În mod normal, după imaginile de la botezul lui Alfred Simonis, la Timișoara, ar fi trebuit să se audă în România un zgomot discret de tastaturi instituționale, niște telefoane care sună în birouri cu mobilier funcțional și câteva întrebări formulate în limba română, acea limbă administrativă pe care statul o folosește cu o remarcabilă eficiență atunci când trebuie să-i explice pensionarului că a încasat din greșeală 17 lei în plus. Ar fi trebuit să apară ANAF, să apară Agenția Națională de Integritate, să se audă măcar o tuse de procuror. Nu neapărat cătușe, Doamne ferește, nu suntem oameni lipsiți de răbdare, dar măcar o întrebare: domnule Simonis, de unde sunt banii?Nu întrebarea „cum a fost petrecerea?”, pentru că asta am aflat deja. A fost bine. Foarte bine. A fost atât de bine încât până și austeritatea, dacă ar fi avut invitație, probabil ar fi rămas la poartă, în frig, cu un sandviș în pungă și cu rugămintea să nu deranjeze invitații. Vorbim despre botezul celui de-al treilea copil al lui Alfred Simonis, președintele Consiliului Județean Timiș, eveniment la care presa a relatat că au participat aproximativ 400–500 de persoane, în funcție de sursă, cu o bună parte din conducerea PSD prezentă, de la Sorin Grindeanu la Marcel Ciolacu, miniștri, parlamentari, primari și alte personalități ale ecosistemului social-democrat. O reuniune de familie, desigur. Familia politică extinsă, cu tot cu nași, fini, miniștri și oameni care au învățat să se simtă acasă oriunde există o masă suficient de lungă.Potrivit estimării publicate de DeFapt.ro, numai artiștii ar fi costat între 150.000 și 200.000 de euro. Al Bano, Damian Drăghici, Theo Rose și Loredana Groza, o distribuție care ar putea susține un festival, o campanie electorală sau o reuniune a tuturor generațiilor de români care au descoperit muzica în ultimele patru decenii. La aceasta s-ar adăuga meniurile, băuturile, decorurile, personalul, închirierea spațiului și toate celelalte detalii care fac diferența dintre o petrecere și o operațiune logistică de amploare. Publicația a estimat costul total la cel puțin 200.000 de euro. Nu este un deviz contabil verificat, ci o estimare jurnalistică bazată pe prețuri publice și informații disponibile. Dar chiar și cu această rezervă, suma este suficient de mare încât să merite o conversație serioasă.Antena 3 a relatat, citând trei surse social-democrate, că invitații ar fi lăsat cel puțin 1.000 de euro în plic. Așadar, avem și explicația tradițională a prosperității: plicul. Plicul românesc, această instituție financiară cu o istorie mai veche decât băncile comerciale, acest instrument de transfer de capital care funcționează pe bază de emoție, rudenie, prietenie și, în anumite medii, probabil și de politică monetară informală. Potrivit acelorași relatări, la botezurile anterioare ale familiei Simonis au fost consemnate în declarațiile de avere sume de 39.300 de euro, respectiv 89.000 de euro. La evenimentul actual, darul ar putea fi și mai generos.Și uite așa, într-o țară în care milioane de oameni își calculează cumpărăturile după prețul kilogramului de carne, avem o categorie de cetățeni care pare să fi descoperit o formă superioară de economie: botezul cu randament financiar. Copilul vine pe lume, invitații vin cu plicul, muzica vine cu factura, iar familia poate pleca acasă cu un excedent de lichiditate. Este singurul tip de eveniment la care deficitul bugetar poate fi acoperit printr-o combinație de nași, fini și aperitive cu trufe.Dar să nu fim răi. Poate că oamenii au economisit. Poate că au muncit, au investit, au primit daruri, au moștenit, au vândut ceva, au avut venituri legale și documentabile. Poate că totul este perfect în regulă. Și tocmai de aceea întrebarea trebuie pusă. Dacă totul este în regulă, verificarea nu ar trebui să fie o tragedie. Un om care poate justifica proveniența banilor nu are de ce să se teamă de o instituție care își face treaba. Într-o societate normală, transparența nu este o insultă, iar