Conu Rău despre drone, patriotism de internet și semidoctismul care ne apără de realitateDragii mei, Marea Neagră a devenit un loc în care navele comerciale pot dispărea, marinarii pot muri, infrastructura energetică poate fi amenințată, iar statele riverane pot descoperi, cu uimire și întârziere, că geografia nu este o disciplină opțională.

În vreme ce dronele maritime vânează cargouri, dronele aeriene traversează frontiere, iar războiul ruso-ucrainean își varsă resturile explozive peste apele noastre, noi ne ocupăm, ca orice civilizație ajunsă la apogeul dezvoltării intelectuale, să stabilim dacă Ursula von der Leyen este demnă să calce pe pământul sfânt al României.

Pământ sfânt, desigur.

Mai ales când este administrat de instituții care au transformat incompetența într-o formă de patrimoniu național, iar patriotismul într-o industrie de comentarii cu majuscule.

Pe 9 noiembrie, președinta Comisiei Europene a venit la București, s-a întâlnit cu președintele Nicușor Dan și cu reprezentanții guvernului, a discutat despre securitatea Mării Negre și a anunțat 50 de milioane de euro pentru accelerarea operaționalizării Hub-ului de Securitate Maritimă. A mai anunțat 10 milioane de euro suplimentare pentru capacitatea României de căutare și salvare pe mare. Nu a venit, așadar, să inaugureze o cofetărie europeană, să verifice dacă avem suficientă apă minerală la Cotroceni sau să ne explice cum se pune corect steagul pe balcon. A venit fiindcă Marea Neagră a încetat să mai fie o mare periferică, bună pentru concedii, pescuit, șantiere abandonate și discursuri patriotice la început de sezon estival. A devenit o zonă de confruntare strategică, o arteră comercială și energetică pe care războiul o poate transforma într-o arteră secționată.În octombrie, nouă nave comerciale au fost implicate în atacuri sau incidente violente în apropierea coastelor României și Bulgariei. Royad Mammadov, Alfa Watan, Able, Chelsea 3, HS Dignity, Yara J, Wine Trader, Khoryv, Contship Jet. Nume care, până mai ieri, nu ar fi trezit niciun interes în afara registrelor maritime, au ajuns să alcătuiască o listă funebră a comerțului civil prins între ambițiile militare ale unor state. Au existat nave lovite, nave scufundate, echipaje salvate, marinari morți și marinari dispăruți. În cazul Royad Mammadov au murit doi membri ai echipajului; Alfa Watan s-a scufundat, iar doisprezece oameni au fost dați dispăruți; HS Dignity a dispărut sub apă cu unsprezece marinari încă dați dispăruți în relatările inițiale. Pe 28 octombrie, Contship Jet, care se îndrepta spre Constanța, a fost lovită de trei drone maritime și s-a scufundat în zona economică exclusivă a Bulgariei.Nu vorbim despre niște jucării care au scăpat dintr-un club de modelism naval. Vorbim despre război, despre riscuri pentru navigația comercială, despre vieți omenești și despre o regiune în care granița dintre front și spatele frontului începe să semene cu o linie trasată pe apă de un copil nervos.Iar când se întâmplă toate acestea, omul inteligent încearcă să afle ce s-a petrecut, cine este responsabil, ce capacități de apărare există și ce trebuie făcut.

Omul semidoct deschide Facebook. În primele două minute știe deja cine a comandat atacurile, cine minte, cine trădează, cine a vândut țara și cine trebuie spânzurat simbolic de catargul unei corăbii imaginare. În următoarele trei minute descoperă că Uniunea Europeană este o conspirație, NATO este o ocupație, Ucraina este vinovată pentru tot, iar Rusia, în pofida tuturor probelor, este probabil victima unei campanii de defăimare orchestrate de industria occidentală a adevărului.

