Arhive pe categorii: literatura-critica

Conul de Lumină,  Corina Dașoveanu

Posted by conu marius on

Astăzi o voi prezenta în Conul de Lumină pe Corina Dașoveanu și ma voi axa desigur mai mult pe activitatea literară deși Corina este extrem de activă ca actor cu reprezentații și premii câștigate și jurnalist de cultură.


Câteva repere biografiace
Data și locul nașterii : 4 decembrie 1967, Corabia, județul Olt
Domiciliul actual : Slatina, judetul Olt
Profesia : – profesor de limba și literatura română, licențiat al Facultății de Litere, Craiova
– poet
– actor
– redactor secțiunea de literatură a revistei COOLTARTIS
-membru UZPR


Cărți publicate:
„aripă de pandoră”, Editura Hoffman, 2024, volum de poezii, trilingv (română/engleză/franceză), traducere în limba engleză – prof. univ. Cristian Săileanu, traducere în limba franceză – prof. univ. Sorin Barbul
„joi 4” – Editura Alana, 2023, volum de poezii
“sânge-mă”, Editura Hoffman, 2020, volum de poezii, prefață prof. C. Voinescu
“antifericire cu aripi”, Editura Eurostampa”, 2018, volum de poezii, prefață Eugen Pohonțu
“îmi iau pantofii, sufletul, rujul, dispar”, Editura Rafet, 2017, volum de poezii, prefață Daniel Dăian
A colaborat cu grupaje de poezii la următoarele publicații:
„Hyperion”, “Caligraf”, “Acolada”, “Banchetul”, „Urmuz”, “Oltart”, “ Revista Nouă”, “ALTculture”, “Tecuciul literar-artistic”, “Boema”, „Sintagme literare”, “Literadura”, „Meridian Cultural Românesc”, “Scorpion”, “Ante Portas”, “Parnas XXI”, “Cafeneaua literară”, “Poezii Diaspora” etc.


Premii și distincții pentru activitatea literară:
Marele Trofeu – Concursul Național de Poezie „Ion Stratan”, 2019, ediția a II-a, secțiunea „publicați”, președintele juriului George Roca.
Premiul I la Concursul Național „Poezia – oglinda sufletului”, ediția a IV-a, 2018, cu publicarea volumului „antifericire cu aripi”, președintele juriului Geo Galetaru.
Premiul VICTOR FRUNZĂ la Festivalul Internațional de Creație Literară TITEL CONSTANTINESCU, ediția a X-a, 2017, cu publicarea volumului „îmi iau pantofii, sufletul, rujul, dispar”, președintele juriului Mioara Bahna.
Premiul al II-lea la Concursul Național de Poezie „Ion Stratan”, secțiunea debut, 2017 (premiul I neacordat), președintele juriului George Stanca.


Poezia Corinei Dașoveanu  se distinge în peisajul liric contemporan printr-o formulă estetică puternic interiorizată, plasată la granița dintre confesiune viscerală, elegie și un senzorialism atent controlat.


​Trăsăturile fundamentale ale operei sale poetice pot fi structurate prin următoarele axe tematice și stilistice:


​Dialectica stărilor opuse: „antifericire” și zbor


Creația sa — reflectată reprezentativ în titlul volumului de debut, antifericire cu aripi — construiește o poetică a paradoxului. Termenul de „antifericire” nu indică pură suferință, ci o stare de luciditate dureroasă, un spațiu al dorului neconsumat sau al neîmplinirii cathartice. Aripile devin metafora nevoii continue de evadare și transcendent, oferind o dinamică tensională între gravitația afectivă și zborul liric.


​Senzorialitate și metaforică plastico-vizuală


Lirismul Corinei Dașoveanu se bazează pe o rețea bogată de imagini tactile, vizuale și cromatice. Corpul, lumina, umbrele și elementele naturii (apa, anotimpurile) sunt transpuse în metafore plastice care materializează emoția. Trăirile interioare nu rămân la stadiul de concepte abstracte, ci devin palpabile: tăcerile au textură, iar absența are greutate.


​Feminitatea, vulnerabilitatea și alteritatea


Vocea lirică explorează dimensiunile identității feminine, ale căutării de sine și ale relației cu Celălalt. Teme precum iubirea, nostalgia, memoria sau trecerea timpului sunt abordate dintr-o perspectivă a fragilității asumate. Vulnerabilitatea nu este privită ca o slăbiciune, ci ca singura cale de acces către autenticitate și comunicare profundă.


​Tonul confesiv și economia verbală


Discursul poetei evită artificiile retorice excesive sau ostentația prozodică. Construcția textelor mizează adesea pe poezia de notație, pe un ritm interior adaptat stării de spirit și pe o frazare condensată, în care tăcerile dintre versuri poartă o încărcătură la fel de mare ca cuvintele propriu-zise.
​Atât în volumul antifericire cu aripi, cât și în poeziile publicate ulterior în revistele literare (Arca, Caietele NORR), Corina Dașoveanu își menține o voce singulară, originală și memorabilă prin intensitatea emoțională și rafinamentul imagistic.
Două teme fundamentale care traversează volumele Corinei Dașoveanu sunt corpocentralitatea senzorială și poetica tăcerii/absenței:


​Corpocentralitatea senzorială și vulnerabilitatea organică
​În poezia Corinei Dașoveanu, emoția nu rămâne un concept abstract, ci se transpune direct în elemente de anatomie poetică (sânge, piele, carne, aripi). Corpul devine o hartă a trăirilor și un vehicul al vulnerabilității:
​Contopirea fizicului cu afectul: Iubirea, suferința și dorul au textură, greutate și proiecție fizică. Pielea devine o graniță permeabilă între eul interior și lumea exterioară.


​Metaforica tăieturii și a sacrificiului: Așa cum o arată titlul-imperativ sânge-mă sau versurile în care aripile sunt simțite „ca niște lame de ras sub piele”, suferința este privită ca un act de curățare și de autenticitate absolută. Trupul este gata să fie consumat sau transformat pentru a ajunge la esența trăirii.
​

Poetica tăcerii, a părăsirii și a absenței
​A doua axă majorează sentimentul de izolare și modul în care eul liric relaționează cu golul lăsat de Celălalt sau de trecerea timpului:
​Tăcerea ca haină și refugiu: Tăcerea nu reprezintă o simplă lipsă a cuvintelor, ci o prezență palpabilă, aproape obiectuală („tăcerea e singurul lucru / pe care îl mai pot purta”, „mă îmbrac / în fiecare seară”). Ea protejează, dar în același timp izolează.
​Gesticulația retragerii și a anonimatului: În volume precum îmi iau pantofii, sufletul, rujul, dispar, desprinderea se face printr-un ritual al lucrurilor simple, cotidiene. Plecarea sau dispariția pe un „drum de fum” marchează refuzul de a mai purta povara amintirilor care doar reactivează durerea.


două  poeme


───


lumea se strângea.
nu mai era loc de contemplare,
nici de un pahar cu shakespeare
nu mai era loc.
noi treceam cu niște tipare în mână,
veneam de la o librărie de seară
și ne certam cu constructorii de felinare.
aveau dureri in piept
și tușeau lumina.
din mari edificii
ieșeau unii bocanci fără bacalaureat
și strigau după noi
că ne curg zdrențele din cărți.
din urmă se apropia frigul
și alții întindeau pe oraș adevăruri scurte.
doar noi aveam datorii de dragoste,
care s-ar putea traduce prin daruri,
pentru că, nu-i așa?,
dragostea
e un moș crăciun
pentru adulți.