întrebarea despre averea unui demnitar nu reprezintă un atac la viața privată. Este o formă elementară de igienă democratică.Aici începe însă partea cu adevărat interesantă. În România, dacă un cetățean obișnuit își cumpără o mașină ceva mai scumpă decât ar sugera veniturile sale, poate descoperi că statul are o curiozitate aproape antropologică pentru viața lui financiară. Dacă încasează bani, dacă depune numerar, dacă face transferuri, dacă își schimbă apartamentul sau dacă apare o diferență între venituri și cheltuieli, instituțiile pot solicita explicații și documente. ANAF are instrumente pentru verificarea situației fiscale personale, examinând patrimoniul, fluxurile de bani și informațiile relevante pentru stabilirea situației fiscale reale. Nu este o invenție a opoziției și nici o fantezie a contribuabilului frustrat. Este o procedură legală.Numai că atunci când avem în față o petrecere de sute de mii de euro, organizată de un om care ocupă o funcție publică importantă, întrebarea devine brusc foarte sensibilă. De parcă am fi ajuns într-un stat în care veniturile cetățeanului obișnuit sunt o chestiune de interes public, iar veniturile celor aflați în proximitatea puterii sunt un subiect de delicatețe culturală. Contribuabilul trebuie să explice de unde are bani pentru o garsonieră. Nomenclatura poate să explice, eventual, că a fost o petrecere frumoasă și că lumea a fost generoasă.Să nu confundăm însă lucrurile. Darurile primite la nuntă și botez sunt, conform clarificărilor publicate de ANAF, venituri neimpozabile și nu au obligația declarării ca venituri impozabile. Fiscul a precizat explicit acest lucru, inclusiv în comunicările sale din 2024 și 2025. Așadar, nu putem pretinde că darul primit la botez trebuie impozitat automat și nici că o sumă mare în plic constituie, prin ea însăși, o infracțiune. Ar fi o afirmație falsă și ar transforma o problemă legitimă de transparență într-o demonstrație de neînțelegere a legii.Dar de aici până la concluzia că nimeni nu trebuie să pună întrebări este o distanță pe care nu o putem parcurge nici cu limuzina, nici cu elicopterul. Faptul că un dar de botez este neimpozabil nu înseamnă că orice venit poate fi prezentat retrospectiv drept dar. Faptul că o petrecere este privată nu înseamnă că situația patrimonială a unui demnitar devine invizibilă. Faptul că un eveniment poate produce venituri legale nu înseamnă că instituțiile trebuie să renunțe la verificarea eventualelor neconcordanțe dintre patrimoniu, venituri și cheltuieli. ANAF poate analiza fluxurile de bani și poate verifica situația fiscală personală în condițiile legii. Dacă există indicii privind o infracțiune, procurorii au, la rândul lor, obligația de a examina informațiile care ajung la cunoștința lor.Așadar, întrebarea nu este dacă darul de botez se impozitează. Întrebarea este dacă instituțiile au suficientă independență, suficientă voință și suficientă consecvență pentru a aplica aceleași standarde tuturor.Și aici intrăm în zona în care statul român începe să semene cu un portar de club: foarte riguros cu cei care nu au invitație și extrem de amabil cu cei care cunosc proprietarul.În privința procurorilor, lucrurile sunt la fel de clare în principiu. Codul de procedură penală prevede sesizarea din oficiu atunci când organul de urmărire penală află, pe orice altă cale, despre săvârșirea unei infracțiuni. Dar trebuie să existe indicii privind o posibilă faptă penală. O petrecere scumpă nu este, singură, o infracțiune. Un botez nu devine dosar penal pentru că a cântat Al Bano. Nici prezența miniștrilor la masă nu constituie, prin ea însăși, probă de corupție. În schimb, dacă apar indicii privind proveniența ilicită a unor fonduri, falsuri, trafic de influență, fapte de corupție sau alte infracțiuni, acestea trebuie examinate. Asta înseamnă stat de drept: nici condamnări pe Facebook, nici imunitate prin popularitate.Iar ANI? Agenția Națională de Integritate nu este un serviciu de taxare a petrecerilor