Există un moment în viața unei corporații în care capitalismul încetează să mai semene cu o instituție și începe să semene cu o gospodărie foarte bogată, în care proprietarul intră dimineața în bucătărie, deschide frigiderul și ia de acolo ce-i trebuie pentru petrecerea pe care o organizează în altă parte. Oamenii nu mai sunt oameni, departamentele nu mai sunt departamente, activele nu mai sunt active. Totul devine „al nostru”, iar acel „nostru” are, ca printr-o misterioasă coincidență metafizică, aceeași adresă cu dorințele proprietarului.
Aici începe povestea angajaților Tesla ajunși să lucreze pentru Twitter, după ce Elon Musk a cumpărat platforma în octombrie 2022. Peste cincizeci de angajați Tesla, mulți dintre ei ingineri software, au fost aduși în jurul operațiunii Twitter. Printre ei se aflau oameni din zone sensibile ale companiei, inclusiv din software, Autopilot, securitate și infrastructură. Elizabeth Warren a cerut boardului Tesla să explice exact ce se întâmplase: cine îi trimisese, în ce condiții, cine îi plătea, cât timp lucrau pentru fiecare companie și dacă Tesla primea vreo compensație pentru munca lor. Senatorul a ridicat inclusiv problema folosirii resurselor unei companii publice în beneficiul unei companii private controlate de același om. (Senator Elizabeth Warren)
Și aici apare frumusețea aproape poetică a capitalismului de tip Musk: avem două companii, una publică și una privată, două seturi de acționari, două interese corporative, două responsabilități juridice și un singur Elon Musk care pare să considere că distincția dintre ele este, în fond, o neplăcută invenție a contabililor.
Tesla are acționari. Twitter, după achiziție, era proprietatea privată a lui Musk. Tesla avea obligații față de investitorii săi. Twitter avea obligații față de proprietarul său. Tesla avea angajați contractați pentru activitatea Tesla. Twitter avea nevoie disperată de oameni după concedierile masive care au urmat preluării. Și, într-o după-amiază, granița dintre cele două universuri corporative a început să semene cu gardul dintre două curți românești: există în acte, dar dacă ai nevoie de o roabă, o iei de la vecin.
Problema nu este că un inginer Tesla poate lucra temporar pentru Twitter. Într-o economie modernă, oamenii se mută, companiile colaborează, consultanții circulă, grupurile de companii își transferă personalul. Asta se poate face perfect legal și perfect etic. Problema începe în momentul în care nu mai este limpede cine folosește resursa, în interesul cui, cu acordul cui și pe banii cui.
Exact această nebuloasă a fost ridicată de Warren. În scrisoarea sa către boardul Tesla, ea nota că nu era clar dacă angajații fuseseră invitați voluntar să lucreze pentru Twitter sau dacă exista o presiune implicită ori explicită, dacă fuseseră respectate contractele lor, dacă puteau refuza și dacă refuzul le putea afecta evaluarea profesională sau poziția în Tesla. (Senator Elizabeth Warren)
Iată partea cu adevărat interesantă: nu trebuie să demonstrezi că un angajat a fost amenințat pentru ca problema etică să existe. Este suficient să existe o asemenea asimetrie de putere încât întrebarea să devină plauzibilă.
Când CEO-ul îți spune: „Te rog să mă ajuți cu Twitter”, iar omul care îți spune asta controlează simultan cariera ta la Tesla, salariul tău, evaluarea ta și viitorul companiei în care lucrezi, cuvântul „voluntar” începe să capete o elasticitate foarte interesantă.
În teorie, poți spune nu.
În practică, poți încerca.
Capitalismul corporativ este plin de libertăți care devin brusc foarte abstracte atunci când omul care îți oferă libertatea îți semnează și evaluarea anuală.
Aici apare una dintre marile ipocrizii ale mitologiei antreprenoriale contemporane: ni se spune că angajatul este liber, că piața este liberă, că oamenii sunt agenți economici autonomi și că orice relație de muncă este o negociere între egali. Desigur. La fel cum este liber și soldatul să spună că nu dorește să meargă în direcția indicată de general. Libertatea formală rămâne intactă. Doar că uneori consecințele ei au un simț al umorului foarte dezvoltat.
Musk însuși a caracterizat munca angajaților Tesla pentru Twitter drept „just a voluntary thing”, potrivit documentului lui Warren. Dar aceeași scrisoare citează relatarea unui angajat anonim potrivit căreia mulți oameni ar fi considerat dificil să refuze o solicitare directă a lui Musk fără să se teamă de consecințe profesionale. (Senator Elizabeth Warren)
Aici nu mai discutăm despre Twitter.