───


lucram la câteva orizonturi neterminate
într-un atelier vechi.
mai mirosea a soare în jur
și asta nu era în regulă.
curând
trebuia să pun în geam sfârșitul.
apoi aș fi plecat
să așez monede cu pajura-n jos
pe străzi superstițioase.
auzisem că se caută noroc
prin orașul ăsta triunghiular.
atunci a intrat Serafim.
ne mai iubisem cu gândul cândva…
eu îi deschideam dimineața
cu o linguriță în plus de dragoste-n ceai,
el îmi lăsa mie ultima umbră
pe buze…
la un moment dat voiam
să caut o cabină albastră de telefon
să îl sun cu mulți ani în urmă
să îi spun să nu găsească niciodată
în viitor
un atelier vechi
de orizonturi neterminate…
va fi fiind acolo o femeie
prea închisă în literele sale
și-ar putea să îl doară prea mult
iubirea ei fără evadare…
… îmi trec ideile ca niște degete
care mai miros încă a soare
prin părul aproape lung de gânduri
al lui Serafim.
îmi pune în palmă o blândețe
și-mi spune că a găsit-o cu pajura-n jos.
rămânem până dimineață
în dragoste…
ascuns.

Conul de Lumină, Daniel Dăian

Posted by conu marius on

Astăzi vă voi prezenta unul din cei mai buni și apropiați prieteni, chiar dacă uneori distanțele ne separă:Daniel Dăian (n. 29 noiembrie 1978, Deva) este un poet, prozator, eseist și dramaturg român, artist plastic cu nenumărate expoziții personale, dar în cele ce urmează voi prezenta pe scurt activitatea lui literară.

​S-a născut în Deva, într-o familie de medici, pasiunea sa pentru poezie începând să se contureze încă din anii de școală. A publicat poezie și volume literare, remarcându-se prin lirismul și profunzimea textelor sale (printre lucrările sale se numără cartea-poem Jumătatea dumnezeului femeie), la care am avut împreună o dublă lansare, moment fabulos de definire a unei prietenii.

Poezia lui Daniel Dăian se remarcă prin intensitate emoțională, stil nonconformist și o explorare profundă a unor teme precum iubirea, singurătatea, divinitatea și condiția umană.

​Volume :

Arbori de Cristal 2011. -poezie Editura Rovimed Publishers, Bacău

Reflexii din Temnița Îngerilor 2011 -proză Editura Neliniști Metafizice, Constanța

Țipătul Rotund 2012 -poezie Editura Grinta, Cluj – Napoca

Poeme Hai Hui 2012 – poezieEditura Grinta, Cluj – Napoca

Ultimul Dumnezeu 2013 -teatru Editura Rovimed Publishers, Bacău

Jurnalul celor patruzeci și patru de minute de când sunt viu 2013 – poezieEditura Rovimed Publishers, Bacău

Jumătatea Dumnezeului Femeie 2013 -poezie Editura Vremea, București

Colecția Scrisori în Manuscris. Cuvânt înainte de toate! 2014 -poezie Editura Singur, Târgoviște

Manual de Înjurături 2014 -poezie Editura Arhipelag XXI, Târgu-Mureș

Plimbare cu șobolani 2015 -proză Editura ȘTEF, Drobeta Turnu Severin

Distanța dintre tine și centrul lumii este exact 1.76 2016 -poezie Editura ȘTEF, Drobeta Turnu Severin

Eu, Animalul 2016 -poezie Editura Punctul pe Azi, Deva

Mărturisirile unui câine. Tratat de Sinceritate 2017 -proză Editura Punctul pe Azi, Reșița

Sunt un Apocalips 2018 -poezie Editura Hoffman, Slatina Aito 2020 – proză Editura Hoffman, Slatina

Un obiect iertat 2024 -proză Editura Katrina, Deva

Manualul pierderii de divinitateși îmbrățișării tehnologiei 2025 – proză Editura Katrina, Deva

Și acum câteva cuvinte despre universul artistic al lui Daniel: ​„Jumătatea dumnezeului femeie” (Editura Vremea, 2013) Este o carte-poem amplă, structurată sub forma unui singur text fluid.Tematică: Abordează iubirea absolută și relația complexă cu divinitatea, dar dintr-o perspectivă desacralizată sau radical redefinită. Criticii și recenziile au descris volumul ca având imagini „șocante, electrizante, tăioase în carne vie”, în care iubirea devine în același timp jertfă, protest și o formă extremă de confesiune.

​„Aito” (Editura Hoffmann) Este un volum care continuă căutările stilistice ale autorului.Tematică: Analizează mecanismele iubirii rănite, crucificarea sentimentelor între tiparele sociale și constrângerile moderne, punând accent pe singurătate și pe măștile pe care oamenii le poartă în relații.Stil și Univers Liric Folosește adesea un registru colocvial îmbinat cu metafore violente sau șocante, refuzând clișeele romantice siropoase.

Pentru Daniel Daina, actul creator nu este un exercițiu de stil academic, ci o necesitate viscerală. Într-una dintre mărturiile sale literare, acesta sublinia că poezia rămâne „o stare interiorică, un har blestemat cu care te naști”, o trăire care consumă artistul din interior.

Opera poetică a lui Daniel Dăian se distinge prin intensitate organică, vie, ritm avangardist și o respingere sistematică a clișeelor lirice tradiționale. Poezia sa funcționează ca un strigăt existențial, o radiografie a marilor crize umane: iubirea dusă până la sacrificiu, solitudinea și raportarea dramatică la divinitate. ​Câteva teme fundamentale fără a le epuiza desigur:Iubirea ca jertfă și absolut

În viziunea lui Dăian, iubirea nu este un sentiment edulcorat, ci o forță distructivă și mântuitoare în același timp. Este adesea prezentată sub semnul „crucificării” – strivită între dogme, convenții sociale, spaime interioare și limitele condiției umane.

Divinitatea redefinităDumnezeu apare în scrierile sale (cel fel a cel mai vizibil în Jumătatea dumnezeului femeie) dintr-o perspectivă nonconformistă. Divinitatea nu este una canonică sau consolatoare, ci devine un reper al limitelor umane, o prezență interogată prin tăceri, revoltă și angoasă.

Singurătatea și masca socialăAutorul explorează frecvent dedublarea omului modern, nevoit să se ascundă în spatele unor măști pentru a face față normelor impuse de societate, în timp ce în interior clocotesc dramele autentice.​

Stil, Limbaj și Viziune Avangardistă. Imagini „tăioase în carne vie”: Criticul literar și publicul au remarcat natura șocantă și electrizantă a metaforelor sale. Dăian folosește un vocabular îndrăzneț, uneori dur, colocvial sau contestatar, refuzând metafora pur estetică în favoarea cuvântului care rănește și revelează adevărul.Are o fluiditate naturală,structurală multe dintre textele sale ample sunt concepute ca un flux continuu (cărți-poem), unde punctuația sau lipsa ei servește curgerii torențiale a gândurilor, a confesiunii și a protestului interior.

Poezia ca „har blestemat”: Pentru el, actul creator nu ține de un meșteșug livresc, ci reprezintă o fatalitate biologică și spirituală, o stare interioară care consumă poetul din interior.​

Semnificația în Peisajul Contemporan. ​Poezia lui Daniel Dăian se poziționează ca o formă de rezistență prin autenticitate. Prin refuzul armoniilor facile și alegerea unei rătăciri asumate prin labirintul sentimentelor, el oferă literaturii române contemporane o voce marcată de o sinceritate brutală, în care frumusețea se naște tocmai din cioburile unei lumi interioare sfâșiate.

