Există în România un ritual de inițiere specific, practicat de câteva milioane de oameni anual, nedocumentat de nicio școală de antropologie deși ar merita cel puțin un doctorat și poate un premiu Nobel pentru absurd: intrarea la concert cu prezența simultană a Jandarmeriei Române și a firmei BGS de pază și ordine. Două instituții. Două doctrine. Două seturi de reguli incompatibile. Un singur public care trebuie să le satisfacă pe amândouă simultan, în timp ce încearcă să-și amintească de ce a plătit sapte sute de lei și a traversat orașul ca să fie tratat cu ospitalitatea unui subiect de anchetă.
Jandarmeria Română — instituție cu tradiție, uniformă, stemă și deviza tacită că pumnii mei minte nu are, confirmat empiric în mai multe ocazii publice filmate și distribuite pe rețelele sociale cu un entuziasm pe care instituția nu l-a apreciat — reprezintă forța de ordine a statului român prezentă la eveniment în calitate de garant al siguranței publice. BGS — firmă privată de pază cu angajați în tricouri negre și autoritatea unui om căruia i s-a spus că are putere fără să i se explice exact ce fel de putere și față de cine — reprezintă forța de ordine a organizatorului privat prezentă la eveniment în calitate de garant al respectării regulamentului intern. Regulamentul intern și siguranța publică nu se consultă între ele. Cele două forțe de ordine nu se consultă între ele. Publicul e consultat de amândouă, consecutiv, cu mesaje contradictorii și ton uniform de superioritate.
„Când pui Jandarmeria și BGS să organizeze distracția, obții cel mai eficient sistem inventat vreodată de transformare a bucuriei în procedură  — fără intenție, fără strategie, prin simpla agregare a două incompetențe cu uniforme diferite.”
Să începem cu începutul, adică cu cureaua. Cureaua cu zale, brățara de metal, lanțul de gât — elementele de bază ale outfitului de concert rock, purtate de fani de când rockul există ca formă de identitate culturală, inofensive în mâinile a nouăzeci și nouă virgulă nouă la sută din purtătorii lor și teoretic periculoase în mâinile restului de zero virgulă unu la sută care, dacă ar fi cu adevărat periculos, ar găsi un instrument mai eficient decât propria curea. Regulamentul spune că nu ai voie. Pândarul o aplică. Nu pentru că a evaluat riscul real. Pentru că regulamentul spune și el execută regulamentul cu fidelitatea unui om care a încetat să mai gândească independent în momentul în care a semnat contractul de muncă. Bine ai venit la concertul de rock unde nu ai voie să arăți că asculți rock. Dresscode: polo, teniși, conformitate. Spiritul muzicii: la vestiare, împreună cu identitatea ta.
Cortul confiscărilor te așteaptă cu brațele deschise și POS-ul închis. Douăzeci de lei pentru depozitarea curelei tale cu zale — operațiune executată cu sobrietatea unui funcționar vamal care procesează mărfuri de contrabandă, nu accesorii textile ale unui om care vrea să asculte muzică. Cash only. Nu ai rest? Nici ei. Tranzacția se consumă în acea zonă crepusculară, elegantă în opacitatea ei fiscală, unde banii circulă fără bon, fără înregistrare, fără urmă documentară care să deranjeze vreun bilanț contabil. E evaziune fiscală la vedere, în fața a câteva mii de martori, în prezența Jandarmeriei Române care garantează siguranța publică și nu garantează aparent și integritatea fiscală a operațiunilor comerciale desfășurate la zece metri de cordonul ei. Statul incompetent la concert, în toate sensurile expresiei.
Poetic, sticla goală de plastic e personajul cel mai tragic din toată această dramă. Permisă prin regulament, garantată prin normă europeană, aruncată la poartă cu autoritatea unui om care n-a citit nici regulamentul, nici norma. Sticla n-a făcut nimic. Era goală. Exact cum era și capul celui care a confiscat-o.
