Șapte sute de mii de euro au dispărut din Biroul Vamal de pe Aeroportul Otopeni. Banii fuseseră confiscați în ianuarie de la un pasager, iar când a venit vremea să fie restituiți, în sacul în care ar fi trebuit să se afle întreaga sumă s-a descoperit o singură bancnotă, înconjurată de hârtii. Un fel de instalație artistică despre fragilitatea proprietății, cu accente de dadaism administrativ și un buget de aproape trei sferturi de milion de euro.
Camera de depozitare nu are supraveghere video.
Firește că nu are. Ar fi fost absurd să existe o cameră de supraveghere într-un loc în care se păstrează bani. La ce bun să filmezi un spațiu în care se află o avere, când poți să-l lași în grija încrederii reciproce, a onoarei profesionale și a acelui sentiment românesc că, dacă închizi ușa, Dumnezeu vede tot, dar instituția nu trebuie să cheltuiască bani pe echipamente?
În România, securitatea nu se măsoară în camere video, proceduri și responsabilități. Se măsoară în numărul de oameni care declară că sunt de încredere. Iar dacă oamenii aceștia lucrează într-o instituție a statului, încrederea devine aproape o obligație constituțională. Cetățeanul trebuie să se teamă de controale, să prezinte documente, să justifice proveniența banilor și să explice de ce are asupra lui o sumă care ar putea trezi interesul autorităților. Instituția, în schimb, poate păstra sute de mii de euro într-un sac, într-o încăpere fără supraveghere video, fiindcă suspiciunea ar fi o ofensă la adresa profesionalismului.
Și uite-așa, în timp ce omul obișnuit trebuie să demonstreze că nu a făcut nimic, instituția pare să beneficieze de prezumția că nimeni n-ar putea face nimic rău în interiorul ei.
Minunea din sac
Să ne oprim o clipă asupra performanței tehnice. Șapte sute de mii de euro intră într-un circuit administrativ. La început, avem o sumă consistentă, confiscată de autorități. La final, avem o bancnotă și niște hârtii. Între cele două momente, banii par să fi practicat o formă radicală de mobilitate socială: au plecat din categoria numerarului și au ajuns în categoria misterului.
Nu știm, doar din această relatare, cine a luat banii, dacă au fost furați de o persoană anume, când s-a produs dispariția sau cine a avut acces la depozit. Tocmai de aceea trebuie să lăsăm ancheta să stabilească faptele. Dar putem observa că sistemul de păstrare a unei asemenea sume pare să fi avut o vulnerabilitate spectaculoasă: lipsa supravegherii video într-un spațiu în care erau ținuți bani confiscați.
În alte locuri, asemenea situații ar declanșa o întrebare simplă: cine răspunde pentru securitatea bunurilor aflate în custodia statului? La noi, întrebarea riscă să provoace o adevărată criză filosofică. Pentru că răspunderea, în instituțiile românești, are proprietăți asemănătoare cu bancnotele din sac: știm că ar trebui să existe, dar când o căutăm, găsim numai hârtii.
Hârtii de inventar, hârtii de predare-primire, hârtii de constatare, hârtii prin care cineva declară că nu știe, hârtii prin care altcineva consemnează că primul nu știe, hârtii care demonstrează că procedura a fost respectată până la punctul în care realitatea a devenit imposibil de explicat.
La final, sacul va fi probabil cercetat cu toată solemnitatea de care este capabilă administrația. Se vor verifica documentele, se vor lua declarații, se vor reconstrui trasee, se vor căuta eventuale neconcordanțe. Poate se va descoperi și momentul în care cei 700.000 de euro au încetat să mai fie bani și au devenit obiectul unei anchete.
Sacul, între timp, va rămâne martorul tăcut al unei epoci în care obiectele au mai multă responsabilitate decât oamenii: el a păstrat ce i s-a pus înăuntru, până când cineva va trebui să explice ce nu mai era acolo.
Vameșii, acești călugări ai corectitudinii fiscale
Eu unul nu cred că banii au fost furați de vameși. Nici vorbă. Vameșii sunt oameni de o cinste proverbială, niște modele de integritate care, dacă ar găsi un portofel plin cu bani pe jos, l-ar preda imediat autorităților, împreună cu proprietarul, martorii și eventualele rude până la gradul al treilea.
Să suspectezi un vameș că ar putea avea vreo legătură cu dispariția unor bani dintr-un depozit vamal ar fi ca și cum ai suspecta un cofetar că a gustat din prăjitură. O acuzație gravă, nedreaptă și, mai ales, lipsită de eleganță.