Semidoctismul contemporan are o calitate extraordinară: nu are nevoie de informație, fiindcă se hrănește cu fragmente. Un titlu, o fotografie, o declarație scoasă din context, un clip de douăzeci de secunde, o hartă fără legendă și un individ care pronunță „geopolitică” cu gravitatea unui medic legist ajuns la concluzia că mortul este de vină. Din aceste resturi se construiește un adevăr alternativ, cu toate accesoriile necesare: indignare, certitudine, dușmani, trădători și o concluzie stabilită înaintea investigației.Este o formă de ignoranță care nu mai are decența să se recunoască. Ignoranța veche întreba. Ignoranța nouă explică. Cea veche știa că nu știe. Cea nouă are canal de Telegram, fotografie de profil cu steagul și o opinie definitivă despre securitatea maritimă a flancului estic al NATO.Așa ajungem să discutăm despre Marea Neagră ca despre o proprietate imobiliară disputată între două administrații de bloc.

Se face Hub-ul la Constanța sau la Varna?

Cine câștigă?

Cine pierde?

Cine îl convinge pe cine?

Cine primește sediul, plăcuța de alamă și dreptul de a organiza conferința de presă?

Într-o primă fază, părea că România și Bulgaria se întrec pentru găzduirea proiectului, iar scrisoarea politică semnată de reprezentanți ai partidelor românești, la inițiativa lui Victor Negrescu, a pus pe masă pretenția ca România să aibă un rol central. Numai că securitatea Mării Negre nu este un concurs de frumusețe administrativă, iar evoluția discuțiilor a adus o soluție mult mai puțin spectaculoasă pentru orgoliile naționale și mult mai logică pentru securitatea regională: două sedii complementare, la Constanța și Varna.Așadar, nu s-a câștigat un război diplomatic împotriva Bulgariei. Nu s-a cucerit Varna cu o scrisoare semnată de patru partide. Nu s-a înfipt tricolorul într-o clădire bulgărească și nu s-a întors delegația română cu scalpul lui Rumen Radev într-o pungă de protocol. Hub-ul va funcționa ca o structură comună, cu responsabilități de monitorizare, avertizare timpurie, protecție a infrastructurii maritime critice și reziliență împotriva amenințărilor hibride și cibernetice.Aici ar trebui să înceapă discuția serioasă. Numai că seriozitatea este o marfă rară într-o regiune în care unii confundă interesul național cu satisfacția de a-l umili pe vecin.Bulgaria are propriile sale interese, propriile vulnerabilități și propriile calcule politice. Declarațiile premierului Rumen Radev, care a pus sub semnul întrebării atribuirea atacurilor și a sugerat că nominalizarea Rusiei de către România ar fi fost urmată de noi incidente, au produs exact genul de atmosferă în care o problemă de securitate ajunge să fie transformată într-o dispută despre cine are dreptul să rostească numele agresorului. Ideea că identificarea celui care trimite dronele nu oferă protecție poate avea un sâmbure de adevăr strict tactic: simpla rostire a numelui nu oprește o dronă. Dar de aici până la a sugera că identificarea responsabilului ar fi inutilă sau chiar contraproductivă este o distanță pe care o poate traversa numai politica atunci când îi este teamă de propriile concluzii.Nu trebuie confundată prudența diplomatică cu amnezia strategică. Nu trebuie confundată lipsa unei probe publice complete cu absența oricărei responsabilități. Și, mai ales, nu trebuie transformată nevoia de verificare într-un exercițiu de relativism în care toate explicațiile devin la fel de probabile doar fiindcă cineva nu dorește să supere Moscova.A atribui un atac înseamnă să aduni probe, să analizezi trasee, resturi, semnale, date radar, tipuri de drone și lanțuri de comandă. A nu atribui nimic, din teama de a nu deranja, înseamnă să lași spațiul public la discreția celui mai zgomotos propagandist. Între cele două se află diplomația. Iar diplomația, dragii mei, nu este arta de a vorbi atât de încet încât să nu mai audă nimeni nici măcar adevărul.Pe 9 noiembrie, în timp ce Ursula von der Leyen se afla la București, două avioane F-16 românești au fost ridicate