În politica românească, există oameni care urcă pe scara puterii, oameni care alunecă pe ea și oameni care descoperă că scara este, de fapt, o scară rulantă: poți să cazi, poți să te împiedici, poți să te faci de râs în direct, iar dacă ai răbdare și cunoști mecanismul, te trezești din nou la etajul superior, cu un zâmbet administrativ și cu aerul că tocmai ai terminat o importantă misiune de salvare națională. Sorin Grindeanu aparține acestei ultime categorii. Este unul dintre personajele care demonstrează că, în România politică, supraviețuirea poate deveni o formă superioară de calificare profesională, iar trecutul, în loc să te urmărească, poate fi transformat într-o recomandare pentru următoarea funcție.
Există cariere construite pe idei, altele pe performanță, câteva pe carismă și destule pe talentul de a te afla în încăperea potrivită atunci când cineva împarte viitorul. Cariera lui Grindeanu merită privită tocmai prin această succesiune de încăperi: birouri de partid, ministere, Palatul Victoria, instituții de reglementare, din nou ministere, din nou centrul puterii. Pe ușă se schimbă plăcuța, fotografia oficială se actualizează, protocolul își adaptează formulele de adresare, însă personajul rămâne în circulație. În politica românească, uneori, cea mai importantă competență este să nu devii niciodată suficient de definitiv pentru a putea fi scos din joc.
Povestea nu începe cu un avion privat, cu o vilă discutată în presă sau cu bani ascunși în cutii de pantofi. Începe cu ceva mult mai important pentru înțelegerea personajului: o criză politică în care statul român a fost pus să aleagă între propria credibilitate și ambițiile unei conduceri de partid care părea convinsă că votul electoral îi oferise, pe lângă guvernare, și dreptul de a rescrie regulile după nevoile momentului.
În ianuarie 2017, Sorin Grindeanu devenea prim-ministru. Avea în față o majoritate parlamentară confortabilă, un partid dominant și perspectiva unei guvernări care ar fi trebuit să transforme promisiunile electorale în politici publice. În spatele acestei construcții se afla însă Liviu Dragnea, liderul PSD care nu putea ocupa funcția de premier din cauza condamnării sale în dosarul referendumului. Grindeanu ajunsese, așadar, în vârful Executivului într-un sistem în care centrul formal al puterii și centrul real al comenzii nu coincideau neapărat. Era premierul României, dar întrebarea esențială avea să fie dacă era și premierul propriului guvern.
Politica românească are o veche pasiune pentru asemenea arhitecturi: omul din vitrină și omul din spatele vitrinei, semnătura și intenția, funcția și autoritatea. Instituțiile oferă decorul constituțional, partidul distribuie rolurile, iar cetățeanului i se cere să creadă că toate aceste mecanisme funcționează în armonie, ca o orchestră simfonică în care dirijorul nu apare niciodată pe afiș.
Apoi a venit noaptea de 31 ianuarie 2017.
Guvernul Grindeanu a adoptat Ordonanța de Urgență nr. 13, care modifica prevederi ale Codului penal și ale Codului de procedură penală. Momentul, procedura și conținutul măsurilor au declanșat una dintre cele mai grave crize politice și civice ale perioadei postdecembriste. Pentru sute de mii de oameni, problema depășise de mult tehnicalitățile juridice. Se conturase suspiciunea că puterea legislativă era folosită pentru a crea avantaje unor persoane aflate în raza de acțiune a justiției, într-un moment în care încrederea publică în instituții era deja fragilă.
Aici trebuie făcută distincția pe care politica o detestă și propaganda o ocolește: adoptarea unei ordonanțe controversate este un fapt; interpretarea scopului ei, efectele juridice și responsabilitățile individuale trebuie analizate pe baza documentelor și a legii. Dar tocmai această distincție nu putea șterge ceea ce se vedea cu ochiul liber. O măsură cu implicații majore asupra justiției fusese adoptată în condiții care au alimentat percepția unei operațiuni făcute pe furiș, într-o noapte în care guvernarea părea să spere că cetățenii vor dormi până când lucrurile vor deveni ireversibile.
Românii au ieșit în stradă. Protestele au cuprins Bucureștiul și numeroase orașe din țară, iar în zilele următoare manifestațiile au atins o amploare excepțională. Piața Victoriei a devenit un spațiu în care cetățeni care nu se cunoșteau, nu votau neapărat la fel și nu împărtășeau aceeași ideologie au descoperit că pot fi uniți de o neîncredere comună față de felul în care puterea își exercita autoritatea.