și nici un inspector de meniuri. Rolul său privește integritatea în exercitarea funcțiilor publice, regimul incompatibilităților și conflictelor de interese, precum și verificările privind averile în condițiile legii. Dacă există o problemă de integritate, trebuie analizată prin instrumentele pe care legea i le pune la dispoziție. Nu este suficient să vedem o poșetă scumpă și să cerem automat un dosar. Dar nici nu este acceptabil ca instituția să se comporte ca și cum patrimoniul și conduita financiară a celor care ocupă funcții publice ar fi subiecte de conversație pentru coafor, nu pentru controlul integrității.Și, apropo de transparență, există o problemă suplimentară: regimul declarațiilor de avere a fost afectat de decizia Curții Constituționale din 2025, care a schimbat substanțial regulile privind publicarea lor și obligațiile de declarare pentru anumite categorii de persoane. Într-o societate în care accesul public la informațiile despre averea demnitarilor este restrâns, verificarea instituțională și explicațiile voluntare devin cu atât mai importante. Cu cât cetățeanul poate vedea mai puțin, cu atât instituțiile de control trebuie să fie mai serioase. Altfel, transparența devine un concept decorativ, asemenea florilor de pe masa principală: arată bine în fotografii, dar nu hrănește pe nimeni.Să ne întoarcem la petrecere. Imaginile au circulat rapid, au ajuns pe rețelele sociale, au fost preluate de presă, iar reacțiile publice au fost previzibile. Oamenii au văzut luxul, numele, hainele, gențile, muzica și masa întinsă. Au văzut o lume care pare să trăiască într-o economie paralelă, în care inflația nu mușcă, austeritatea nu intră, iar criza costului vieții este o poveste spusă de cei care nu au prins loc la masă.Sorin Grindeanu a declarat că regretă „percepția” creată de imagini și a susținut că și liderii PSD au fost afectați de măsurile de austeritate și de scăderea puterii de cumpărare. Aici se află una dintre cele mai frumoase performanțe ale limbajului politic românesc: capacitatea de a transforma realitatea într-o problemă de percepție. Nu petrecerea este problema, ci percepția. Nu luxul este problema, ci faptul că oamenii l-au văzut. Nu distanța dintre viața politică și viața populației este problema, ci lipsa de atenție la imagine. Dacă se putea, probabil că soluția optimă ar fi fost să se organizeze botezul într-o încăpere fără ferestre, cu telefoanele invitaților depozitate într-un coș și cu Al Bano cântând în surdină, ca să nu fie tulburată percepția publică.Dar poate că tocmai aici este mesajul. Poate că nu a fost o simplă scăpare de imagine. Poate că această expunere a fost acceptată cu seninătatea celui care știe că poate suporta câteva zile de înjurături. În fond, indignarea publică este o resursă cu termen de valabilitate foarte scurt. Astăzi oamenii se revoltă, mâine au facturi, poimâine au serviciu, răspoimâine au alte scandaluri. În România, memoria politică este adesea mai scurtă decât durata unui tort cu șase etaje.Poate că mesajul transmis, voluntar sau involuntar, a fost mult mai simplu: ne-am întors, suntem aici, avem bani, avem putere, avem acces, avem rețele, avem oameni, iar voi puteți să vă uitați. Puteți să comentați, puteți să distribuiți, puteți să vă indignați. Noi avem petrecerea, voi aveți postarea. Noi avem formația, voi aveți factura la întreținere. Noi avem plicurile, voi aveți întrebările.Nu putem ști dacă acesta a fost calculul politic al organizatorilor. Ar fi nedrept să prezentăm o ipoteză drept certitudine. Dar efectul imaginilor poate fi exact acesta: transformarea opulenței într-un spectacol al intangibilității. O demonstrație de putere în care luxul nu mai este doar consum, ci limbaj. Nu mai este doar despre cât costă o petrecere, ci despre cine își permite să o facă fără să pară că trebuie să dea socoteală cuiva.Iar PSD are o problemă de imagine care depășește cu mult un botez. Un partid care se revendică de la solidaritate socială, protecția celor