de la sol după detectarea unei ținte aeriene în apropierea Sulinei. A fost emis și un mesaj RO-ALERT pentru populația din estul județului Tulcea. Ministerul Apărării a indicat inițial detectarea țintei în spațiul aerian ucrainean, la aproximativ 30 de kilometri nord-est de Sulina; unele relatări au menționat apropierea acesteia până la circa 20 de kilometri de oraș și dispariția de pe radar. Este un incident care trebuie tratat cu seriozitate, dar și cu precizia pe care o asemenea situație o cere: nu orice țintă detectată este automat o dronă identificată, nu orice alertă înseamnă un atac asupra României și nu orice decolare a unui F-16 reprezintă începutul unui film cu Tom Cruise.În aceeași săptămână, Marea Neagră ne-a oferit destule motive să înțelegem că securitatea nu este un subiect abstract. Nu avem nevoie să inventăm explozii pentru a ne da seama că pericolul este real. Realitatea are deja suficientă imaginație și, spre deosebire de comentatorii de internet, nu simte nevoia să exagereze pentru a obține distribuiri.Ce poate face, concret, Uniunea Europeană? În primul rând, să ajute statele riverane să vadă mai bine ce se întâmplă. Imagini satelitare prin Copernicus, schimb de informații maritime în timp real, monitorizarea porturilor, a cablurilor submarine, a conductelor, a instalațiilor offshore și a rutelor comerciale, capacități de avertizare timpurie, senzori, sisteme de supraveghere și coordonare între instituții. În al doilea rând, să sprijine capacitatea de intervenție și salvare. Cei 10 milioane de euro anunțați separat pentru România sunt destinați tocmai operațiunilor de căutare și salvare pe mare. Cei 50 de milioane de euro sunt dedicați accelerării Hub-ului comun româno-bulgar.Să nu ne imaginăm că, odată transferați banii, apare peste noapte o cupolă invizibilă deasupra Mării Negre, iar dronele rusești se lovesc de ea ca țânțarii de geamul unei terase. Un Hub nu este un scut antirachetă și nici o flotă de crucișătoare care va patrula cu muzica din filmele americane pe fundal. Este o infrastructură de cooperare, informație, supraveghere și coordonare. Valoarea lui va depinde de capacitatea statelor de a integra datele, de a le interpreta corect și de a acționa împreună.Iar aici se află adevărata noastră vulnerabilitate: nu doar în apă, în aer sau în infrastructură, ci și în felul în care procesăm informația. O dronă poate fi detectată de radar, dar o minciună poate traversa milioane de ecrane fără să fie interceptată. Un cargou poate fi urmărit prin satelit, dar o narațiune falsă poate ajunge la public cu viteza luminii și cu precizia unui zvon de scară de bloc. Un sistem de supraveghere poate identifica un obiect necunoscut, dar nu există încă un senzor care să detecteze prostia înainte să se transforme în certitudine națională.Când Ursula von der Leyen a publicat despre vizita sa în România, comentariile au devenit o demonstrație de laborator a acestei epidemii. Unii i-au spus că nu este demnă să calce pe pământul sfânt, alții au decretat că românii adevărați nu sunt de acord cu venirea ei, iar alții au reușit performanța de a explica, în câteva cuvinte, că România și Europa sunt distruse, dar Rusia nu are nicio legătură cu situația. Un comentator a invocat chiar o formulă folclorică despre „mutul” care a luat calul, probabil pentru a demonstra că suveranismul poate fi și o disciplină de gramatică aproximativă.Nu toate comentariile critice sunt propagandă. Nu orice om care o contestă pe Ursula von der Leyen este agent rus, după cum nu orice om care laudă Uniunea Europeană este automat un european informat. Există motive legitime de critică la adresa Comisiei, de la decizii economice la politici energetice și migrație. Dar când argumentul dispare și rămân doar insulta, sloganul și conspirația, nu mai avem dezbatere politică. Avem o mică fabrică de resentiment, cu producție continuă și control al calității inexistent.Aceasta este una dintre marile performanțe ale semidoctismului modern: a reușit să transforme neîncrederea într-o virtute și verificarea într-o suspiciune. Omul care citește trei surse este „manipulat”; omul care distribuie un clip anonim este „trezit”. Cel care cere probe este „servil”; cel care inventează explicații este „liber”. Cel care recunoaște complexitatea este suspect, cel care oferă o soluție simplă la o problemă complicată devine profet.