În această fotografie istorică, Grindeanu ocupa locul cel mai incomod: era omul care conducea guvernul responsabil de ordonanță și, simultan, omul care trebuia să gestioneze dezastrul politic produs de ea. Nu era un simplu spectator, rătăcit din greșeală în sala de ședințe. Era prim-ministrul. Guvernul era al lui în sens constituțional, chiar dacă raporturile de forță din PSD ridicau întrebări despre câtă autonomie politică avea în realitate.
După ce protestele au explodat, ordonanța a fost abrogată prin OUG 14. Pentru o clipă, părea că presiunea străzii produsese o corecție politică. Dar corectarea unei decizii nu șterge automat răspunderea pentru adoptarea ei, după cum stingerea unui incendiu nu transformă incendiatorul în pompier doar fiindcă a contribuit la găleata cu apă. În politica românească, însă, memoria are un program de lucru flexibil, iar responsabilitatea poate fi redistribuită prin comunicate, interviuri și schimbarea subiectului.
Grindeanu a rămas premier câteva luni. Apoi s-a produs episodul care a transformat criza guvernamentală într-o comedie instituțională cu accente de absurd. În iunie 2017, conducerea PSD a ajuns la concluzia că propriul guvern nu-și îndeplinea suficient de bine programul de guvernare. Partidul care îl instalase pe Grindeanu a inițiat o moțiune de cenzură împotriva propriului Executiv. Parlamentarii PSD și ALDE au fost mobilizați să voteze împotriva guvernului susținut până atunci de aceeași majoritate. Moțiunea a trecut la 21 iunie, cu 241 de voturi pentru.
A fost un spectacol politic de o frumusețe administrativă rară: partidul își demola propriul guvern, iar guvernul trebuia să înțeleagă că eșuase fiindcă nu executase suficient de bine programul partidului care îl demola. Într-o țară normală, asemenea eveniment ar fi provocat o dezbatere serioasă despre responsabilitatea partidelor, stabilitatea guvernării și raportul dintre Executiv și conducerea politică. În România, a oferit și material pentru o întrebare mai simplă: dacă partidul își poate demite propriul premier pentru că nu mai are încredere în el, ce anume îl împiedică să trateze guvernarea ca pe un contract de închiriere a statului, reziliabil atunci când chiriașul nu mai răspunde la telefon?
Grindeanu a refuzat să demisioneze înaintea votului. În acel moment, conflictul cu Liviu Dragnea a ieșit din zona negocierilor de partid și a devenit o confruntare publică pentru controlul Executivului. Miniștrii și-au depus demisiile, iar premierul a rămas în funcție, cu un guvern golit de o parte esențială a echipei sale. România a asistat la o situație în care șeful Executivului era contestat de formațiunea politică din care provenea, în timp ce formațiunea încerca să demonstreze că autoritatea premierului depindea, în ultimă instanță, de voința conducerii sale.
S-a vorbit atunci despre un premier baricadat la Palatul Victoria, despre un om care refuza să plece și despre o luptă pentru legitimitate. Imaginea avea tot ce-i trebuie unei drame politice românești: un palat, un partid furios, demisii în cascadă, declarații televizate și sentimentul că instituțiile statului fuseseră transformate în recuzită pentru o dispută internă. Totuși, dincolo de metafore, Grindeanu nu se afla într-o situație de ocupare ilegală a clădirii. A rămas în funcție până când Parlamentul a retras încrederea acordată guvernului. Moțiunea de cenzură a fost instrumentul constituțional prin care criza s-a încheiat.
Ceea ce rămâne memorabil nu este, așadar, legenda omului care nu voia să iasă din clădire, ci absurditatea unui partid care și-a făcut din propria guvernare o victimă politică. Într-un sistem sănătos, un partid poate schimba premierul, poate retrage sprijinul și poate suporta costurile deciziei. Într-un sistem în care disciplina de partid se confundă cu supunerea personală, schimbarea premierului poate deveni o demonstrație de forță: nu contează atât ce a făcut guvernul pentru țară, cât dacă a rămas obedient față de cei care l-au instalat.
