Am ajuns să trăim într-o civilizație în care produsul ideal este acela din care au fost scoase toate lucrurile care ne-ar putea aminti că avem un corp: glutenul a fost evacuat, lactoza a fost arestată, zahărul a fost declarat dușman public, cofeina a fost suspectată de intenții criminale, alcoolul a primit domiciliu obligatoriu în afara sticlei, nicotina a fost împinsă spre periferia existenței, iar alunele, aceste mici grenade vegetale, trebuie să dispară de pe suprafața produsului până și sub forma unei urme. Mai rămâne să eliminăm apa pentru eventualele amintiri ale potopului și aerul pentru suspiciunea că ar putea conține particule, iar apoi vom putea declara triumfal că am inventat alimentul perfect: steril, sigur, moral, optimizat și complet lipsit de orice motiv pentru care cineva ar mai avea chef să-l mănânce.
Fără gluten. Fără lactoză. Fără zahăr. Fără cofeină. Fără alcool. Fără nicotină. Fără urme de alune.
Într-un cuvânt: fără viață.
Sigur, există oameni pentru care asemenea eliminări sunt necesare. Boala celiacă, alergiile, intoleranțele, anumite afecțiuni metabolice sau recomandările medicale transformă o listă de ingrediente într-o problemă serioasă, uneori vitală. Pentru acești oameni, un produs fără gluten sau fără lactoză nu reprezintă o declarație filosofică despre puritatea existenței, ci o formă concretă de libertate alimentară. Problema începe în altă parte, în momentul în care precauția medicală devine estetică socială, iar eliminarea unui ingredient începe să fie vândută ca eliminare a unei imperfecțiuni umane.
Atunci apare noua religie a omului contemporan: viața fără urme.
Suntem invitați să consumăm produse fără, să trăim fără, să respirăm fără, să simțim fără, să îmbătrânim fără, să riscăm fără. Ni se promite o existență în care fiecare moleculă a fost verificată, fiecare impuls monitorizat, fiecare abatere contabilizată, fiecare plăcere suspectată de consecințe. În jurul nostru se construiește un gigantic laborator cu pereți transparenți, iar noi intrăm voluntar în el pentru că ni se spune că acolo vom deveni versiunea optimizată a propriei persoane.
Omul medieval își făcea griji pentru mântuirea sufletului.
Omul modern își verifică ingredientele.
Progresul are uneori un simț al umorului extraordinar.
Am mutat iadul din lumea de dincolo pe eticheta de pe ambalaj. Acum diavolul apare între E-uri, carbohidrați, calorii și procentul de grăsime saturată. Îngerul păzitor are aplicație de telefon, îți măsoară somnul, îți calculează pașii și îți trimite notificare dacă ai stat prea mult pe scaun. Dumnezeu însuși ar avea dificultăți să treacă de autentificarea în doi pași.
În această nouă teologie, corpul trebuie permanent reparat.
Trebuie detoxifiat, resetat, curățat, alcalinizat, energizat, echilibrat, recalibrat, optimizat. Fiecare organ pare să aibă un departament de PR care anunță că urmează să fie „susținut”, „curățat” sau „revitalizat”. Ficatul, această biată fabrică chimică pe care omenirea a ignorat-o timp de milenii, a devenit peste noapte protagonistul unor ritualuri de purificare. Intestinul a primit statut de oracol. Microbiomul a devenit noua astrologie. Somnul este cuantificat, pulsul este urmărit, respirația este analizată, iar omul își privește dimineața ceasul inteligent ca pe un preot care îi spune dacă a fost suficient de viu în timpul nopții.
Există, desigur, o parte sănătoasă a acestei preocupări. Problema apare când grija pentru corp se transformă în obsesia controlului absolut.
Pentru că viața are o proprietate teribil de indecentă: nu poate fi sterilizată complet.