Discutăm despre putere.
Și despre ceea ce se întâmplă când un om concentrează suficientă putere încât granițele dintre proprietatea sa privată, responsabilitatea sa corporativă și voința sa personală încep să se topească.
Tesla este companie listată public. Asta înseamnă că Tesla nu este jucăria lui Elon Musk, indiferent cât de mare este participația lui și indiferent cât de important a devenit pentru imaginea companiei. Tocmai acesta a fost unul dintre punctele centrale ale lui Warren: CEO-ul are responsabilități față de companie și față de toți acționarii, nu doar față de propria strategie personală. (Senator Elizabeth Warren)
Iar această distincție pare banală până când un om conduce simultan mai multe companii și începe să mute între ele oameni, tehnologie, capital, publicitate, infrastructură sau alte resurse.
Atunci întrebarea devine aproape ontologică: unde se termină Elon Musk și unde începe Tesla?
Pentru un om obișnuit, întrebarea este simplă. Pentru un CEO-mitologie, ea devine complicată.
Pentru că Musk a construit ceva mai mult decât o carieră corporativă. A construit o imagine în care Tesla, SpaceX, X, Neuralink, The Boring Company și toate celelalte proiecte gravitează în jurul aceleiași persoane, asemenea unor sateliți în jurul unei planete. În această cosmologie personală, companiile par uneori mai degrabă extensii ale voinței fondatorului decât instituții autonome, cu propriile interese, propriile obligații și propriile mecanisme de control.
Este o formă modernă de monarhie corporativă, doar că în loc de sceptru ai acțiuni, în loc de curte ai boardul de administrație, iar în loc de heraldică ai un cont de X cu milioane de urmăritori.
Și aici apare boardul Tesla, personajul colectiv care ar trebui să joace rolul adultului din încăpere.
Warren a întrebat explicit ce măsuri luase boardul pentru a proteja Tesla și acționarii săi și a remarcat că nu exista un anunț public privind o investigație asupra modului în care fuseseră tratați angajații Tesla implicați în activitatea Twitter. (Senator Elizabeth Warren)
Aceasta este poate partea cea mai gravă a poveștii.
Nu faptul că Musk are idei extravagante.
Nu faptul că lucrează enorm.
Nu faptul că vrea să construiască o civilizație multiplanetară.
Problema este absența unei frâne instituționale vizibile atunci când omul de la volan începe să conducă simultan mai multe automobile și folosește carburantul unuia pentru a-l alimenta pe celălalt.
Într-o corporație sănătoasă, boardul ar trebui să spună: „Stați puțin. Acești oameni sunt ai Tesla. Care este acordul? Care este costul? Care este beneficiul? Care este conflictul? Cine aprobă? Cine monitorizează?”
Într-o cultură corporativă construită în jurul personalității CEO-ului, întrebarea poate deveni aproape ofensatoare.
„Cum adică, Tesla să-i ajute pe oamenii lui Musk?”
Exact.
Cum adică?
Tesla nu este „a lui Musk” în sensul în care este sufrageria lui. Tesla este o companie publică, iar acest adjectiv aparent banal — publică — este una dintre ultimele bariere între capitalism și feudalism.
Dar în economia contemporană există o formă nouă de feudalism: proprietarul nu mai stă într-un castel, ci pe o platformă socială; nu mai are vasali, ci angajați; nu mai trimite porunci prin curieri călare, ci prin mesaje; iar domeniul feudal este împărțit între mai multe companii listate, private, fundații, proiecte și conturi de social media.
În acest sistem, omul devine resursă mobilă.
Astăzi scrie software pentru Autopilot.
Mâine repară Twitter.
Poimâine poate ajunge să lucreze la alt proiect al proprietarului.
În teorie, aceasta se numește flexibilitate.
Într-un context de putere extrem de concentrată, flexibilitatea poate deveni altceva: disponibilitatea permanentă a angajatului pentru proiectele personale ale liderului.
Iar aici cinismul este aproape perfect. Pentru că discursul public al lui Musk este construit în jurul eficienței absolute, al eliminării birocrației, al vitezei, al refuzului procedurilor inutile. Toate acestea sună minunat până când descoperi că procedurile pe care le elimini sunt uneori exact cele care împiedică un CEO să ia oamenii și resursele unei companii publice și să le folosească într-o altă aventură antreprenorială.
Birocrația este ridicolă când te obligă să completezi trei formulare pentru a cumpăra un monitor.
Devine foarte utilă când întrebarea este: cine plătește pentru inginerul care lucrează la compania cealaltă?
Aici capitalismul își scoate masca de eficiență și își arată scheletul juridic.