Două poeme

Camera cu chirie la capătul lumii


în seara aceea marea ajunsese la etajul patru
administratorul cerea bani pentru lift,
spunea că și înecul trebuie trecut
pe numele cuiva
tu curățai o portocală
pe masă se adunau bucăți mici de soare
și scrum de la țigara mea,
iar radioul anunța vremuri mai bune
cu vocea unui om
care își găsise deja ieșirea


mă întorsesem de la serviciu
cu încă o zi înfiptă sub unghii
am lăsat pantofii lângă ușă
dintr-unul a căzut un pește orb
l-ai pus într-o oală cu apă
fără să mă întrebi
pe unde umblasem


m-a făcut să te doresc pentru
felul în care puteai primi un dezastru
fără să-i pregătești un discurs
ți-am atins spatele
sub bluza subțire, pielea era caldă,
aproape indecent de vie
pentru cartierul acela
în care până și copiii învățaseră
să trântească ușile ca niște oameni învinși


— n-avem pâine, ai spus


și pentru o clipă
mi s-a părut cea mai cumplită veste
oceanul putea să mai aștepte

am coborât împreună
la etajul doi pluteau fotografiile vecinilor,
nunți în care nimeni nu știa încă nimic
la primul, un bătrân își căuta nevasta
printre papuci


brutăria era deschisă
femeia de la tejghea ne-a dat restul
cu mâinile ude


pe drumul înapoi ai rupt colțul pâinii
și mi l-ai pus în gură


mestecam
mă țineai de mânecă
și pentru prima dată în ziua aceea
nu mă grăbea nimeni

(Daniel Dăian ®.)

Orașul de sub piele


dimineața număram mărunțișul rămas în buzunare,
seara îl pierdeam într-un birt de lângă depou,
unde mesele miroseau a bere, a tutun
și a singurătatea bărbaților care nu mai așteptau nimic


ea a intrat într-o noapte cu ploaie,
purtând o rochie neagră, lipită de coapse,
și două sprâncene desenate atât de precis
încât păreau niște tăieturi prin care privea întunericul


nu mi-a spus cum o cheamă
și-a așezat doar palma pe pieptul meu,
acolo unde inima se zbătea ca un animal prins sub podea
mirosea a clocotit, a vin roșu și a fier
am sărutat-o fără eleganță,
cu foamea celui care a dormit prea mult lângă o farfurie goală
sub rochia ei, trupul începea brusc,
fără introduceri și fără promisiuni
coapsele îi erau calde, grele, adevărate
mi-a desfăcut cămașa încet,
cu priceperea unui hoț care știe că lucrurile importante
nu se fură, ci se trezesc


ne-am iubit într-o cameră deasupra unei farmacii,
în timp ce orașul își târa oamenii prin ploaie
patul scârțâia ca o corabie veche,
iar pereții se umflau și se strângeau odată cu respirația ei
la fiecare geamăt, din asfalt ieșea câte un cal negru,
ud, strălucitor, cu ochii plini de spaimă
alerga puțin prin cameră,
apoi se întorcea sub pielea noastră
ea mă cuprindea cu genunchii,
iar eu îi simțeam pântecul zvâcnind
ca o ușă lovită de cineva rămas pe dinafară
nu exista iubire, dacă prin iubire înțelegi viitor
exista gura ei
sudoarea dintre noi
felul în care îmi spunea mai aproape,
deși nu mai rămăsese nici măcar aer între

trupurile noastre


spre dimineață a adormit cu spatele la mine
pe omoplat avea o aluniță mică, întunecată,
în jurul căreia se învârtea încet întregul oraș


am privit-o până când tramvaiele au început din nou să circule
apoi mi-am aprins o țigară
și am înțeles că uneori carnea ține loc de destin,
iar Dumnezeu, când obosește să ne judece,
se ascunde pentru câteva ore
în căldura unui trup străin


(Daniel Dăian ®.)

Conul de Lumină: Costel Stancu

Posted by conu marius on

Astăzi vă voi prezenta un bun prieten care tocmai a plecat pe Camino de Santiago de Compostela intr-o excursie interioară, Costel Stancu (n. 2 mai 1970, Vânju Mare, Mehedinți) este un poet român contemporan, membru al Uniunii Scriitorilor din România (Filiala Timișoara), stabilit la Reșița din copilărie.

​O particularitate a biografiei sale este că a lucrat ca agent de poliție în cadrul Serviciului Criminalistic al IPJ Caraș-Severin până la pensionare, fiind adesea cunoscut în presă drept „polițistul-poet”. ​

Activitate literară

​A debutat în 1988 în revista Semenicul din Reșița și este membru activ al Cenaclului Literar „Semenicul”. De-a lungul carierei sale, a publicat peste 15 volume de versuri și epigrame și a fost inclus în numeroase antologii de poezie românească. ​

Volume publicate:

• ​Terapia căderii în gol, Editura Hestia, Timișoara, 1995.

• ​Dominic sau despre imitația umbrei, Editura Hestia, Timișoara, 1995.

• ​Măștile solitudinii, Editura Marineasa, Timișoara, 1997.

• ​Golurile din pîine, Editura Marineasa, Timișoara, 1998.

• ​Fluturele cu o singură aripă, Editura Timpul, Reșița, 2000.

• ​Arta imaginației, antologie, Editura Vinea, București, 2001.

• ​Cîntarul de apă, Editura Marineasa, Timișoara, 2002.

• ​Vînătoarea promisă, Editura Marineasa, Timișoara, 2003.

• ​Ieșirea din peșteră, Editura Marineasa, Timișoara, 2005.

• ​Înghițitorul de creioane, Editura Tim, Reșița, 2009.

• ​Evoluți@ umană, epigrame, Editura Tim, Reșița, 2009.

• ​Risipitorul de hîrtie, Editura Tim, Reșița, 2015.

• ​Ochiul din palmă, antologie, Editura Mirador, Arad, 2017.

• ​Hoțul de ferestre, Editura Mirador, Arad, 2019.

• ​La therapie de la chute dans le vide, (traduit par Amalia Achard), Editions Stellamaris, Brest, France, 2019.

• ​Noaptea creioanelor lungi, Editura CDPL, București, 2022.

• ​Sanatoriu de boli necunoscute, antologie, Editura Castrum de Thymes, Giroc, 2023.

• ​Testament pe un geam aburit / Testament on a Fogged Glass (reducere de Radu A. Cernătescu), Editura Junimea, Iași, 2023.

• ​Zarurile au fugit de acasă / Los dados huyeron da casa (traducere de Adina Alexandrescu), Editura Hoffman, Caracal, 2024.

• ​Liniștea e un dar de la greci, Editura Tribuna, Cluj-Napoca, 2024.​

Stilul său este marcat de o poezie reflexivă, adesea ironică sau existențialistă, colaborând de-a lungul timpului cu reviste culturale importante din țară (România Literară, Luceafărul, Orizont, Convorbiri Literare, Poesis).

Poezia lui Costel Stancu este un spațiu al interogațiilor existențiale, al introspecției și al unui umor fin, adesea dublat de o nuanță de amărăciune sau ironie metafizică. Departe de a fi influențată direct de profesia sa de fost criminalist, opera sa reflectă mai degrabă o atenție minuțioasă la detaliul vieții cotidiene, la fragilitatea condiției umane și la actul însuși al scrisului.

Teme principale în opera sa:

Fragilitatea și condiția umană: Multe dintre volumele sale gravitează în jurul ideii de cădere, trecere a timpului și căutare a sensului într-o lume imperfectă.

Titluri precum Terapia căderii în gol sau Fluturele cu o singură aripă sugerează handicapul existențial și echilibrul precar al individului.

Meta-poezia și actul scriiturii: Instrumentele scrisului (creionul, hârtia, fereastra) devin personaje centrale. Poetul este un „risipitor de hârtie” sau un „înghițitor de creioane”, un artist care își consumă propria substanță pentru a crea.

Privirea și transparența:

Metafora ferestrei sau a umbrei (Hoțul de ferestre, Dominic sau despre imitația umbrei) reflectă dorința de a privi dincolo de suprafața lucrurilor, de a decoda realitatea tainică a lumii.Umorul, epigrama și ironia:

Pe lângă poezia lirică/reflexivă, Costel Stancu este un epigramist apreciat, stăpânind perfect arta poantei, a jocului de cuvinte și a satirei sociale blânde.