Grindeanu a ieșit din această confruntare învins formal, dar nu eliminat politic. Iar aici începe partea cu adevărat interesantă a biografiei sale: capacitatea de a transforma o înfrângere într-o pauză de carieră, nu într-un sfârșit.
În noiembrie 2017, la numai câteva luni după căderea guvernului, Parlamentul l-a numit președinte al Autorității Naționale pentru Administrare și Reglementare în Comunicații, ANCOM. Mandatul era cel rămas din perioada de șase ani începută în mai 2017. Funcția avea o importanță tehnică reală, într-un domeniu în care reglementarea comunicațiilor și independența instituțională ar trebui să fie mai mult decât formule frumoase într-un comunicat. Dar momentul numirii avea inevitabil o încărcătură politică: omul care tocmai pierduse funcția de premier revenea într-o poziție de conducere, cu mandat instituțional și o nouă etapă profesională.
Să nu ne grăbim să declarăm că orice numire după o înfrângere politică reprezintă o recompensă. Pentru o asemenea concluzie ar fi nevoie de dovezi privind intenția, procedura și criteriile concrete ale numirii. Există însă o întrebare legitimă despre felul în care partidele distribuie funcțiile publice și despre granița, adesea neclară, dintre competența administrativă și conservarea influenței politice. Când un fost premier își pierde funcția în urma unui conflict cu propriul partid și ajunge, la scurt timp, la conducerea unei autorități de reglementare, publicul are dreptul să întrebe dacă instituția a fost aleasă pentru expertiza necesară sau dacă expertiza a fost invocată pentru a justifica alegerea persoanei.
ANCOM nu era un depozit de figuranți și nici o cameră de așteptare pentru politicienii aflați între două funcții. Avea responsabilități proprii, într-un sector economic și tehnologic complex. Tocmai de aceea, numirea unui fost premier într-o asemenea poziție trebuia judecată prin prisma competenței, independenței și rezultatelor instituției. În România, însă, fiecare funcție de acest tip poartă umbra întrebării care nu se mai termină: a fost omul ales pentru instituție sau instituția a devenit o soluție pentru om?
Întrebarea nu este o condamnare. Este un test de transparență pe care administrația publică ar trebui să-l poată trece fără să se simtă insultată.
În anii care au urmat, Grindeanu a revenit treptat în prim-planul PSD și al guvernării. A devenit ministru al Transporturilor, a ocupat poziții importante în conducerea partidului și a ajuns, în iunie 2025, președinte al Camerei Deputaților. Pentru un om care fusese demis din fruntea guvernului de propriul partid, traseul este remarcabil. Pentru un observator al politicii românești, este și o demonstrație a elasticității sistemului: eșecul nu închide ușile, scandalul nu șterge automat accesul, iar timpul poate transforma o criză într-un episod biografic care se povestește la trecut, în timp ce funcția prezentă se afișează cu litere mari.
Să privim, așadar, mecanismul. În 2017, Grindeanu a fost premierul unui guvern care a adoptat OUG 13, apoi protagonistul unui conflict intern care s-a încheiat cu demiterea Executivului prin votul propriei majorități. La câteva luni distanță, a preluat conducerea ANCOM. Mai târziu, a revenit în structurile guvernamentale, inclusiv la Ministerul Transporturilor, și a urcat din nou în ierarhia politică. Nu este o dovadă automată de corupție, nici un verdict despre fiecare decizie luată în funcțiile ulterioare. Este însă o biografie care ridică o problemă politică fundamentală: cât de mult contează răspunderea publică într-un sistem în care supraviețuirea organizațională poate fi mai importantă decât decontarea eșecurilor?
În viața obișnuită, o greșeală majoră poate închide o carieră. În politică, uneori deschide o perioadă de repoziționare. Cetățeanul pierde bani și timp, antreprenorul poate pierde firma, angajatul poate pierde locul de muncă, iar instituția poate pierde încrederea publicului. Politicianul pierde o funcție, se mută câteva luni într-o altă instituție, își reconstruiește relațiile și revine cu o nouă responsabilitate, însoțită de aceeași solemnitate oficială. Sistemul are o remarcabilă capacitate de regenerare a elitelor sale, chiar și atunci când nu demonstrează aceeași capacitate de a regenera încrederea publică.

sursa Acad. Catavencu

• Președinția Camerei Deputaților: alegerea din 24 iunie 2025 este consemnată în Hotărârea nr. 41/2025.