Contracte.
Fiduciaritate.
Conflict de interese.
Responsabilitate.
Audit.
Control.
Termeni foarte plictisitori pentru o civilizație obsedată de vizionari.
Dar civilizațiile comerciale serioase au inventat acești termeni tocmai pentru că au descoperit, de-a lungul secolelor, că omul cu putere nelimitată are o tentație extraordinară de a confunda ceea ce poate face cu ceea ce are dreptul să facă.
Iar Musk pare să fi înțeles perfect prima parte.
Rămâne de văzut cât de bine respectă a doua.
Este fascinant și felul în care povestea a fost absorbită de ecosistemul media. O parte dintre canalele de știri au prezentat mutarea angajaților ca pe un gest de geniu operațional: Twitter era în criză, Musk avea nevoie de oameni, oamenii săi de încredere puteau interveni rapid. Povestea are toate ingredientele unei legende antreprenoriale: liderul vizionar, compania în flăcări, echipa de elită, misiunea imposibilă, sacrificiul și viteza.
Social media adoră asemenea povești.
Au ritm.
Au erou.
Au misiune.
Au dușmani.
Au hashtag.
Au aproape religie.
Dar ceea ce dispare din poveste este întrebarea cea mai puțin spectaculoasă și tocmai de aceea cea mai importantă: cine suportă costul?
Aceasta este întrebarea pe care mitologia antreprenorială o urăște.
Pentru că eroul nu trebuie să explice contabilitatea aventurii sale.
Eroul trebuie admirat.
Și astfel apare o formă de mistică modernă în care miliardarul este prezentat ca un fel de șaman tehnologic. El vede viitorul. El lucrează mai mult decât noi. El înțelege mai repede. El concediază pentru că știe. El mută oameni pentru că vede imaginea de ansamblu. El schimbă strategia pentru că lumea se schimbă. El face haos pentru că haosul este combustibilul inovației.
Dacă un manager oarecare ar lua cincizeci de oameni dintr-o companie publică pentru a salva o companie privată, am avea probabil un audit.
Dacă Musk face același lucru, avem o poveste despre „echipa de elită a lui Musk”.
Aceasta este puterea brandingului personal.
Omul schimbă semnificația acțiunii.
Aceeași faptă poate fi numită abuz într-o companie și „agilitate” în alta, în funcție de numele de pe ușa biroului.
De aceea episodul angajaților Tesla trimiși la Twitter este mai important decât pare. Nu este doar o curiozitate din perioada haotică a achiziției Twitter. Este o radiografie a unei filosofii corporative în care granițele instituționale devin secundare în raport cu voința unei persoane.
Iar aceasta este problema etică fundamentală.
Un om poate fi genial.
Poate fi vizionar.
Poate fi extraordinar de muncitor.
Poate construi rachete, automobile și platforme globale.
Dar toate acestea nu îi acordă un drept suplimentar asupra oamenilor.
Succesul nu este o dispensă morală.
Miliardele nu suspendă conflictul de interese.
Inteligența nu înlocuiește guvernanța.
Iar geniul, oricât de spectaculos ar fi ambalat în prezentări, nu transformă angajatul altcuiva în proprietatea ta.
Într-o lume care adoră liderii providențiali, poate că cea mai subversivă întrebare rămâne una foarte simplă:
„Cine a spus că ai voie?”
Și poate că aceasta este întrebarea pe care un board adevărat ar trebui să o pună unui om care conduce prea multe companii, controlează prea multe resurse și a ajuns să fie confundat, în imaginația publică, cu însăși definiția succesului.
Pentru că momentul în care o companie publică începe să funcționeze ca depozit de oameni pentru proiectele private ale propriului CEO este momentul în care capitalismul începe să miroasă puțin a feudalism.
Iar feudalismul, spre deosebire de Tesla, nu are nevoie de update software.
Are nevoie doar de un stăpân care să creadă că tot ce se află în jurul lui îi aparține.
Și de câțiva oameni care să-i explice, cu politețea contabilului și răceala avocatului:
nu, Elon, aceasta este o companie.
Nu este curtea ta.
Am păstrat intenționat formulările precum „a ridicat întrebarea”, „nu era clar” și „potențial conflict”, pentru că sursa principală este scrisoarea lui Warren, iar acestea sunt probleme de guvernanță și acuzații care trebuiau investigate, nu toate fapte constatate definitiv. În același timp, problema este suficient de serioasă încât Warren a revenit asupra ei în 2024, invocând din nou posibila deturnare a resurselor Tesla către companiile private ale lui Musk și cerând implicarea SEC. (Senator Elizabeth Warren)