este un banc vechi cu un elefant şi un boa

La început, elefantul îl privește pe boa cu inocența teribilă a celui care încă mai crede că orice creatură trebuie să aibă o explicație proporțională cu forma ei, iar boa, această panglică vie care a renunțat la picioare, la pudoare și la orice intenție de a merge drept prin lume, îi răspunde cu seninătatea cu care astăzi un politician răspunde unei întrebări incomode: „Mă târăsc”.„Ah, ok.”Aici începe politica.Pentru că elefantul, spre deosebire de cetățeanul contemporan, mai are o curiozitate. Se întoarce și întreabă cum se reproduce o ființă fără coaie, iar boa îi explică faptul că depune ouă. „Ah, ok.” Mai urmează întrebarea despre hrană, fiindcă orice creatură care nu are mâini și totuși reușește să mănânce merită măcar o investigație sumară. Boa se înfășoară în jurul prăzii, își deschide gura enormă și înghite. Elefantul calculează rapid anatomia situației, se uită la șarpe, se uită la gura lui și, în sfârșit, formulează întrebarea care ar trebui pusă înaintea fiecărei campanii electorale: „Te târăști, n-ai coaie, ai o gură mare și înghiți tot ce prinzi. Din întâmplare, faci politică?”Problema este că, în România contemporană, răspunsul nu mai este o glumă.Este o metodă de guvernare a imaginației.Politica a descoperit de mult că electoratul nu cere întotdeauna demonstrații, competență administrativă sau explicații verificabile, fiindcă acestea au marele defect de a fi complicate, lente și teribil de puțin spectaculoase; electoratul poate fi sedus de o poveste în care lumea devine brusc inteligibilă, vinovatul este deja identificat, trecutul capătă aură mitologică, viitorul devine promisiune cosmică, iar politicianul se prezintă drept singura creatură capabilă să vadă ceea ce restul turmei, cirezii, elefanților sau șerpilor n-au fost în stare să observe.Aici boa are un avantaj biologic formidabil: nu trebuie să explice de ce nu are picioare, fiindcă poate transforma absența lor într-o filosofie.„Eu nu merg ca voi. Eu mă târăsc pentru că înțeleg lumea altfel.”Și publicul oftează admirativ.„Ce profund!”Exact aceeași operațiune poate fi observată în politica digitală, unde lipsa unei demonstrații devine dovada că demonstrația este ascunsă, lipsa unui document devine dovada că documentul a fost cenzurat, absența unei explicații devine dovada conspirației, iar imposibilitatea verificării devine chiar argumentul suprem pentru credință. Cercul este perfect: afirmația nu poate fi infirmată pentru că orice infirmare devine parte din conspirația care trebuie să confirme afirmația.Boa a inventat epistemologia perfectă pentru TikTok.În România, cazul Călin Georgescu a oferit un exemplu concret al felului în care politica poate fi transformată într-un produs de circulație algoritmică. În primul tur al alegerilor prezidențiale din 24 noiembrie 2024, Georgescu a trecut de la statutul de candidat relativ puțin vizibil în sondajele anterioare la câștigarea primului tur, iar documente declasificate prezentate de autoritățile române au indicat o campanie coordonată de promovare pe TikTok și alte platforme, inclusiv conturi coordonate și finanțări despre care serviciile au afirmat că au urmărit amplificarea artificială a popularității sale. TikTok a contestat unele dintre acuzațiile privind modul în care platforma ar fi favorizat conținutul, iar Rusia a negat implicarea în operațiunea descrisă de autoritățile române.Curtea Constituțională a anulat ulterior rezultatele primului tur, invocând în decizia sa utilizarea ilegală a tehnologiilor digitale, surse nedeclarate de finanțare și tratamentul preferențial primit de un candidat pe platformele sociale, despre care instanța a apreciat că a distorsionat exprimarea voinței alegătorilor. Georgescu a calificat decizia drept o „lovitură de stat” și a respins acuzațiile.Aici bancul devine aproape documentar.Elefantul întreabă: „Cum ai ajuns acolo?”Boa răspunde: „M-am târât.”„Ah, ok.”„Dar cine te-a împins?”„Nimeni.”„Cine te-a văzut?”„Toată lumea.”„Cum?”„Algoritmul.”„Și cine te-a plătit?”„Nimeni.”„Și atunci?”„Universul.”În asemenea momente, politica întâlnește mistica într-un dans atât de caraghios încât ar merita fotografiat de un antropolog de pe altă planetă. Omul modern, dotat cu sateliți, inteligență artificială, acceleratoare de particule și acces instantaneu la biblioteci întregi, poate ajunge să creadă că o explicație este solidă pentru simplul fapt că a fost repetată de suficiente ori într-un flux video.Adevărul a devenit viral înainte să devină verificabil.Și aici se află marele triumf al șarpelui.Boa nu trebuie să demonstreze că are picioare. Este suficient să convingă publicul că picioarele sunt o invenție a sistemului.Nu trebuie să aibă coaie. Este suficient să explice că adevărata masculinitate constă în absența lor.Nu trebuie să aibă mâini. Este suficient să spună că mâinile aparțin oamenilor care manipulează.Iar când vine momentul să înghită prada, gura devine program politic.