​O prezentare scurtă din volumele reprezentative:​

1. Terapia căderii în gol (1995)Volumul de debut individual care a fixat reperele stilistice ale autorului. Tonalitatea este una de căutare, în care versurile analizează frica, zborul și prăbușirea ca stări complementare ale spiritului.​

2. Înghițitorul de creioane (2009) & Risipitorul de hârtie (2015)O diptihă (de facto) dedicată condiției creatorului. Autorul își asumă rolul de artizan al cuvântului care se hrănește cu poezie („înghițitorul”) și care își distribuie generoasă sau inutil poezia în lume („risipitorul”). Poeziile au o formulă concisă, adesea cu finaluri neașteptate.​

3. Hoțul de ferestre (2019)Considerată de critică una dintre cărțile sale de maturitate, volumul folosește imaginea „ferestrei” ca spațiu de graniță între interior și exterior. „Hoțul” este poetul care fură perspective, priviri și secvențe de viață pentru a le transforma în vers.​

4. Noaptea creioanelor lungi (2022) & Liniștea e un dar de la greci (2024)În aceste volume recente, accentul se mută spre reflecție filosofică, melancolie senină și o reconciliere cu trecerea timpului. Stilul rămâne curat, lipsit de artificii inutile, mizând pe transparența ideii și pe forța sugestiei.

Iată două poeme pe care le consider specifice pentru lirica lui Costel Stancu și care ilustrează perfect stilul său condensat, reflexiv și aplecarea către metafora scrisului și a căutării de sine:​

.​În ambele texte se remarcă formula sa stilistică definitorie: imagini poetice simple, lipsite de ostentație verbală, dar construite pe o idee centrală puternică, ce virează spre un final memorabil.Până pe data viitoare, nu uitați să rămâneți in Conul de Lumină.

Conul de Lumină

Posted by conu marius on

Conul de Lumină
Astazi o sa va vorbesc despre un bun prieten de care imi este nespus de dor Ciprian Chirvasiu

Ciprian Chirvasiu (25 ianuarie 1964 – 13 iulie 2018) a fost un apreciat poet, jurnalist și publicist român. Cu o carieră de peste două decenii în presa scrisă și de televiziune, el a semnat mai mult de 1.000 de articole, reportaje, anchete și interviuri.
Repere din activitatea sa:

  • Studii și debut:A absolvit Facultatea de Filologie din Baia Mare (1987) și a debutat în poezie în reviste culturale precum Familia și Amfiteatru.
  • Jurnalism: A lucrat ca reporter de război (în Transnistria, 1992) și a deținut funcții de conducere sau editare la publicații importante, printre care Evenimentul Zilei, Totuși iubirea, Săptămâna Financiară, Jurnalul Național și Adevărul. De asemenea, a fost redactor și realizator în televiziune (TVR, Prima TV).
  • Literatură și cărți:
  • Profesorul de limbă moartă (1996) – volum de poezie cu care a debutat editorial.
  • Ateliere în paragină (2002).
  • Destine fără noi (2006) – o culegere valoroasă de interviuri cu personalități marcante ale culturii române (Neagu Djuvara, Alexandru Paleologu, Mihai Șora, Johnny Răducanu).
  • nimeni, nimic, niciodată (2013) – volum de poezii.

Activitate culturală:În ultimii ani din viață a fost membru activ al mișcării culturale Direcția 9 și a susținut cursuri de poezie pentru elevi la Muzeul Național al Literaturii Române.

Universul poetic al lui Ciprian Chirvasiu se construiește, în linii mari, în jurul unei conștiințe a fragilității, a memoriei și a degradării sensului. Chiar titlurile volumelor — Profesorul de limbă moartă, Ateliere în paragină, nimeni, nimic, niciodată — sugerează o poetică preocupată de ceea ce rămâne după consumarea cuvintelor, a oamenilor și a certitudinilor.
O poezie a dispariției
Un prim nucleu hermeneutic îl constituie absența. La Ciprian, lumea pare să se afle permanent într-un proces de retragere: lucrurile se golesc de sens, spațiile se degradează, identitățile devin instabile, iar limbajul însuși pare să-și piardă autoritatea. Titlul Profesorul de limbă moartă este, din acest punct de vedere, aproape programatic: poetul devine profesorul unei limbi care încă poate fi rostită, dar al cărei univers de semnificații pare deja dispărut.
Este o situație profund poetică: poetul încearcă să salveze prin cuvânt ceea ce tocmai se pierde prin cuvânt.
De aici provine și tensiunea dintre comunicare și tăcere. Ciprian pare interesat de punctul în care discursul se apropie de propria lui imposibilitate. Poezia nu mai este doar transmitere de sens, ci
investigarea fisurilor prin care sensul se scurge.
„Ateliere în paragină” — metafora lumii degradate
Al doilea mare simbol este ruina. Ateliere în paragină poate fi citit ca o metaforă a condiției contemporane: spațiul în care cândva se produceau lucruri, sensuri și identități a devenit un loc al abandonului.
„Atelierul” presupune muncă, construcție, transformare. „Paragina” presupune tocmai contrariul: abandonarea procesului.

Poezia lui Ciprian se poate situa astfel într-o zonă în care poetul nu mai construiește o lume coerentă, ci inventariază resturile unei lumi care a fost. Este o poetică a arheologiei interioare. Poetul sapă prin memorie, prin limbaj și prin experiență pentru a recupera fragmente.
De aici și caracterul adesea neliniștitor al universului său: ceea ce pare cotidian este contaminat de sentimentul dispariției.

De la jurnalist la poet: realitatea ca rană
Există și o relație interesantă între experiența jurnalistică a lui Ciprian și poezia sa. Reporterul este omul care intră în realitate, o traversează, o investighează și încearcă să-i smulgă un adevăr. Poetul face ceva asemănător, numai că instrumentul său este mult mai instabil: memoria.
Experiența de reporter de război, contactul cu lumea politică, culturală și mediatică, întâlnirea cu personalități și cu destine foarte diferite pot fi privite ca forme de acumulare antropologică. Poetul nu contemplă lumea de la distanță. El vine din mijlocul ei.
De aceea, poezia lui poate fi citită și ca o contrapondere la jurnalism: jurnalismul consemnează ceea ce s-a întâmplat; poezia încearcă să înțeleagă ce a rămas în om după ce lucrurile s-au întâmplat.
„nimeni, nimic, niciodată”

Titlul volumului din 2013 concentrează poate cel mai radical această poetică a negativului.
Nimeni — dispariția subiectului.
Nimic — dispariția obiectului.
Niciodată — dispariția timpului.
Cele trei cuvinte produc o adevărată geometrie a neantului. Dacă „nimeni” elimină omul, „nimic” elimină lumea, iar „niciodată” elimină posibilitatea temporală a recuperării, atunci poezia rămâne suspendată într-un spațiu în care existența este amenințată permanent de anulare.
Dar tocmai aici apare paradoxul.
Dacă poetul poate spune „nimeni, nimic, niciodată”, atunci nimicul a fost deja transformat în limbaj.
Absența devine prezență poetică.
Tăcerea capătă formă.
Neantul este obligat să vorbească.
Aceasta este una dintre tensiunile cele mai fertile ale universului lui Ciprian: poezia vorbește despre imposibilitatea cuvântului folosindu-se tocmai de cuvânt.
O poetică a lucidității
Universul său nu pare construit în jurul unei nostalgii romantice după o lume pierdută. Este mai degrabă o luciditate a pierderii.
Nu există neapărat consolarea că lucrurile distruse pot fi recuperate. Există conștiința că dispariția face parte din însăși structura existenței.
De aici, o anumită austeritate metafizică.
Omul lui Ciprian este prins între memorie și uitare, între dorința de a fixa realitatea și imposibilitatea de a o conserva. Poetul devine martorul unei lumi care se consumă chiar în clipa în care este descrisă.
În acest sens, Ciprian se apropie de o tradiție modernă a poeziei în care poemul nu mai este cântec despre lume, ci instrument de detectare a fisurilor ei.
Poetica jurnalistului: concretul ca poartă către metafizic
Un alt aspect important este raportarea la concret. Experiența jurnalistică îl ține departe de abstracțiunea pură. Lumea sa poetică are nevoie de obiecte, oameni, locuri, fragmente de existență.
Dar concretul nu rămâne niciodată simplu concret.
Un obiect poate deveni memorie.
Un loc poate deveni rană.
Un om poate deveni absență.
Un cuvânt poate deveni vestigiul unei lumi.
Astfel, poezia lui Ciprian operează o transformare discretă: realitatea cotidiană este împinsă până la limita metafizicului.
Nu pornește neapărat de la marile întrebări filosofice pentru a coborî în cotidian; pornește din cotidian și îl face să producă întrebări filosofice.
În esență Ciprian Chirvasiu poate fi citit ca un poet al restului: ceea ce rămâne după oameni, după timp, după iubire, după istorie, după cuvinte.
În spatele jurnalistului care a traversat lumea reală se află un poet preocupat de ceea ce jurnalismul nu poate consemna complet: ecoul interior al faptelor.
Iar cele trei titluri — Profesorul de limbă moartă, Ateliere în paragină, nimeni, nimic, niciodată — pot fi văzute ca trei stații ale aceleiași meditații: limbajul moare, lumea se degradează, iar omul riscă să dispară în interiorul propriului său timp.
Totuși, poezia există.
Și tocmai aceasta este ironia ultimă a universului lui Ciprian: într-o lume în care totul pare să dispară, poemul rămâne ca martor al dispariției.

