Paternitatea negată sau: copilul care nu exista în narațiune
Lisa Brennan-Jobs s-a născut în 1978. Tatăl ei a negat paternitatea sub jurământ — deși testul de paternitate ulterior era concludent — și a declarat în fața instanței că este «steril» și că «1% din populația masculină americană ar putea fi tatăl». Această formulare — statistică, rece, calculată să creeze îndoială rezonabilă în loc să spună o minciună simplă — este Jobs în esență: nu minciuna brută a omului fără inteligență, ci minciuna arhitecturală a omului care înțelege cum funcționează narațiunile și le manipulează cu precizie de designer.
Lisa a crescut în sărăcie relativă, în timp ce tatăl ei construia un imperiu. A scris o carte despre această experiență — Small Fry — cu o onestitate și o durere care ar trebui să fie incompatibile cu iconografia postumă a tatălui ei. A fost primită în cultură cu interes literar și uitată rapid, pentru că narațiunea Jobs era deja prea solidă, prea profitabilă, prea necesară industriei de inspirație digitală pentru a fi perturbată de o fiică incomodă.
„Cultura startup-urilor a ales ca patron spiritual un om care și-a negat copilul sub jurământ, și-a furat prietenul la prima ocazie și și-a terorizat angajații cu metodicitate — și a decis că acestea sunt «imperfecțiunile geniului», nu portretul unui caracter.”
— Alegere culturală cu consecințe modelatoare pentru o întreagă generație de fondatori
„Wozniak a construit computerul. Jobs a vândut computerul. Wozniak a primit $350 dintr-un bonus de $5.000. Aceasta este, în esență, întreaga poveste a capitalismului de consum — și o numim inspirație.”
Toxicitatea ca metodă sau: liderul care face oamenii să plângă ca sistem de management
Există o categorie de biografie corporativă în care cruzimea managerială este descrisă cu admirație nedisimulată — ca semn al «standardelor înalte», al «viziunii implacabile», al «refuzului mediocrității». Jobs se încadrează perfect în acest gen: omul care te putea face să plângi în lift, care anula proiecte la care echipele lucraseră ani de zile cu o singură frază disprețuitoare, care îi numea pe angajați «idioți» în ședințe publice și care considera că frica și umilința sunt instrumente legitime de motivare.
Psihologia organizațională are un termen pentru acest stil de conducere: abuz. Nu «standard înalt». Nu «perfecționism exigent». Abuz — comportament sistematic de umilire, impredictibilitate și teroare emoțională care produce rezultate pe termen scurt prin suprimarea voinței individuale și produce, pe termen lung, traume, burnout și o cultură organizațională bazată pe frică. Faptul că Apple a produs produse extraordinare sub acest regim nu validează regimul — validează reziliența și talentul oamenilor care au supraviețuit lui, în ciuda lui, uneori chiar din cauza lui, dar niciodată datorită lui ca metodă morală.
Mistica modernă a leadership-ului a transformat această toxicitate în curriculum. Cursuri despre «Jobs method». Cărți despre «Think like Jobs». Seminarii despre cum să ai viziunea și exigența unui geniu. Nimeni nu vinde cursuri despre cum să îți furi prietenul sau cum să îți negi copilul — dar nimeni nu separă net nici aceste comportamente de «metoda» pe care o predă, pentru că separarea ar anula produsul. Geniul și caracterul sunt vândute ca pachet inseparabil, chiar când unul îl contrazice flagrant pe celalalt.