagă argumentele și că prin urmare argumentele puteau fi mixate cu motivele personale fără că publicul să sesizeze mixtul. A exploatat înțelegerea cu eficiența unui om care exploatase tot ce putea fi exploatat de-a lungul întregii cariere.
Ontologic, a ucide o tehnologie din răzbunare personală față de compania care a refuzat să o prioritizeze pentru platformele tale este o formă de abuz de putere de piață — același tip de comportament pe care autorțile de concurență îl investighează când are loc în alte industrii. Că Flash merita sau nu să moară tehnic e o chestiune separată de motivul pentru care Jobs a ales să o ucidă atunci și în acel mod.
Adobe — companie cu o istorie mai lungă decât Apple în unele segmente ale industriei, creator al Photoshop și Acrobat și PostScript și Illustrator, partener de software esențial pentru ecosistemul Mac de-a lungul deceniilor — a primit scrisoarea lui Jobs cu dezorientarea specifică a partenerului care descoperă că cel alături de care a mers ani întregi a decis unilateral că e adversar. Adobe nu produsese Flash ca armă împotriva Apple. Flash era o tehnologie de internet care existase înainte de iPhone și care fusese standardul industrial pentru conținut interactiv web ani întregi. Că Adobe nu prioritizase optimizarea pentru mobil suficient de devreme — asta era reală și era o eroare strategică a Adobe. Că eroarea devenea subiectul unei scrisori publice de umilință din partea CEO-ului Apple, în loc să fie subiectul unei conversații private care ar fi dat Adobe posibilitatea să corecteze — asta era o alegere, nu o necesitate. Jobs a ales scrisoarea publică pentru că scrisoarea publică umilea. Conversația privată nu umilea. Umilința era parte din obiectiv.
Rețelele sociale și presa de tehnologie au primit Thoughts on Flash cu polarizarea lor caracteristică, dar cu o treime suplimentară față de episoadele precedente: o categorie substanțială de dezvoltatori web și designeri care criticau decizia pentru costul concret pe care îl producea în munca lor. Categoria aceasta — oamenii care nu aveau tribalism de brand ci aveau bugete de refactoring și deadline-uri de migrat — a produs critica cea mai precisă și mai ancorată în realitate a deciziei Jobs, pentru că era critica celui care suportă costul și poate cuantifica costul. Jobs nu a răspuns acestei categorii. Jobs nu răspundea niciodată categoriei care suporta costul. Dialogul era cu admiratorii, nu cu cei afectați.
„Flash a murit. HTML5 l-a înlocuit în cele mai multe contexte, deși nu în toate simultan cum Jobs promisese. Dezvoltatorii au migrat. Adobe a supraviețuit și a produs Creative Cloud. Istoria a confirmat parțial diagnoza tehnică a lui Jobs. A confirmat-o în timeline-ul lui, nu al celor care migraseră în viteză. Că Jobs avusese dreptate despre direcție nu înseamnă că avusese dreptate despre metodă sau despre motivele personale mixate cu argumentele tehnice.”
Conspirația anti-Flash — pe care ecosistemul pro-Jobs a construit-o cu vigoare în anii următori, narațiunea că Adobe era o companie monopolistă care ținuse internetul ostatic prin Flash și că Jobs eliberase web-ul — e una dintre cele mai creative reconstituiri ale unui fapt simplu. Flash nu era impus nimănui. Era adoptat voluntar de industrie pentru că rezolva probleme pe care alternativele vremii nu le rezolvau. Adobe nu putuse forța pe nimeni să folosească Flash — îl folosiseră pentru că funcționa. Jobs nu a eliminat Flash din devotament față de internetul deschis — l-a eliminat din dispozitivele Apple, nu din internet, și motivul principal nu era libertatea web-ului ci controlul ecosistemului Apple, același control total pe care îl exercitase în toate deciziile de produs. Narațiunea eliberatoare e retroactivă, convenabilă și incompleat față de realitate. Flash a dispărut nu pentru că Jobs l-a eliberat pe internet de un monopol ci pentru că HTML5 și echipamentele mobile mai puternice au ajuns în cele din urmă capabile să facă ce Flash făcuse. Jobs a accelerat tranziția prin forță. Tranziția se producea oricum. Metoda e tot ce diferențiază.
Poetic, Thoughts on Flash e scrisoarea pe care Jobs o scrisese cu adevărat cu decenii înainte, în mintea lui, în momentul în care Adobe refuzase să prioritizeze NeXT, și pe care o ținuse neexpediată până când avusese suficientă putere de piață pentru ca expedierea să conteze. Scrisoarea a așteptat paisprezece ani în sertarul memoriei lui Jobs. A ieșit în 2010, cu greutatea a paisprezece ani de resentiment acumulat, îmbrăcată în argumentele tehnice ale momentului, prezentată ca viziune despre viitorul internetului. Adobe a primit scrisoarea. Industria a primit scrisoarea. Internetul a primit scrisoarea. Nimeni nu a știut exact câte procente din ea erau viziune și câte procente erau vechime nedreptate neplătită. Jobs nu ar fi spus. Jobs nu distingea între ele.
Seria aceasta se apropie acum de punctul în care portretul e complet nu prin adăugarea de noi trăsături ci prin recunoașterea că trăsăturile documentate în fiecare episod sunt variații ale aceleiași teme fundamentale — un om care nu a putut separa niciodată interesul personal de interesul organizațional, răzbunarea de strategia, orgoliul de viziunea, puterea absolută de responsabilitatea față de cei afectați de ea. Flash e varianta în care tema se manifestă ca politică tehnologică. Liftul cu concedieri e varianta în care se manifestă ca management. Foxconn e varianta în care se manifestă ca lanț de aprovizionare. Lista de transplant e varianta în care se manifestă ca acces medical. Aceeași sursă, contexte diferite, consecințe diferite, absența completă a procesării lor ca o problemă a celui care le producea.
Flash Player a atins end-of-life oficial în decembrie 2020. Adobe l-a descontinuat conform propriului timeline, după ce industria migrase majoritar la HTML5 și după ce browserele majore îl blocaseră deja. NeXT a fost cumpărat de Apple în 1997. Fondatorii Adobe, John Warnock și Chuck Geschke, au condus compania până în 2016 și respectiv 2022 fără să fi comentat public memoria refuzului față de platformele NeXT. Jobs nu a trăit să vadă finalul oficial al Flash. A trăit să scrie scrisoarea. Scrisoarea a contat mai mult decât finalul oficial. Întotdeauna contează mai mult scrisoarea decât epilogul.”