În această lume răsturnată, adevărul nu mai este ceea ce poate fi demonstrat, ci ceea ce îți confirmă prejudecata. Iar patriotismul nu mai înseamnă să înțelegi vulnerabilitățile țării, să-i ceri instituțiilor să funcționeze și să aperi interesele ei pe termen lung. Înseamnă să te înfurii pe cineva din afară, să-l insulți pe internet și să consideri că ai contribuit la apărarea națională. Dacă ai pus și steagul în fotografia de profil, probabil ai câștigat deja o medalie virtuală pentru servicii aduse securității maritime.Între timp, navele continuă să circule, marinarii continuă să muncească, porturile au nevoie de protecție, iar infrastructura energetică nu se apără cu meme. România are un interes strategic major în securizarea Mării Negre, dar nu poate face asta singură. Bulgaria nu este un adversar în această ecuație, ci un partener cu care trebuie să împartă informații și responsabilități. Turcia are un rol esențial în regiune, iar Ucraina este parte inevitabilă a oricărei discuții despre libertatea navigației și viitorul securității maritime. Uniunea Europeană poate finanța, coordona și pune la dispoziție instrumente. NATO rămâne cadrul fundamental al apărării colective. Niciuna dintre aceste instituții nu poate înlocui însă luciditatea politică și competența administrativă a statelor implicate.Așadar, cine a convins-o pe Ursula? Nicușor Dan sau Rumen Radev? România sau Bulgaria? Constanța sau Varna? Întrebările acestea sunt bune pentru talk-show-uri în care invitații se întrerup reciproc și pentru titluri care trebuie să producă puțină adrenalină înainte de publicitate. Dar răspunsul strategic este mai puțin spectaculos: ambele state au nevoie de Hub, ambele au de câștigat din funcționarea lui, iar proiectul comun este mai valoros decât victoria simbolică a unuia asupra celuilalt.Cele 50 de milioane de euro nu cumpără invulnerabilitate. Cumpără o șansă de a construi o capacitate regională de supraveghere și coordonare. Cei 10 milioane pentru salvare nu aduc înapoi marinarii dispăruți și nici nu repară navele scufundate. Dar pot contribui la salvarea unor vieți viitoare. Iar asta este, până la urmă, o justificare mai serioasă decât toate discursurile despre cine a câștigat disputa pentru sediu.Marea Neagră nu are nevoie de patrioți care urlă la o fotografie cu Ursula. Are nevoie de radare care funcționează, de informații împărtășite la timp, de nave și echipaje protejate, de instituții capabile să reacționeze, de politicieni care nu confundă prudența cu oportunismul și de cetățeni care pot distinge între o informație verificată și o poveste convenabilă.Fiindcă, dragii mei, în timp ce dronele atacă nave, iar războiul își caută noi culoare de propagare, noi continuăm să producem o specie de armament pe care niciun tratat internațional nu a reușit încă să o reglementeze: prostia sigură pe ea. Nu are nevoie de combustibil, nu poate fi bruiată, nu respectă frontiere și se reproduce prin distribuire. Este singura dronă care nu trebuie lansată de nimeni. Se ridică singură, de pe canapea, și patrulează neobosit spațiul public.Iar dacă vrem să apărăm Marea Neagră, poate ar trebui să începem prin a apăra un lucru mult mai rar decât petrolul, gazul sau cablurile submarine: capacitatea de a gândi înainte de a crede.Pentru că marea poate fi neagră de furtună, de petrol sau de istorie. Dar cel mai periculos întuneric rămâne acela în care omul nu mai vede diferența dintre ceea ce știe și ceea ce îi place să creadă.

Semnat, Conu Rău.

Cu radarul pornit și cu speranța că, măcar de data aceasta, nu vom confunda apărarea națională cu apărarea propriilor prejudecăți.