Cateva poeme ale lui Ciprian

până la capăt

am să te iubesc până când pământul
o să-și uite anotimpurile
și stelele o să cadă din cer
ca niște fructe prea coapte.

am să te iubesc și după aceea,
când nu va mai fi nimic de iubit,
decât amintirea unei lumi care a trecut prin noi fără să ne atingă.

o altă zi

se face seară peste lucrurile simple
și umbrele cresc în cameră
ca niște copaci invizibili.

nu mai e nimic de spus, decât că am trăit
și astăzi fără să facem niciun rău,
fără să deranjăm pacea din jur.

e o zi ca oricare alta,
în care am învățat din nou
să tăcem împreună.

povești de adormit tristețea

am adunat toate cuvintele nerostite
și le-am pus la uscat pe sârma din curte,
lângă hainele vechi și amintirile
care nu mai folosesc la nimic.

dacă vine vântul,
le va purta departe,
până acolo unde nimeni nu mai întreabă
de ce am tăcut atâta timp.

stare de grație

e atâta liniște în mine
încât pot auzi cum se așază praful peste amintirile
pe care le-am uitat.

nu mai aștept pe nimeni.
e o zi perfectă pentru a fi absolut singur
și pentru a ierta tot ce nu s-a întâmplat.

CONUL DE LUMINĂ-George Tei (31 mai 1946-17 august 2025)

Posted by conu marius on

buna ziua , vă invit la o nouă rubrică numita Conul de lumină in care voi prezenta un scriitor

Astazi vorbim de prietenul Tei George George Tei (născut pe 31 mai 1946-17 august 2025). Un prieten extraordinar pe care l-am cunoscut aproximativ in 1999-2000 si de care imi este nespus de dor…​Membru activ al cenaclurilor literare contemporane, scriitor prolific cu o apetență deosebită pentru formele fixe (sonete, rondeluri), el este cunoscut pentru poezia sa lirică, introspectivă și de dragoste. ​

Debut și afirmare: A debutat publicistic în anul 1985, obținând ulterior diverse premii la festivalurile naționale de poezie (precum Trofeul festivalului „Costache Conachi” sau premii la festivalurile „George Bacovia” și „Lucian Blaga”). ​Stil: Poezia sa explorează teme precum trecerea timpului, condiția creatorului și iubirea, remarcându-se prin melancolie și stăpânirea tehnicii poetice (antologii întregi de sonete și rondeluri).

Apetență pentru formele fixe: Este recunoscut în mediul cenaclurilor literare pentru măiestria cu care abordează sonetul și rondelul. ​Teme centrale: Lirismul său este încărcat de melancolie, meditând des asupra timpului, creației, efemerității și iubirii. ​

Volume reprezentative: ​Fratele meu geamăn (1995) ​Lasă-mi dragostea (1998) ​Bolnav de timp (2005) ​Niciodată cuvintele (2011) ​Culorile sonetului (2017) ​Scrisori către tine (2020) Ediții bilingve: A publicat volume traduse în franceză și engleză, cum ar fi Operație pe cord deschis (română-engleză, 2014) sau Trecerea prin iubire (română-franceză, 2015).

Stilul poeziei lui George Tei se înscrie în siajul neo-romantismului și al clasicismului târziu din literatura română contemporană. În spatele simplității aparente a versurilor sale se ascunde o disciplină riguroasă a formei și o melancolie matură, îndreptată spre marile teme existentiale.​

1. Cultul Formei Fixe: Sonetul și RondelulTrăsătura sa de bază este rigoarea prozodică. Spre deosebire de mulți poeți contemporani atrași de versul liber și tehnici postmoderniste, George Tei rămâne un fidel apărător al muzicalității clasice.​Măiestrie tehnică: Stăpânește cu precizie ritmul, rima (adesea surprinzătoare) și măsura strictă. ​Economie de mijloace: În sonet sau rondel, spațiul redus îl obligă să distileze ideea poetică până la esență, evitând metaforele excesive și căutând claritatea. ​

2. Melancolia Existențială și Obsesia TimpuluiTimpul este antagonistul principal în lirica sa (Bolnav de timp, Condamnat să rămân).​Poezia devine un refugiu și un mijloc de a opri sau măcar de a documenta trecerea necruțătoare a anilor. ​Tonul este predominant elegiac, dominat de nostalgie, regrete discrete și conștientizarea efemerității omului în raport cu ideea de eternitate. ​

3. Iubirea ca Refugiu și TensiuneErosul la George Tei nu este doar o stare contemplativă, ci o punte între efemer și absolut.​Iubirea variază între pasiune curată, mărturisire directă (vezi volume precum nu CER să mă IUBIȚI) și o melancolică resemnare în fața distanței sau a degradării sentimentelor. ​Femeia este adesea idealizată, transformată în spațiu protector în fața lumii exterioare. ​

4. Limbajul: Simplitate Căutată și Lirism Direct​Accesibilitate: Limbajul poetic este curat, lipsit de ermetisme agresive sau experimente lingvistice. ​Muzicalitate: Datorită ritmului bine calculat, poeziile au o curgere naturală, aproape cântecată, amintind de lirica romantică sau de romantismul bucureștean interbelic. ​Stilul său este o pledoarie pentru armonie, măsură și lirism clasic într-o epocă poetică dominată de fragmentarism și deconstructivism.

Două poeme

-SONET-

„Ploaie pe suflet”,

Nu mai întreba de ce plouă în mine,

Sunt frunze ce cad, sunt umbre ce pier,

Pe drumuri pustii se-așterne un ger,

Și timpul se scurge prin ore străine.

​Am vrut să-ți aduc lumina din cer,

Să-ți fiu adăpost când noaptea va vine,

Dar anii au stins dorințele pline

Și-n palme mai țin doar amintiri de ier.

​Ne stingem încet, precum o lumânare,

Ce arde la capăt de drum și de vis,

Trăind o iluzie, o simplă așteptare.

​Rămâne doar versul pe pagină scris,

Un ultim impuls de caldă iertare,

Ce deschide poarta spre un paradis

.-RONDEL-

„Rondelul timpului pierdut”:​

Se scurge timpul ca o apă mică,

Prin degete ne scapă anii toți,

Și nu mai poți din urmă să îi scoți,

Când umbra bătrâneții te multiplică.​

Nimic din ce-a fost ieri nu te ridică,

Suntem doar niște simpli trecători și hoți,

Se scurge timpul ca o apă mică,

Prin degete ne scapă anii toți.​

Sub pașii noștri lumea se despică,

Trăim din iluzii și din ce mai poți,

Iar moartea vine iute, fără frică,

Să ne despartă de prieteni, de roboți…

Se scurge timpul ca o apă mică,

Prin degete ne scapă anii toți.

