sau despre performanța de a acumula zece miliarde de dolari și de a considera că lumea care a produs acești bani nu are nicio pretenție morală asupra vreunuia dintre ei
Steve Jobs s-a întors la Apple în 1997 cu viziunea sa revoluționară, cu charisma sa legendară și cu primul său gest administrativ: a închis toate programele de caritate ale companiei. Reducerea costurilor, a explicat. Apple era în dificultate financiară atunci — argument valid pentru un om care gestionează o companie în criză și care prioritizează supraviețuirea față de generozitate. Argumentul a încetat să fie valid când Apple a devenit cea mai profitabilă companie din istoria corporatismului american. A rămas totuși politica. Programele de caritate nu au mai fost reactivate. Jobs personal nu a donat sume semnificative din averea sa de zece miliarde de dolari în timp ce era în viață. Și în timp ce Bill Gates construia cu Melinda o fundație care a cheltuit zeci de miliarde pe sănătate globală, malarie, educație — și în timp ce Warren Buffett semna Giving Pledge și promitea novăzeci la sută din avere filantropiei — Jobs privea cu indiferența unui om care a decis că relația lui cu lumea e unidirecțională: lumea îi dă bani, el dă lumii produse, schimbul e echitabil și nu necesită nicun strat suplimentar de reciprocitate.
Există o filozofie implicită în această poziție, nedeclarată niciodată explicit de Jobs dar lizibilă în fiecare decizie documentată. Filozofia spune că vizionarul care schimbă lumea prin inovație nu are datorie suplimentară față de lume — că iPhone-ul e contribuția și că contribuția e suficientă și că a cere mai mult e o neînțelegere a tranzacției. E o filozofie de o coerență internă remarcabilă și de o aroganță morală pe care filozofia politică o numește libertarianism extrem și pe care cultura populară o numește self-made man și pe care psihologia o numește egocentrism structural — convingerea că centrul moral al universului ești tu și că tot ce se petrece în jurul tău e instrumental față de proiectul tău, nu un ansamblu de existențe cu drepturi egale față de ale tale.
„Zece miliarde de dolari acumulați și zero direcționați spre lume în timp ce ești în viață nu e o poziție filozofică sofisticată. E absența uneia. E golul moral în forma lui cea mai bogată și mai bine îmbrăcată.”
Pseudo-filozofia prosperity gospel corporatist — acea doctrină seculară care spune că succesul financiar e dovada valorii morale și că valoarea morală absolvă de orice obligație față de cei care nu au atins același succes — a găsit în Jobs un exponent perfect fără ca Jobs să fi afiliat vreodată explicit la această doctrină. Doctrina funcționează fără afiliere explicită — funcționează prin comportament, prin model, prin faptul că un om cu zece miliarde de dolari care nu dă nimic și este totuși venerat ca sfânt patron al inovației transmite un mesaj implicit despre relația dintre avere și responsabilitate: că nu există una. Că averea e suficient de legitimă prin sine, că nu necesită justificare prin generozitate, că îmbogățirea e atât mijlocul cât și scopul și că orice ar veni după e opțional cu desăvârșire.
Mistica Silicon Valley — teologia ei specifică în care fondatorul de succes e profet și averea e confirmare divină a viziunii — a tratat indiferența filantropică a lui Jobs cu aceeași tehnica de neutralizare pe care o aplica tuturor comportamentelor incomode: recontextualizare. Jobs nu era lacom — era concentrat. Jobs nu refuza responsabilitatea socială — o exercita diferit, prin produs. Jobs nu ignora lumea care îl îmbogățise — o servea prin inovație. Fiecare reformulare e un pas mai departe de faptul brut — că un om cu zece miliarde de dolari a ales să nu dea nimic în timp ce contemporanii lui cu averi similare alegeau invers — și un pas mai aproape de narațiunea care face mitul sustenabil. Mitul are nevoie de coerență. Lăcomia nesimțită nu e coherentă cu iconografia de pe poster. Recontextualizarea rezolvă tensiunea. Realul rămâne neschimbat sub ea.
Ontologic, filantropiei îi sunt opuse două lucruri diferite: sărăcia, care e o constrângere, și refuzul, care e o alegere. Jobs nu era sărac. Alegerea lui de a nu da e o alegere morală cu același statut ca alegerea de a da. Diferența e că una dintre ele a primit poster și cealaltă a primit tăcere complice.
Bill Gates — și comparația e inevitabilă, pentru că Jobs însuși o invoca constant când voia să se distingă de concurență — a câștigat primul război al computerelor personale față de Apple și a pierdut al doilea față de iPhone, dar a câștigat un alt război pe care Jobs nici nu l-a considerat demn de atenție: guerra morală a responsabilității față de lumea care l-a îmbogățit. Gates și Melinda au cheltuit prin fundația lor mai mult pe eradicarea malariei, pe vaccinarea copiilor din Africa subsahariană, pe educație în țările în curs de dezvoltare decât cheltuie multe state suverane pe aceleași capitole. Gates e imperfect — are și el biografia lui complicată, monopolul Microsoft a produs victime corporatiste reale, personalitatea lui publică timpurie era departe de căldura umană. Dar Gates a ales, la un moment dat, să folosească averea acumulată pentru ceva exterior propriului cont bancar. Jobs nu a ales asta. Comparația nu e favorabilă lui Jobs și tocmai de aceea e evitată sistematic în mitologia Silicon Valley.
