Conul de Lumină
Astazi o sa va vorbesc despre un bun prieten de care imi este nespus de dor Ciprian Chirvasiu

Ciprian Chirvasiu (25 ianuarie 1964 – 13 iulie 2018) a fost un apreciat poet, jurnalist și publicist român. Cu o carieră de peste două decenii în presa scrisă și de televiziune, el a semnat mai mult de 1.000 de articole, reportaje, anchete și interviuri.
Repere din activitatea sa:

• Studii și debut:A absolvit Facultatea de Filologie din Baia Mare (1987) și a debutat în poezie în reviste culturale precum Familia și Amfiteatru.
• Jurnalism: A lucrat ca reporter de război (în Transnistria, 1992) și a deținut funcții de conducere sau editare la publicații importante, printre care Evenimentul Zilei, Totuși iubirea, Săptămâna Financiară, Jurnalul Național și Adevărul. De asemenea, a fost redactor și realizator în televiziune (TVR, Prima TV).
• Literatură și cărți:
• Profesorul de limbă moartă (1996) – volum de poezie cu care a debutat editorial.
• Ateliere în paragină (2002).
• Destine fără noi (2006) – o culegere valoroasă de interviuri cu personalități marcante ale culturii române (Neagu Djuvara, Alexandru Paleologu, Mihai Șora, Johnny Răducanu).
• nimeni, nimic, niciodată (2013) – volum de poezii.

Activitate culturală:În ultimii ani din viață a fost membru activ al mișcării culturale Direcția 9 și a susținut cursuri de poezie pentru elevi la Muzeul Național al Literaturii Române.

Universul poetic al lui Ciprian Chirvasiu se construiește, în linii mari, în jurul unei conștiințe a fragilității, a memoriei și a degradării sensului. Chiar titlurile volumelor — Profesorul de limbă moartă, Ateliere în paragină, nimeni, nimic, niciodată — sugerează o poetică preocupată de ceea ce rămâne după consumarea cuvintelor, a oamenilor și a certitudinilor.
O poezie a dispariției
Un prim nucleu hermeneutic îl constituie absența. La Ciprian, lumea pare să se afle permanent într-un proces de retragere: lucrurile se golesc de sens, spațiile se degradează, identitățile devin instabile, iar limbajul însuși pare să-și piardă autoritatea. Titlul Profesorul de limbă moartă este, din acest punct de vedere, aproape programatic: poetul devine profesorul unei limbi care încă poate fi rostită, dar al cărei univers de semnificații pare deja dispărut.
Este o situație profund poetică: poetul încearcă să salveze prin cuvânt ceea ce tocmai se pierde prin cuvânt.
De aici provine și tensiunea dintre comunicare și tăcere. Ciprian pare interesat de punctul în care discursul se apropie de propria lui imposibilitate. Poezia nu mai este doar transmitere de sens, ci
investigarea fisurilor prin care sensul se scurge.
„Ateliere în paragină” — metafora lumii degradate
Al doilea mare simbol este ruina. Ateliere în paragină poate fi citit ca o metaforă a condiției contemporane: spațiul în care cândva se produceau lucruri, sensuri și identități a devenit un loc al abandonului.
„Atelierul” presupune muncă, construcție, transformare. „Paragina” presupune tocmai contrariul: abandonarea procesului.

Poezia lui Ciprian se poate situa astfel într-o zonă în care poetul nu mai construiește o lume coerentă, ci inventariază resturile unei lumi care a fost. Este o poetică a arheologiei interioare. Poetul sapă prin memorie, prin limbaj și prin experiență pentru a recupera fragmente.
De aici și caracterul adesea neliniștitor al universului său: ceea ce pare cotidian este contaminat de sentimentul dispariției.

De la jurnalist la poet: realitatea ca rană
Există și o relație interesantă între experiența jurnalistică a lui Ciprian și poezia sa. Reporterul este omul care intră în realitate, o traversează, o investighează și încearcă să-i smulgă un adevăr. Poetul face ceva asemănător, numai că instrumentul său este mult mai instabil: memoria.
Experiența de reporter de război, contactul cu lumea politică, culturală și mediatică, întâlnirea cu personalități și cu destine foarte diferite pot fi privite ca forme de acumulare antropologică. Poetul nu contemplă lumea de la distanță. El vine din mijlocul ei.
De aceea, poezia lui poate fi citită și ca o contrapondere la jurnalism: jurnalismul consemnează ceea ce s-a întâmplat; poezia încearcă să înțeleagă ce a rămas în om după ce lucrurile s-au întâmplat.
„nimeni, nimic, niciodată”