Unul dintre cele mai reprezentative volume pentru maturitatea sa artistică este „Bolnav de timp” (publicat în 2005).​Acest volum concentrează întreaga filosofie de viață a lui George Tei și sintetizează stilul său bazat pe rigoare și melancolie.​Repere ale volumului:​Tema centrală: Titlul în sine este o metaforă a condiției umane. Poetul se declară „bolnav” de trecerea timpului, un rău ireversibil împotriva căruia singurul antidot rămâne creația literară. ​Forma: Cartea este dominată de sonete și rondeluri, demonstrând măiestria sa în gestionarea formelor fixe. Ritmul iambic, rimele impecabile și muzicalitatea interioară îi conferă volumului o notă clasică, elegiacă. ​Atitudinea lirică: Spre deosebire de un melancolic pasiv, George Tei își asumă timpul ca pe o bătălie deja pierdută, dar purtată cu demnitate. Din versuri transpare o resemnare caldă, îmbinată cu iubirea de viață, natură și oameni. ​Atmosfera: Tonul este unul confesional, de amurg, în care amintirile, frunzele uscate, toamna și lumina palidă devin decorul principal pe care se proiectează meditația asupra existenței.

Poezia la borcan și taxa de acces la autenticitate

Posted by conu marius on

Există ceva profund emoționant în ambiția contemporană de a monetiza aproape orice. Omul modern privește o pădure și vede un resort. Privește o conversație și vede un podcast. Privește o prietenie și vede networking. Privește poezia și vede un formular de înscriere.Undeva, pe traseul dintre Eminescu și Instagram, dintre Rilke și stories, dintre manuscris și formularul de plată, poezia a fost invitată să participe la o ședință de branding. I s-a explicat că sensibilitatea trebuie repoziționată strategic, că inspirația are nevoie de vizibilitate, iar misterul creator poate beneficia de o donație recomandată.Nu o donație oarecare.Șaptezeci de lei.O sumă suficient de mică încât să pară simbolică și suficient de mare încât să devină interesantă.Geniala invenție a epocii este această formulare elastică: „donație recomandată”.Nu taxă.Nu bilet.Nu tarif.Donație.Cuvântul are parfum de filantropie și consistență contabilă.Participanții nu cumpără un serviciu. Ei contribuie la un ideal.Nu plătesc o activitate. Susțin cultura.Nu achită câteva ore de conversație. Investesc în poezie.Așa apare miracolul semantic prin care portofelul se golește cu sentimentul reconfortant că a făcut un gest nobil.Fenomenul este fascinant din punct de vedere antropologic.În alte domenii, oamenii cer acreditări.Dacă cineva organizează un curs de chirurgie, lumea întreabă unde a studiat.Dacă cineva predă fizică, apar întrebări despre pregătire.Dacă cineva oferă consultanță juridică, apar diplomele.În zona anumitor activități culturale apare însă o magie aparte.Competența devine un detaliu decorativ.Biografia se estompează.Experiența concretă intră într-o ceață poetică.Apare atmosfera.Apare energia.Apare comunitatea.Apare conexiunea.Apare promisiunea unei seri frumoase.Și, desigur, apare donația recomandată.Epoca noastră a dezvoltat o adevărată industrie a vagului. O economie a sugestiei. O bursă a emoțiilor unde certitudinile valorează mai puțin decât impresiile.Poezia este una dintre victimele preferate ale acestui proces.Pentru că poezia are un defect comercial grav: este dificil de măsurat.Un tâmplar face o masă.Un mecanic repară un motor.Un medic tratează un pacient.Poetul produce un obiect straniu care nu poate fi cântărit, măsurat sau verificat cu ruleta.Această ambiguitate a devenit paradisul perfect pentru comercianții simbolicului.Deodată, orice întâlnire poate deveni atelier.Orice conversație poate deveni laborator.Orice grup poate deveni comunitate creativă.Orice caiet poate deveni experiență transformațională.Iar orice experiență transformațională poate avea o donație recomandată.Poezia adevărată este probabil una dintre cele mai sărace activități umane.Nu produce profituri spectaculoase.Nu generează imperii financiare.Nu umple stadioane.Marile poeme ale lumii au fost scrise adesea de oameni care nu știau dacă vor avea bani de chirie luna următoare.Astăzi însă, poezia pare că a fost preluată de departamentul de marketing al spiritualității urbane.Primești o invitație.Vezi câteva fotografii atent alese.Observi un limbaj care plutește între psihologie populară, dezvoltare personală și mistică soft.Citești despre autenticitate.Despre exprimare.Despre vulnerabilitate.Despre explorare.Despre călătorie.Despre spațiu sigur.Uneori ai impresia că oamenii nu mai scriu poezie. Participă la ședințe de spiritism cultural unde fantoma principală este sensul.Iar sensul vine cu locuri limitate.Există și o frumusețe involuntară în tot acest spectacol.O frumusețe absurdă.Imaginea unor adulți care caută febril autenticitatea într-o lume care a transformat autenticitatea în produs comercial are ceva dintr-un tablou suprarealist.Ca și cum cineva ar încerca să cumpere spontaneitate la kilogram.Sau să achiziționeze mister cu cardul.Sau să obțină revelații în intervalul orar 14:00–18:00.Poate că adevărata poezie a prezentului nu se află în versurile scrise la astfel de întâlniri.Poate că adevărata poezie este chiar această comedie socială.Această specie uimitoare numită Homo Digitalis, care cere recenzii înainte să cumpere un prăjitor de pâine, dar suspendă orice spirit critic atunci când primește promisiunea unei experiențe culturale.Omul care studiază specificațiile unui telefon timp de trei săptămâni.Omul care compară prețurile detergentului în trei supermarketuri.Omul care citește sute de comentarii înainte să aleagă un hotel.Același om scoate șaptezeci de lei pentru o promisiune vagă despre creativitate și pleacă fericit că a investit în suflet.Secolul XXI produce multe miracole.Acesta este unul dintre cele mai elegante.Nu pentru că suma ar fi uriașă.Nu pentru că întâlnirea ar fi neapărat inutilă.Ci pentru că mecanismul din spate dezvăluie ceva profund despre epoca noastră.Trăim într-o lume în care aparența competenței generează adesea mai multă încredere decât competența însăși.În care estetica a început să concureze expertiza.În care fotografia poate înlocui argumentul.În care atmosfera poate înlocui conținutul.În care recomandarea personală poate înlocui demonstrația.Și tocmai aici apare întrebarea incomodă.Nu dacă poezia merită susținută.Desigur că merită.Nu dacă oamenii au dreptul să organizeze întâlniri culturale.Desigur că au.Întrebarea este alta.Ce anume cumpără participantul?Poezie?Cunoaștere?Tehnică?Mentorat?Experiență?Apartenență?Validare?Sau doar sentimentul plăcut că, pentru câteva ore, a stat în apropierea unei idei frumoase?Iar dacă răspunsul rămâne neclar, atunci cei șaptezeci de lei nu reprezintă prețul poeziei.Reprezintă taxa de acces într-o iluzie foarte modernă: credința că simpla proximitate față de cultură poate fi confundată cu cultura însăși.Și poate că aceasta este cea mai reușită poezie a întregii afaceri.Una care nu se scrie pe hârtie.Se scrie direct pe chitanță.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

ps.

Acest text atacă mecanismul și fenomenul social, fără a face afirmații despre competența sau caracterul unor persoane anume.