Cinismul social — termen pe care îl prefer față de egoism pentru că e mai precis în ce descrie — e convingerea că relațiile sociale sunt tranzacții și că tranzacțiile se evaluează exclusiv prin ce primești, nu prin ce dai. Jobs era un maestru al tranzacției: știa exact ce valora fiecare relație pentru el, cât trebuia să investească pentru a extrage ce dorea, când relația epuizase utilitatea și putea fi abandonată. Aplicat la angajați, asta producea umilință și concedieri sumare. Aplicat la prietenii și relațiile personale, asta producea o biografie de relații rupte și refăcute după utilitate. Aplicat la societate la scară largă — la lumea care cumpărase produsele lui, care-i dăduse miliardele lui, care-i construise infrastructura în care operase — asta producea zero filantropie și programele de caritate ale Apple închise pentru reducerea costurilor și niciodată redeschise, nici când costul lor ar fi reprezentat o fracție de procent din profiturile trimestriale ale companiei.
„Programele de caritate ale Apple închise în 1997 și niciodată redeschise spun mai mult despre Jobs decât orice biografie autorizată. Un gest administrativ de câteva minute a eliminat singurul canal prin care compania recunoștea că există lume în afara produsului și a profitului. Gestul a rămas. A definit politica. A supraviețuit Jobs.”
Rețelele sociale — și ele, ca de obicei, prezente în orice narațiune contemporană cu funcția de a amplifica ce confirmă convingerile existente — au produs în jurul temei filantropiei lui Jobs un ecosistem de conținut bifurcat. Pe de o parte, admiratorii care explică că Jobs a dat prin produs și că Apple a dat locuri de muncă și că taxele plătite sunt o formă de filantropie și că oricum fundațiile mari nu rezolvă problemele ci le conservă pentru a menține relevanța — argumente cu sâmburele lor de adevăr parțial și cu funcția lor clară de a exonera un idol de orice evaluare morală. Pe de altă parte, criticii care citează cifrele — zero donații majore publice, programele de caritate închise, Giving Pledge nesemnat — și care primesc în comentarii variante ale aceluiași răspuns: dar iPad-ul. iPhone-ul. MacBook-ul. Produsul ca răscumpărare universală. Produsul ca indulgență modernă — cumperi-l, l-ai iubit, ești iertat de orice reclamație morală față de cel care l-a produs.
Poetic, Jobs cu zece miliarde de dolari și zero filantropie e imaginea buzunarului adânc și a mâinii care nu iese din el. Nu pentru că mâna nu poate ieși — poate, biologic, fără niciun efort. Pentru că mâna a decis că buzunarul e destinația finală a tot ce intră și că ce intră în buzunar e al buzunarului și nu are relație cu lumea din afara lui. E imaginea celui care a luat tot ce a putut lua dintr-un ecosistem și a ales să nu returneze nimic în ecosistem — și care a lăsat ecosistemul să-i ridice statui pentru că ecosistemul era prea fascinat de produse pentru a procesa că a finanțat propriul jaf cu propriile fonduri și că jefuitorul a murit bogat și venerat și fără niciun regret documentat față de cei cărora nu le dăduse nimic din ce îi dăduseră ei lui.
Există o întrebare pe care seria aceasta de editoriale o pune, implicit, în fiecare episod al biografiei lui Jobs: unde e pragul? Câte umilințe publice, câte concedieri în lift, câte idei furate, câți bani nedonați sunt necesare pentru ca cultura noastră să abandoneze posterul și să o ia cu analiza? Răspunsul practic e că pragul nu există — că mitul e suficient de puternic și de util pentru suficient de mulți actori suficient de influenți pentru a rezista oricărei cantități de fapte inconfortabile. iPhone-ul e frumos. MacBook-ul e elegant. Apple Store-ul e o experiență estetică. Produsele absorb criticile proprietarului lor cu aceeași eficiență cu care un brand bun absoarbe orice scandal — prin fidelizare emoțională atât de profundă încât atacul la brand e perceput ca atac personal la identitate.
Antropologic, filantropul e o invenție relativ recentă în istoria averii — apare cu adevărat abia în capitalism matur, când averi suficient de mari pentru a schimba lumea sunt deținute de suficient de mulți indivizi pentru ca absența generozității să devină vizibilă ca alegere, nu ca constrângere. Jobs a trăit în epoca filantropului și a ales să nu devină unul. Alegerea e clară. Consecințele morale ale alegerii nu sunt negociabile prin produs.
Averea lui Jobs la momentul morții — estimată la aproximativ zece miliarde de dolari — a trecut la Laurene Powell Jobs, care a fondat ulterior Emerson Collective și a donat și s-a implicat în cauze sociale semnificative. Ironia e completă și tristă în egală măsură: averea pe care Jobs a refuzat să o foloseze filantropic în viața lui a început să fie folosită filantropic după moartea lui de soția lui. Laurene Powell Jobs a făcut în moartea lui ce el nu a ales să facă în viața lui. Miliardele au ajuns în lume. Lumea a așteptat. Lumea are răbdare cu banii celor bogați. Răbdarea ei e una dintre tristețele mari ale timpului pe care îl trăim.
Programele de caritate ale Apple au fost reactivate după moartea lui Jobs sub Tim Cook, care a semnat și Giving Pledge. Apple donează acum sute de milioane anual în cauze diverse. Compania a ales să fie mai generoasă fără Jobs decât era cu Jobs. Informația e disponibilă public. Nu apare pe niciun poster cu turtleneck negru. Posterul continuă.
Finalul cu Tim Cook — Apple donează sute de milioane anual acum. Compania a ales să fie mai generoasă fără Jobs decât era cu Jobs. Faptul brut, livrat rece, fără comentariu. Singurul comentariu necesar.