Sticla goală de plastic. Să o onorăm o clipă în toată absurditatea ei specifică. Regulamentul — documentul sacru al evenimentului, cel pe care nimeni nu îl citește integral și pe care organizatorul îl invocă selectiv — spune explicit că ai voie cu o sticlă goală de plastic de maximum șapte sute cincizeci de mililitri. Norma europeană — legislație cu forță juridică superioară oricărui regulament intern — obligă accesul la apă potabilă gratuită la evenimente publice de amploare. Teoria e coerentă. Practica e că la poartă pandarul îți cere să arunci sticla goală, pentru că sticla goală de plastic reprezintă, în cosmologia de securitate a acestui eveniment, un pericol existențial nespecificat. Ce pericol? Întrebare fără răspuns. Cu o sticlă goală de plastic poți lovi pe cineva? Poți. Cu orice poți lovi pe cineva, inclusiv cu regulamentul evenimentului printat în douăzeci de pagini. Arunci sticla. Intri fără sticlă. Cauți apa gratuită garantată de norma europeană. Apa gratuită e undeva. Undeva nu e un loc pe hartă.
Brățara. Fâșie de hârtie cu funcție de acreditare, aplicată în orice sistem organizatoric funcțional la punctul de verificare a biletului — un moment, un gest, o interacțiune. În sistemul românesc de evenimente, brățara se aplică în altă parte, într-un tarc separat, pe care trebuie să îl găsești singur, după ce ai trecut deja prin primul filtru, după ce ai predat cureaua, după ce ai aruncat sticla, după ce ai prezentat biletul. Tarcul nu e semnalizat. E o cunoaștere esoterică transmisă prin viu grai între fanii cu experiență, ca locul unui izvor vindecător sau al unui ATM care nu percepe comision. Îl găsești în cele din urmă: un spațiu delimitat cu garduri de plastic, populat de fete cu expresiile unor persoane care au înțeles de mult că jobul lor nu are sens și au ales să nu mai lupte cu această concluzie. Învârt brățări. Așteaptă musterii. Exact cum învârteau, în altă epocă și cu alt produs, fetele de la Europa facturile false, în preajma unui complex comercial cu o altă filozofie de afaceri dar cu o estetică a indiferenței față de client surprinzător de similară.
„Pe brățara de hârtie scrie numele organizatorului. Nu al trupei. Nu al turului. Al organizatorului. Ai plătit şapte sute de lei și porți pe încheietură, ore întregi, reclama gratuită a omului căruia i-ai dat banii. E o inversare a capitalismului atât de completă încât aproape devine artă.”
Al doilea filtru — pentru că primul nu a fost suficient, pentru că poate ai înșelat pândarii vârstnici de la intrarea în complex cu un bilet fals de o sofisticare pe care nici măcar falsificatorii de bancnote nu o ating — al doilea filtru te oprește să mai arăți o dată biletul. Sistemul de verificare în două etape e o arhitectură de securitate întâlnită de regulă la instalații nucleare și ambasade în zone de conflict. La Stadionul Național din București, unde se ține un concert de rock, e aplicată cu aceeași seriozitate și cu aproximativ același nivel de necesitate obiectivă. Prezinți biletul. Pandarul se uită la el. Constată că există. Te lasă să treci. Nimeni nu a explicat vreodată ce anume ar fi detectat al doilea filtru pe care primul l-a ratat, în condițiile în care ambii pândari au aproximativ același nivel de pregătire tehnică în verificarea documentelor. Dar al doilea filtru există. Al doilea filtru face parte din experiența evenimentului. Al doilea filtru e România în miniatură: procedura care se autoreproduce fără să mai întrebe de ce există.
Doza de bere lângă scenă. Capodopera doctrinară a acestei seri. Poți sau nu poți? Depinde. De ce depinde? De pandarul BGS cu care vorbești. Pandarul A spune că poți. Pandarul B, la trei metri distanță, spune că nu poți. Pandarul C nu știe și nu vrea să afle și ridică din umeri cu autoritatea unui filosof care a depășit demult stadiul certitudinilor. Principiul cuantic al dozei de bere funcționează după regulile mecanicii cuantice autentice: starea sistemului — permis sau interzis — nu e determinată până când nu e observată de o autoritate locală, iar observarea o colapsează în varianta pe care autoritatea locală o preferă în acel moment, din motive care rămân private. Heisenberg a descris incertitudinea pentru electroni. BGS a aplicat-o la alcool. Nivelul de abstractizare e comparabil. Utilitatea practică diferă.
Antropologic, două forțe de ordine la același eveniment înseamnă două ierarhii de autoritate cu granițe nenegociate, două seturi de reguli cu suprapuneri și contradicții nerezolvate și un public prins între ele ca particulă între doi electrozi. Fizica prezice scântei. Practica confirmă.