Industria gurușilor: cum să te iluminezi plătind în rate

Posted by conu marius on

Există o specie aparte de creaturi umane care nu apar nici în manualele de biologie, nici în tratatele de antropologie, nici măcar în prefața vreunui volum apocrif despre „evoluția conștiinței”. Ele existau pe vremuri în târguri și bâlciuri, sub numele simplu și cinstit de „șarlatani”. Dar lumea modernă, cu dragostea ei pentru rebranding și ambalaj lucios, i-a transformat în ceva mult mai stilat: guru de dezvoltare personală.
Un fel de profet corporatist, care poartă adidași scumpi, știe citate din Rumi la fel de bine cum știe și codurile de reducere pentru propriul webinar, și care te privește cu intensitatea unui bec LED de 20W. Pentru că iluminarea, dragul meu consumator de spiritualitate, nu se mai face cu lumânarea — se face cu ring-light.
Dezvoltarea personală a devenit religia capitalismului obosit, iar gurușii ei sunt preoții unei liturghii unde fiecare acatist costă 149 de euro, dar „numai azi”, pentru că „universul vrea să te ajute” — universul fiind, evident, platforma lor de marketing automatizat.
Începutul iluminării: când ți se spune că nu ești suficient
Gurușii lucrează cu un instrumentar simplu, de o eficiență mortală:
vinovăția ambalată în metafore motivaționale.
Ei îți șoptesc, cu voce caldă și gesturi de duhovnic vegan:
— Tu poți mai mult. Universul are un plan. Imaginează-ți versiunea ta de mâine. Îți place? Bun. Acum plătește-mi ca să ajungi acolo.
Și brusc, te trezești cumpărând un curs despre „manifestarea abundenței”, în timp ce abundența părăsește discret contul tău bancar.
În fond, toată filosofia lor se poate comprima într-o mantră minimalistă:
„Ești defect, eu știu reparația, costă.”
E cosmologia perfectă a pseudo-misticii digitale: tu ești problema, ei sunt soluția, iar iluminarea e un QR code cu PayPal.
Dezvoltare personală, versiunea 2.0: între karma de carton și neuroștiința de hipermarket
Gurușii iubesc știința. Dar nu știința reală, aia plictisitoare, verificabilă, cu grafice, eșantioane și oameni care pun virgule în locuri ciudate.
Nu.
Ei iubesc știința cu aripi de unicorn, extrasă din titluri citite pe diagonală și convertită în incantații PowerPoint.
Astfel ia naștere o pseudo-știință care sună a fizică cuantică, dar miroase a apă de ploaie:
— „Totul e energie. Dacă privești suficient de intens o dorință, electronii din Univers se aliniază pentru tine.”
Nimeni nu știe exact ce electroni sunt ăia, dar e clar că au nevoie urgentă de bani ca să se alinieze. Probabil iau și ei taxiul cosmic, scump în perioadele de mercur retrograd.
În paralel, gurușii se hrănesc și cu pseudo-mistică orientală, preluând cu nonșalanța copilului care fură cireșe:
bucăți de budism, fragmente de hinduism, câteva metafore sufite și o doză de taoism, aruncate la grămadă într-un blender spiritual. Rezultatul este un smoothie metafizic care miroase a parfum ieftin și promite iluminare în trei pași simpli:
• Fii prezent.
• Crede în tine.
• Transferă banii.
Căsuța de mail a lui Dumnezeu: newsletterul motivațional
În alte vremuri, oamenii așteptau semne divine: o ploaie la timp, o stea căzătoare, o minune într-o icoană.
Astăzi, Dumnezeu îți scrie prin newsletter.
— „Dragă suflet în expansiune, ai uitat ce ființă extraordinară ești. Reamintește-ți prin noul meu curs <<Activează-ți Potențialul>>. Universul te vrea acolo.”
Desigur că universul te vrea acolo. Universul vrea și CVV-ul cardului.
Iar dacă nu te înscrii, nu e vina lor. E „frica ta de succes”.
Așa se face că spamul motivațional devine echivalentul modern al rugăciunilor zilnice:
o liturghie digitală unde preotul e algoritmul, iar altarul e inboxul.
Cum arată iluminarea în era capitalismului: pantaloni mulați și abonament lunar
Între guruși și influencerii de fitness există un nivel subtil de rudenie spirituală:
ambii cred că iluminarea vine prin stretching interior și prin abonament premium.
Dar gurușii au ceva în plus: ochii.
Acei ochi care par să te scaneze până în suflet.
Nu pentru că te înțeleg — ci pentru că verifică cât de mult ești dispus să plătești.
Iluminarea a devenit o formă de abonament lunar.
Iluminează-te în rate! Doar 29 euro/lună!
La finalul anului, ești tot tu, cu aceleași anxietăți, dar cu un folder plin de PDF-uri și cu sentimentul că dacă iluminarea nu vine, e vina ta: sigur n-ai mantră suficient de calibrată.
Îngerii corporatiști: când gurușii îți monetizează disperarea
În mod ironic, cei mai buni clienți ai gurușilor nu sunt oamenii buni, sensibili, în căutarea sensului.
Nu.
Sunt oamenii obosiți. Burnout. Frânți. Singuri. Dezorientați.
Gurușii sunt ca niște corbi care simt mirosul disperării de la kilometri distanță și aterizează elegant cu o carte în mână:
— „Cum să devii cea mai bună versiune a ta.”
Problema e că, în tot procesul ăsta, cea mai bună versiune a lor devine cea mai bogată versiune a lor.
Cât despre tine — tu ești constant în versiune beta.
Întreaga industrie a dezvoltării personale funcționează pe un principiu fundamental:
ia un om vulnerabil și promite-i imposibilul cu un zâmbet profesional.
E alchimie emoțională: transformarea nefericirii în profit.
Retorica salvatorului: „Eu am răspunsul, tu ai problema”
Gurușii vorbesc ca și cum ar fi fost colegi de facultate cu Dumnezeu.
Nu doar că au înțeles Universul, dar l-au și corectat în locuri unde formula originală era slabă.
Ei îți spun:
— „Am trecut și eu prin asta. Eram pierdut. Până într-o zi… când am avut revelația! Și am înțeles totul.”
Revelația, de regulă, e o carte a altui guru sau o excursie scumpă în Bali.
Dar narațiunea e impecabilă: ei s-au salvat, acum vor să te salveze pe tine.
Contra cost.
Eventual cu reducere early-bird.
Toți au aceeași poveste.
Toți au avut aceeași iluminare.
Toți își vând iluminarea la preț de apartament în Brașov.
Cursurile: ritualul mistic al PowerPointului
Cursurile lor sunt adevărate liturghii ale clișeului elevat:
— „Aici ești tu.”
(pe ecran apare o siluetă gri)
— „Aici poți fi tu.”
(silueta devine aurie)
Și între silueta gri și silueta aurie se află, desigur, ei.
PowerPointul devine obiect ritualic.
Pointerul laser — toiag profetic.
Cartea lor — scriptură.
Testimonialele — sfinți în calendarul consumerist.
Totul curge cu solemnitatea unui TEDx făcut într-un cort eveniment în Popești-Leordeni.
Aplauze. Lacrimi. Mantra finală.
Și linkul de plată.
Taberele de „transformare”: coloniile penitenciare ale entuziasmului
Să vorbim și despre tabere.
Pentru că orice guru are, inevitabil, o tabără.
Tabăra este locul unde oamenii fug pentru „transformare”.
În realitate, transformarea constă în:
• trezit la 5 dimineața
• exerciții de respirație
• plâns colectiv
• journaling obsesiv
• meditație
• mers pe cărbuni
• și, uneori, spălat vase la pensiunea gazdă
La finalul taberei, participanții se întorc la viețile lor exact cum au plecat, doar că mai obosiți și cu un set de poze în care îmbrățișează copaci.
Și cu promisiunea fermă că „schimbarea se întâmplă” — doar că nu s-a întâmplat încă, dar sigur la anul, la „Tabăra Avansată”.
Cercul vicios: cum te țin captiv în orbita lor
Gurușii sunt maeștri în psihologie inversă.
Ei îți spun că schimbarea durează.
Că procesul e lung.
Că „investiția în tine” e un drum fără final.
Asta înseamnă oficial:
pls, nu pleca; avem produse noi.
Se creează un ping-pong emoțional între promisiune și dezamăgire:
• Nu reușești → pentru că n-ai aplicat destul.
• Ai aplicat, dar nu funcționează → pentru că nu te-ai angajat total.
• Te-ai angajat total, dar tot nu merge → pentru că încă nu ți-ai vindecat „copilul interior”.
• Copilul interior costă 89 euro în varianta standard sau 299 în varianta VIP.
Dezvoltarea personală: noul opiu al omului modern
Marx ar fi fost fascinat.
Religionile sunt copilării pe lângă această industrie.
Oamenii nu mai caută mântuire într-o biserică, ci într-un Zoom cu un coach.
Nu mai spun „Doamne ajută”, ci „Universule, livrează-mi abundență”.
Nu mai aprind lumânări, ci notificări.
Dezvoltarea personală a devenit mecanismul prin care consumerismul îți fură sufletul zâmbind.
Și ironic, în goana asta după „autenticitate”, oamenii devin mai standardizați ca niciodată:
toți au aceleași agende, aceleași mantra, aceleași căni cu „Good Vibes Only”, același burnout cu miros de eucalipt.
Finalul: adevăr incomod despre gurușii moderni
Adevărul e dur, nepoetic, lipsit de metaforă:
Gurușii nu te vindecă.
Gurușii nu te iluminează.
Gurușii nu te eliberează.
Gurușii te monetizează.
Iar dacă vrei cu adevărat dezvoltare personală, e mai ieftin să mergi la plimbare printr-un parc, să bei un ceai, să-ți bei cafeaua în tăcere, să citești un roman sau să vorbești sincer cu cineva.
Nu produce la fel de mult profit pentru nimeni — dar produce sens.
Și sensul, spre deosebire de slogan, chiar e gratis.