vulnerabili și echitate economică ar trebui să fie foarte atent la felul în care își afișează prosperitatea liderii. Nu pentru că politicienii trebuie să fie săraci, să poarte haine cârpite și să mănânce exclusiv supă de cartofi în numele egalității. Ar fi o prostie populistă. Politicienii au dreptul la proprietate, la viață privată, la venituri legale și la petreceri. Dar au și obligația de a înțelege că funcția publică vine cu o responsabilitate suplimentară, iar averea lor trebuie să poată fi explicată în mod credibil.Mai ales când partidul respectiv participă la guvernare, susține măsuri de austeritate sau negociază tăieri, taxe și economii bugetare. În asemenea condiții, imaginile unei petreceri de lux nu sunt doar o chestiune de gust. Sunt o declarație socială. O fotografie de grup în care se vede, fără prea mult efort de interpretare, cine are acces la abundență și cine este invitat să înțeleagă necesitatea sacrificiului.Austeritatea este întotdeauna mai ușor de administrat de la o masă la care nu te uiți la prețul meniului.Și atunci, ce ar trebui să facă instituțiile? Exact ceea ce fac în orice situație în care apar informații publice relevante: să evalueze dacă există motive legale pentru verificări, să analizeze eventualele neconcordanțe patrimoniale, să ceară documente atunci când procedura o permite și să examineze eventualele indicii de infracțiune. Fără spectacol, fără vendetă politică, fără condamnări anticipate. Dar și fără acea somnolență selectivă care pare să se instaleze în instituțiile statului atunci când subiectul are suficientă greutate politică.ANAF nu trebuie să impoziteze plicurile de botez. Trebuie să se asigure că veniturile și patrimoniul sunt explicabile potrivit legii. ANI nu trebuie să numere gențile invitaților. Trebuie să verifice integritatea acolo unde există competență și indicii. Procurorii nu trebuie să deschidă dosare pentru că un politician a avut o petrecere scumpă. Trebuie să se sesizeze atunci când informațiile disponibile indică posibila săvârșire a unei infracțiuni.Iar dacă, după verificări, totul este legal, instituțiile pot spune asta public, în limitele legii. Ar fi chiar o ocazie minunată pentru statul român să demonstreze că funcționează. Dacă există probleme, atunci ele trebuie tratate ca atare. Simplu. Fără telefoane de la partid, fără explicații despre percepții, fără ritualul național al uitării.Pentru că adevărata problemă nu este că un om a organizat un botez scump. Problema este că, într-o țară în care cetățeanului i se cere permanent să demonstreze că merită fiecare leu pe care îl are, cei aflați în vârful puterii par să beneficieze de prezumția inversă: dacă au bani, înseamnă că au avut dar.Și poate că au avut. Poate că toate plicurile au fost curate, toate veniturile legale, toate tranzacțiile documentabile, toate explicațiile impecabile. Atunci să aflăm. Dar să aflăm prin instituții, nu prin presupuneri, nu prin zvonuri și nu prin bunăvoința celor care ne cer să avem încredere.Până atunci, România rămâne țara în care austeritatea se discută la televizor, solidaritatea se predică de la tribuna partidului, iar prosperitatea se sărbătorește cu Al Bano, tort de șase etaje și plicuri care par să fi trecut printr-un program intensiv de dezvoltare economică.Să trăiască nașii! Să trăiască finii! Să trăiască darul! Și, dacă tot suntem la botez, să-i urăm și statului român să se nască din nou, de data aceasta cu o coloană vertebrală, cu ochii deschiși și cu suficient curaj încât să întrebe, fără să roșească:Domnule Simonis, de unde sunt banii?Nu pentru că un botez este o infracțiune. Ci pentru că într-o democrație normală, întrebarea despre averea celor care exercită puterea nu este o obrăznicie. Este obligația minimă a celor care îi plătesc să o exercite.Iar dacă răspunsul este „din dar”, foarte bine. Să fie primit. Dar să nu uităm că, în România, cel mai generos dar pe care îl poate primi un politician este convingerea că nimeni nu-l va întreba niciodată nimic.