Strângerea echipamentului de scenă — acea operațiune logistică demarată cu o oră înainte de finalul concertului, când tehnicianul de sunet începe să desfacă, monitoarele dispar de pe scenă și luminile se reconfigurează din spectacol în inventar — e momentul cel mai pur al întregii seri, momentul în care miza reală a evenimentului devine complet transparentă. Trupa e pe scenă. Publicul e în picioare, în acel stadiu de comuniune colectivă pe care rockul îl produce și care e unul dintre puținele fenomene autentice rămase în peisajul emoțional al epocii. Și cineva a calculat că ora e ora și că depășirea orei costă și că costul nu se suportă și că prin urmare scena se desface la oră fixă, indiferent de ce trăiesc câteva mii de oameni pe ea. Stadionul Național e proprietate de stat. Statul are program. Programul statului nu include bis. Bisul e un construct emoțional. Statul nu administrează constructe emoționale.
Jandarmeria, prezentă în număr considerabil și cu echipament considerabil, a garantat pe parcursul serii că nimeni nu a lovit pe nimeni cu cureaua confiscată la intrare. Misiune îndeplinită. Că experiența publicului a fost administrată cu eficiența unui birou de pașapoarte din 1994 — nu e în fișa postului. Că evaziunea fiscală de la cortul cu douăzeci de lei s-a desfășurat la vedere — nu e în competența lor. Că bisul nu a mai venit pentru că statul a decis că muzica se termină când decide statul, nu când se termină muzica — asta e deja filozofie și Jandarmeria Română nu face filozofie, face ordine. Ordinea a fost menținută. Dezordinea din sufletul publicului e problema publicului.
„Bisul tăiat de managementul Stadionului Național e metafora perfectă a relației dintre stat și bucurie în România: statul recunoaște că bucuria există, îi alocă un interval orar, la expirarea intervalului oprește bucuria indiferent de stadiul ei și stinge luminile. Procedura e respectată. Bucuria e problema ta.”
Pseudo-știința managementului evenimentelor — disciplină fantomă cu programe copiate din manuale occidentale aplicate în contexte care n-au citit manualele și nu ar înțelege de ce ar trebui — vorbește despre customer journey și experience design și touchpoint optimization. Touchpoint-urile serii au fost: coada ca la moaste interminabila si aproape frustranta, cortul cu evaziune fiscală, confiscarea sticlei goale, vânătoarea de ťarc, brățara cu reclama altcuiva pe încheietura ta, al doilea control de bilet, doza de bere în stare cuantică și finalul administrativ fără bis. Dacă trasezi pe o hartă de empatie customer journey-ul acestui public, obții nu un grafic de experiență ci un tablou de suprarealism românesc — ceva între Brâncuși și Kafka, cu elemente de Ionesco în scenele cu pandarul cuantic și cu o concluzie dostoievskiană despre suferința voluntară ca formă de iubire față de muzică.
Publicul va reveni. Asta e certitudinea absolută a întregului sistem — singura sa axiomă, fundamentul pe care se construiește fiecare decizie organizatorică proastă și fiecare regulament absurd și fiecare POS care nu funcționează convenabil. Publicul iubește muzica mai mult decât urăște umilința. Balanța a fost testată de nenumărate ori și a dat întotdeauna același rezultat. Organizatorul a internalizat rezultatul și a optimizat în direcția lui — mai puțin confort, mai multă marjă, aceeași trupă pe afiș. Publicul suportă. Publicul cumpără bilete în primele douăzeci de minute. Publicul traversează orașul. Publicul aruncă sticla. Publicul poartă brățara cu reclama altcuiva. Publicul negociază doza cu pandarul cuantic. Publicul acceptă finalul fără bis. Publicul postează fotografii de la concert cu textul: seară de neuitat. Fotografiile sunt reale. Seara de neuitat e reală. Sistemul funcționează.
Cureaua ta e în cort. Cei douăzeci de lei au ajuns unde trebuiau. Brățara cu numele organizatorului e pe încheietura ta. Jandarmeria a plecat la raport. BGS a dezactivat principiul cuantic la miezul nopții. Stadionul Național s-a închis la oră fixă. Bisul nu a venit. Muzica a fost, totuși, reală. Asta e România la concert: dezastrul organizatoric total înconjurat de o muzică suficient de bună pentru a face tot restul suportabil. E un raport de forțe instabil. Deocamdată, muzica câștigă. Deocamdată.