Photo by Mikhail Nilov on Pexels.com

Neputinta de a te revolta…

Posted by conu marius on


Traim intr-o lume supraexcitata de imagini si sunete, spaimele noastre se transforma in perfide angoase suntem fiinte ale sangelui si lipsei de comunicare.Creaturi neterminate si golite de substanta , monstrii schizoizi plutind intr-un univers destramat si paranoid.Ascundem de noi neputinta de a iubii sub masca perversa a excursului sexual imprumutat, al creativitatii posturilor importate pe filiera hollywoodiana.
Ne iubim in primul rand pe noi, indepartati de un excurs bland si firesc al intimitatii si tandretei.Zi de zi impulsiunile noastre sexuale sunt conduse de guvernatorii mintii care sunt aparatul T.V. sau monitorul fluctuant si steril al unui p.c.
Pierduti intr-o jungla fetida si haotica a imaginilor uitam cum ca am fi nemuritori iar rasul nostru devine harca grotesca si putrezita a unui zambet.
Hai sa invatam sa murim!
Hai sa va invatam jocul de-a moartea!Moartea nu doare , moartea chiar nu exista ne spun filtrele media-marketing.Insensibili si indepartati respectam intr-u totul expresia :MA DOARE IN CUR DE TOTI CACANARII!
Cu religiozitate ne testam insensibilitatea privind jurnalele de stiri sau navigand pe marea panza de paianjen.Suntem fascinati de moartea celorlalti, si uneori chiar de a noastra.Obositi de experiente la mana a doua , plictisiti de o viata de imprumut incercam sa spargem ultima frontiera , orizontul propriei noastre vieti.
Nu putem milita impotriva propriei noastre fiinte destramate , bezmetice, orbecaind paranoid in cautarea unui adevar ce intotdeauna se dovedeste fals, produs in fascinantele retorte ale laboratoarelor de marketing.
Ne uram propria fiinta si pe toti ceilalti, ne ferim de implicare emotionala si atacam tot ceea ce nu este fiinta noastra.
Asta ca o forma de revolta.
Asta ca o necesitate.
Asta ca existanta.
Ne inchinam.
Dar o lume noua se deschide in umbra lumii acesteia.
Un univers de-un optimism intunecat , dar autentic iar nu produs pe benzile rulante ale CELEI MAI BUNI LUMI POSIBILE.
Lumea Undergound.

Golan…

criticul si literatura

Posted by conu marius on











Nevoia de arta, o foame straina , stranie, straina…

O kabala de oameni de cultura stau agatati de fumul tigarilor lor groase si puturoase in spatiul initm si elegant al saloanelor literare si dicteaza:

NU suntem intelesi!

NU avem pentru cine sa fim!

Arta a murit!

Traiasca noul consumator, omul-retail ,noi suntem singurii constienti de frumusetea lumii , singurii ei pastratori.

DACA EI NU NE INTELEG NOI REFUZAM SA-I INTELEGEM!NOI SUNTEM SENSUL CEL MAI ASCUNS AL VIETII, DOAR PRIN NOI OAMENII POT FIINTA CA ANIMALE ESTETICE!

Ii privesc pe jumatate animat de ganduri peverse si imi spun

Ok!Universul meu inchistat si lipsit de educatie estetica se invarte in lumea blogurilor si a ultimului club pe care l-am vizitat.Sunt consummator inrait de Holiwood si muzica rock , si asta fara indoiala este rau (cel putin asa imi spunea doamna diriginta acum vre-o cativa ani).

Un om este dator sa citeasca o carte!

Da sa vada un film , nu…?

Da sa asculte o melodie , nu…?

Da sa sarute o fata atunci cand aceasta trebuie sarutata , nu…?

Prefer si intotdeauna voi prefera o iubita unei carti prost scrise , caci ce avem noi acum in mareata LITERATURA ROMANA CONTEMPORANA decat o suma de compilatori de text , unii indreptati catre un model al scriiturii model- exterior (neinteleasa si prost adaptata) iar altii inghetati intr-o ars-amandi plictisitoare si nepitoreasca(de genul stii cum vorbea bunica mea?).

Dati-mi un romancier bun in limba romana si eu ma voi transfigura in cel mai mare sustinator al acestuia.

NU sunt decat produsul final al tratamentului la care am fost supus de catre contemporanii mei scriitorii, m-au privit cu dispret , ca pe un retard caruia trebuie sa-I oferi totul cu masura si fara pretentii,ii dispretuiesc si ma intristeaza imposibilitatea lor structurala de a ajunge la un public ce le este in cea mai intima masura strain.

De aceea zic hai sa-I lasam pe ei scriitori romani in universul lor perfect si neobtuz sa pluteasca straniu si strain catre un alt sens al vietii si noi sa ne traim viata , san a uitam la filmele ce ne plac, sa ascultam muzica ce ne reprezinta,sa citim blog-urile ce ne amuza, sa sarutam fetele care trebuiesc sartate , pentru ca nu cumva sa le sarute vre-un altul.

Ps. Or sa fie surprinsi tinerii nostri confrati scriitorii de cat de vandute/citite/dorite sunt cartile scrise de ceilalti, de strainii aceia demni de dispret (se ocupa de kestii total inestetice in cartile lor daca poti sa-ti inkipui asa ceva), sau de succesul fenomenal de care se bucura proiectele ziarelor de a oferii in diferite zile o carte alaturi de ziarul respectiv.

.

(Eu care ma uit cu predilectie la filme imi aduc aminte, asa ca prin ceata ,ca la baza oricarui film se afla un” scenario”, nu?)

Ma rog o foame ciudata imi sfasie centrii gandirii asa ca voi deschide un “torrent” si voi dawnloada un alt film sau de ce nu o alta carte-vizuala.

O Foame Stranie, Ciudata ,Nefireasca…

De altceva.

IN CARE SA MA REGASESC!IN CARE SA MA REPREZINT!