În ultimii ani, politica digitală a învățat să transforme nemulțumirea legitimă în combustibil pentru explicații neverificabile. Frustrarea față de partide, administrație, corupție, inegalitate, servicii publice slabe sau promisiuni încălcate poate fi reală și perfect inteligibilă; ceea ce se întâmplă după aceea este mai interesant: furia este preluată de comercianții de certitudini și împachetată într-o poveste în care toate cauzele sunt înlocuite de o singură explicație gigantică, suficient de vagă încât să poată înghiți orice contradicție.Așa apar teoriile despre „sistem”, „oculta mondială”, „globaliști”, „elite”, „străinii care ne conduc”, „planurile secrete”, „poporul ales”, „energia neamului” și toate acele explicații în care fiecare fapt neplăcut își găsește imediat locul într-o arhitectură imaginară.Este o economie politică a simplificării.Un politician spune că el vede adevărul ascuns, iar publicul primește satisfacția psihologică de a aparține grupului care „s-a trezit”. Dintr-o dată, omul care nu știe economie devine economist pentru că a distribuit un videoclip despre bănci, omul care nu știe geopolitică devine strateg pentru că a ascultat un podcast de două ore, omul care nu știe istorie devine istoric pentru că a descoperit un citat despre daci, iar omul care nu știe medicină devine epidemiolog după trei clipuri cu grafice colorate.Aici semidoctismul devine mai periculos decât prostia simplă, pentru că prostia știe uneori că nu știe.Semidoctul are sursă.Are link.Are captură de ecran.Are „un doctor care spune”.Are „un cercetător american”.Are „un fost agent”.Are „un studiu”.Are „un prieten care lucrează în sistem”.Are chiar și „un profesor de la Oxford”, deși nimeni nu știe cine este profesorul, ce predă, unde este studiul și dacă Oxford a aflat vreodată de existența lui.Politicianul-boa respiră această atmosferă cu aceeași naturalețe cu care șarpele respiră aerul.El nu mai are nevoie să fie expert în economie, administrație, securitate sau drept constituțional. Are nevoie să identifice exact locul în care publicul este speriat, furios sau umilit și să introducă acolo o explicație care produce sentimentul reconfortant că totul a fost înțeles.Este tehnica perfectă pentru epoca rețelelor sociale, unde o afirmație verificabilă ocupă treizeci de secunde, iar o conspirație poate ocupa treizeci de minute, pentru că fiecare întrebare produce alte trei explicații și fiecare explicație poate fi însoțită de o imagine cu un ochi, un satelit, o piramidă, Vladimir Putin, Klaus Schwab, Bill Gates, o hartă veche și, pentru siguranță, o fotografie cu dacii privind sever către apus.Adevărul trebuie să muncească.Minciuna vine deja machiată.De aceea, politica contemporană seamănă din ce în ce mai mult cu o piață în care comercianții nu vând soluții, ci identități. Cumpărătorului i se spune că este dintre cei care au înțeles, dintre cei care nu se lasă păcăliți, dintre cei care „văd”, iar această superioritate imaginară este mult mai ușor de consumat decât o explicație despre buget, administrație publică, productivitate, fiscalitate sau infrastructură.Boa știe ceva ce elefantul nu știe.Asta este marfa.Nu contează întotdeauna ce știe.Contează că tu ești făcut să simți că el știe.Și aici bancul se transformă din glumă în anatomie politică.Pentru că adevărata problemă nu este că boa se târăște. Politica a fost întotdeauna plină de oameni care înaintează prin compromisuri, oportunism, adaptare și instinct. Problema apare când târârea este prezentată drept mers superior, când absența competenței este convertită în semn de autenticitate, când refuzul verificării este vândut drept independență intelectuală și când gura care înghite orice devine tribună morală.Atunci elefantul începe să creadă că șarpele este un profet.Și, pentru că profetul are mereu ceva urgent de spus, elefantul nu mai observă că între fiecare două revelații se mai înghite câte ceva.O instituție.O regulă.O nuanță.Un fapt.O memorie.O responsabilitate.În cele din urmă, se înghite chiar diferența dintre ceea ce știm și ceea ce ni s-a spus.Aceasta este partea devastatoare a bancului: elefantul continuă să întrebe, însă întrebările lui nu mai urmăresc adevărul; ele urmăresc să găsească o justificare pentru răspunsul primit.„Cum te miști?”„Mă târăsc.”„Ah, ok.”„Cum te reproduci?”„Depun ouă.”„Ah, ok.”„Cum mănânci?”„Înghit tot.”„Ah, ok.”Și apoi elefantul își vede de drum.Aici se termină gluma și începe democrația.Pentru că democrația nu moare neapărat atunci când apare șarpele. Șerpii au existat întotdeauna și vor exista cât timp oamenii descoperă puterea. Democrația începe să se golească din interior atunci când elefantul încetează să mai întrebe după primul „Ah, ok”, când acceptă explicația doar pentru că sună bine, când confundă siguranța cu adevărul și când își predă discernământul celui care vorbește cel mai tare.Atunci boa nu mai trebuie să mintă.Este suficient să deschidă gura.Iar dacă publicul a uitat între timp să întrebe ce se află înăuntru, poate înghiți o țară întreagă.Cu tot cu adevăr.