Nu avem motive să atribuim dispariția unei anumite persoane sau categorii profesionale fără dovezi. Avem însă motive să întrebăm de ce o instituție care confiscă bani, îi depozitează și apoi trebuie să-i restituie nu dispune de măsuri de securitate adecvate valorii bunurilor pe care le păstrează. Integritatea personală este importantă, dar într-un stat funcțional nu înlocuiește procedurile de control. Un sistem bun nu se bazează pe speranța că toată lumea va fi mereu cinstită. Se construiește astfel încât banii să poată fi urmăriți, accesul să fie documentat, iar orice abatere să poată fi identificată.
În schimb, la noi, pare că încrederea a fost ridicată la rang de tehnologie. Camera video este inutilă dacă avem oameni serioși. Registrul de acces este redundant dacă avem profesioniști. Controlul independent este o insultă dacă avem colegi care se cunosc de ani de zile. Iar inventarul devine o formalitate până când inventarul descoperă că obiectul inventariat a plecat fără să completeze formularul de ieșire.
Ce să mai spunem? Dacă toți sunt cinstiți, dispariția banilor trebuie să fie o neînțelegere între realitate și contabilitate. Poate euro au plecat în delegație. Poate au fost transferați într-o dimensiune paralelă, unde instituțiile publice sunt dotate cu supraveghere video, iar procedurile sunt respectate și când nu se uită nimeni. Poate bancnota rămasă în sac este ultima supraviețuitoare a unei operațiuni de evacuare monetară despre care nimeni nu a fost informat.
Sau poate că explicația este mult mai banală și va fi stabilită de anchetă. Tocmai de aceea, sarcasmul nu trebuie să țină loc de probă. Dar nici lipsa probelor publice nu trebuie să ne oblige să admirăm tăcerea sistemului.
Statul confiscă. Statul depozitează. Statul constată.
Există ceva aproape poetic în această succesiune. Statul confiscă banii unui cetățean, îi preia în custodie și își asumă responsabilitatea pentru păstrarea lor. Când trebuie să-i restituie, descoperă că banii au dispărut. Statul devine, simultan, cel care a luat, cel care a păzit și cel care constată că nu mai are ce să dea înapoi.
Cetățeanul, între timp, ar trebui să aibă încredere în procedură. Să respecte instituțiile. Să înțeleagă că orice confiscare se face în interesul legii și că autoritățile lucrează pentru binele public. Dacă el pierde o sumă importantă, trebuie să dovedească proveniența ei, să răspundă întrebărilor, să prezinte acte și să accepte că statul are dreptul să verifice. Dacă statul pierde o sumă importantă, urmează o anchetă.
Observați diferența de vocabular. Pentru cetățean, există suspiciunea. Pentru instituție, există incidentul. Pentru cetățean, există obligația de a justifica. Pentru instituție, există necesitatea de a clarifica. Pentru cetățean, există consecințe imediate. Pentru instituție, există un proces administrativ care poate dura cât este nevoie pentru ca indignarea publică să-și găsească alte preocupări.
Într-un stat de drept, bunurile confiscate nu devin proprietatea morală a celor care le păstrează. Custodia nu înseamnă posesie discreționară. Dimpotrivă, cu cât statul exercită mai multă putere asupra bunurilor unui om, cu atât mai strictă trebuie să fie obligația lui de a le proteja și de a le restitui integral atunci când există temei legal.
Aici nu este vorba doar despre 700.000 de euro. Este vorba despre o relație fundamentală între cetățean și instituție: dacă statul îți cere să respecți reguli, trebuie să fie capabil să le respecte el însuși. Dacă îți cere să dovedești unde au fost banii, trebuie să poată explica unde au dispărut banii pe care îi avea în grijă.
Altfel, autoritatea devine o formă de teatru în care cetățeanul joacă rolul suspectului, iar instituția joacă rolul gardianului care și-a pierdut cheile, dar continuă să-ți ceară să deschizi ușa.
Camera care nu vede și instituția care nu știe
Lipsa supravegherii video într-un spațiu în care se păstrează o asemenea sumă nu dovedește cine a luat banii. Dar ridică o întrebare elementară despre controlul intern: cum poate fi păstrată o sumă atât de mare fără un mecanism adecvat de supraveghere și trasabilitate?