Titlul volumului din 2013 concentrează poate cel mai radical această poetică a negativului.
Nimeni — dispariția subiectului.
Nimic — dispariția obiectului.
Niciodată — dispariția timpului.
Cele trei cuvinte produc o adevărată geometrie a neantului. Dacă „nimeni” elimină omul, „nimic” elimină lumea, iar „niciodată” elimină posibilitatea temporală a recuperării, atunci poezia rămâne suspendată într-un spațiu în care existența este amenințată permanent de anulare.
Dar tocmai aici apare paradoxul.
Dacă poetul poate spune „nimeni, nimic, niciodată”, atunci nimicul a fost deja transformat în limbaj.
Absența devine prezență poetică.
Tăcerea capătă formă.
Neantul este obligat să vorbească.
Aceasta este una dintre tensiunile cele mai fertile ale universului lui Ciprian: poezia vorbește despre imposibilitatea cuvântului folosindu-se tocmai de cuvânt.
O poetică a lucidității
Universul său nu pare construit în jurul unei nostalgii romantice după o lume pierdută. Este mai degrabă o luciditate a pierderii.
Nu există neapărat consolarea că lucrurile distruse pot fi recuperate. Există conștiința că dispariția face parte din însăși structura existenței.
De aici, o anumită austeritate metafizică.
Omul lui Ciprian este prins între memorie și uitare, între dorința de a fixa realitatea și imposibilitatea de a o conserva. Poetul devine martorul unei lumi care se consumă chiar în clipa în care este descrisă.
În acest sens, Ciprian se apropie de o tradiție modernă a poeziei în care poemul nu mai este cântec despre lume, ci instrument de detectare a fisurilor ei.
Poetica jurnalistului: concretul ca poartă către metafizic
Un alt aspect important este raportarea la concret. Experiența jurnalistică îl ține departe de abstracțiunea pură. Lumea sa poetică are nevoie de obiecte, oameni, locuri, fragmente de existență.
Dar concretul nu rămâne niciodată simplu concret.
Un obiect poate deveni memorie.
Un loc poate deveni rană.
Un om poate deveni absență.
Un cuvânt poate deveni vestigiul unei lumi.
Astfel, poezia lui Ciprian operează o transformare discretă: realitatea cotidiană este împinsă până la limita metafizicului.
Nu pornește neapărat de la marile întrebări filosofice pentru a coborî în cotidian; pornește din cotidian și îl face să producă întrebări filosofice.
În esență Ciprian Chirvasiu poate fi citit ca un poet al restului: ceea ce rămâne după oameni, după timp, după iubire, după istorie, după cuvinte.
În spatele jurnalistului care a traversat lumea reală se află un poet preocupat de ceea ce jurnalismul nu poate consemna complet: ecoul interior al faptelor.
Iar cele trei titluri — Profesorul de limbă moartă, Ateliere în paragină, nimeni, nimic, niciodată — pot fi văzute ca trei stații ale aceleiași meditații: limbajul moare, lumea se degradează, iar omul riscă să dispară în interiorul propriului său timp.
Totuși, poezia există.
Și tocmai aceasta este ironia ultimă a universului lui Ciprian: într-o lume în care totul pare să dispară, poemul rămâne ca martor al dispariției.

Cateva poeme ale lui Ciprian

până la capăt

am să te iubesc până când pământul
o să-și uite anotimpurile
și stelele o să cadă din cer
ca niște fructe prea coapte.

am să te iubesc și după aceea,
când nu va mai fi nimic de iubit,
decât amintirea unei lumi care a trecut prin noi fără să ne atingă.

o altă zi

se face seară peste lucrurile simple
și umbrele cresc în cameră
ca niște copaci invizibili.

nu mai e nimic de spus, decât că am trăit
și astăzi fără să facem niciun rău,
fără să deranjăm pacea din jur.

e o zi ca oricare alta,
în care am învățat din nou
să tăcem împreună.

povești de adormit tristețea

am adunat toate cuvintele nerostite
și le-am pus la uscat pe sârma din curte,
lângă hainele vechi și amintirile
care nu mai folosesc la nimic.

dacă vine vântul,
le va purta departe,
până acolo unde nimeni nu mai întreabă
de ce am tăcut atâta timp.

stare de grație

e atâta liniște în mine
încât pot auzi cum se așază praful peste amintirile
pe care le-am uitat.

nu mai aștept pe nimeni.
e o zi perfectă pentru a fi absolut singur
și pentru a ierta tot ce nu s-a întâmplat.