O cameră nu previne toate infracțiunile. Nu înlocuiește inventarul, accesul controlat, sigiliile, registrele și separarea responsabilităților. Dar, împreună cu aceste măsuri, poate contribui la stabilirea faptelor. Absența ei nu este o probă a furtului, însă este o invitație la explicații.
Poate că depozitul funcționa după proceduri scrise. Poate că accesul era limitat. Poate că există alte înregistrări și documente care vor permite anchetatorilor să reconstruiască traseul banilor. Dacă așa stau lucrurile, instituția trebuie să le prezinte clar. Dacă nu, cineva trebuie să răspundă pentru un sistem de control care a permis ca o sumă de asemenea dimensiuni să dispară fără ca mecanismul de securitate să ofere o explicație imediată.
Când lipsește camera, începe imaginația. Când lipsesc banii, începe ancheta. Când lipsesc amândouă, începe comedia administrativă.
În România, avem un talent special de a trata prevenția ca pe o cheltuială inutilă și de a descoperi, după producerea pagubei, că transparența ar fi fost totuși utilă. Nu montăm camera pentru că avem încredere. Nu controlăm accesul pentru că ne cunoaștem. Nu verificăm suficient pentru că avem proceduri. Apoi, când ceva dispare, ne mirăm că nu putem spune exact ce s-a întâmplat.
E ca și cum ai lăsa ușa seifului întredeschisă și ai pune pe ea un bilețel cu mesajul „Vă rugăm să nu furați, avem încredere în dumneavoastră”. Un gest emoționant, fără îndoială. Mai ales pentru cel care pleacă de acolo cu banii.
Epilog: ultima bancnotă și republica hârtiilor
Să ne imaginăm bancnota rămasă în sac. Singură, înconjurată de hârtii, ca ultimul supraviețuitor al unei civilizații monetare dispărute. Poate privește în jur și se întreabă unde sunt celelalte. Poate încearcă să completeze un formular de dispariție. Poate așteaptă să fie chemată la declarații, fiindcă este singura care a rămas la locul faptei.
În jurul ei, hârtiile se înmulțesc. Fiecare are o rubrică, o semnătură, o dată și o justificare. Unele vor demonstra că suma a fost confiscată. Altele vor confirma că a fost depozitată. Altele vor consemna că, la momentul restituirii, nu mai era acolo. Administrația va produce, probabil, un munte de documente despre dispariția unei averi care ar fi trebuit să fie păzită tocmai prin documente și proceduri.
Și poate că acesta este adevăratul nostru patrimoniu național: nu banii, care au prostul obicei de a dispărea, ci hârtiile care rămân pentru a demonstra că dispariția lor a fost tratată cu maximă seriozitate.
Nu știm cine este responsabil. Trebuie să aflăm. Nu știm dacă a fost furt și cine l-ar fi comis. Trebuie să stabilească ancheta. Dar știm deja că o sumă enormă a ajuns să fie asociată cu un depozit fără supraveghere video, iar această vulnerabilitate cere explicații publice și măsuri concrete.
Pentru că statul nu poate cere cetățeanului să creadă în autoritate doar fiindcă autoritatea poartă uniformă, are ștampilă și vorbește la plural. Încrederea se construiește prin reguli, controale, transparență și răspundere. Nu prin asigurarea solemnă că oamenii sunt cinstiți.
Eu continui să cred în cinstea vameșilor. O cred cu o sinceritate aproape religioasă. Dar cred și în camere video, în registre verificabile și în anchete care nu se opresc la ușa instituției. Nu fiindcă aș suspecta pe cineva anume, ci fiindcă am înțeles un adevăr trist: încrederea este o virtute personală, iar securitatea banilor publici este o obligație instituțională.
Iar dacă, la final, se va dovedi că nimeni nu a furat nimic, va trebui să aflăm cum au dispărut banii. Dacă se va dovedi că cineva i-a luat, va trebui să aflăm cine și să răspundă potrivit legii. În ambele situații, explicația este obligatorie.
Până atunci, să păstrăm calmul. Poate că cei 700.000 de euro nu au fost furați. Poate că au fost doar atât de bine depozitați, încât nici măcar statul nu-i mai poate găsi.
În fond, la Otopeni, banii au trecut controlul vamal, au intrat în custodia autorităților și au dispărut fără să mai treacă prin controlul de ieșire.
O singură bancnotă a rămas în sac. Restul sumei a devenit, pentru moment, cea mai scumpă absență din administrația românească.
— Conu Rău