Viața înseamnă contact, fermentație, bacterii, transpirație, miros, foame, frig, oboseală, accident, dorință, exces, greșeală, întâmplare. Viața produce reziduuri. Are gusturi contradictorii. Se murdărește. Îmbătrânește. Se îmbolnăvește. Se îndrăgostește de oameni nepotriviți. Mănâncă uneori prea mult. Bea uneori prea mult. Stă până târziu. Râde când ar trebui să fie serioasă. Plânge fără motiv. Se urcă în trenul greșit și ajunge într-un oraș în care descoperă că trebuia să ajungă de fapt.
Civilizația wellness are o problemă fundamentală cu toate acestea.
Ea ar prefera o viață cu certificat de conformitate.
Omul contemporan a descoperit un paradox fascinant: cu cât are mai multă libertate, cu atât inventează mai multe reguli pentru a se simți în siguranță. Își cumpără libertatea de a alege dintre 46 de tipuri de apă minerală și apoi petrece douăzeci de minute verificând dacă una dintre ele conține ceva suspect. Are libertatea de a mânca orice, însă preferă un produs care promite că nu conține nimic. Are libertatea de a se bucura, însă își dorește ca bucuria să aibă indice glicemic, certificare ecologică și eventual o etichetă care să confirme că este compatibilă cu propria dezvoltare spirituală.
Am inventat o lume în care până și păcatul trebuie să fie sustenabil.
În supermarket, rafturile arată uneori ca niște monumente funerare ridicate în memoria gustului. „Fără zahăr.” „Fără gluten.” „Fără lactoză.” „Fără conservanți.” „Fără coloranți.” „Fără alcool.” „Fără cofeină.” „Fără compromisuri.” Ultima formulă este cea mai amuzantă, fiindcă orice produs industrial este deja un compromis între gust, preț, conservare, transport, marketing și profit. Dar omul contemporan adoră să cumpere compromisuri împachetate în ambalajul moralității.
Apoi apare influencerul.
Ființa nouă, perfect hidratată, cu abdomen plat și vocabular aproximativ.
El ne explică faptul că a renunțat la gluten și că de atunci „se simte altfel”. Nu știe exact ce înseamnă, dar o spune cu intensitatea cu care un profet ar anunța sfârșitul Babilonului. A eliminat zahărul și a simțit „o claritate energetică”. A renunțat la cafea și „și-a auzit corpul”. A eliminat alcoolul și „și-a regăsit frecvența”. A cumpărat o pudră verde dintr-un borcan cu design nordic și acum „lucrează cu vibrația”.
În fața lui, medicina tace indignată, iar chimia își caută avocat.
Acesta este semidoctismul contemporan în forma lui cea mai profitabilă: câteva cuvinte științifice, puțină psihologie populară, o doză de ezoterism, o fotografie în lumină caldă și senzația că ai descoperit un adevăr pe care milioane de oameni dinaintea ta au fost prea ignoranți ca să-l observe.
„Detox.”
Un cuvânt extraordinar.
Spune totul și nimic.
În jurul lui s-a construit o industrie întreagă a vinovăției. Ai mâncat? Trebuie să te detoxifici. Ai băut? Detox. Ai stat până târziu? Detox. Ai respirat aerul orașului? Detox. Ai avut o zi proastă? Probabil ai toxine. Ai avut o relație toxică? Evident, toxinele. În curând vom ajunge să facem detox după ce citim știrile, pentru că și acestea conțin probabil metale grele.
Adevărul este mai puțin spectaculos. Corpul uman are deja organe și mecanisme pentru procesarea și eliminarea multor substanțe. Dar adevărul simplu nu se vinde la fel de bine ca ritualul. Nimeni nu devine guru spunând: „Mănâncă rezonabil, dormi suficient, fă mișcare și mergi la medic când ai o problemă.”
Este prea banal.
Omul contemporan vrea mister.
Vrea să creadă că are acces la o versiune secretă a existenței, una pe care universitățile, spitalele și instituțiile medicale au ascuns-o pentru că, desigur, există un complot mondial împotriva semințelor de chia. Vrea să creadă că organismul său este un templu cosmic sabotat de industria alimentară, de Wi-Fi, de lună, de mercur retrograd și de vecinul de la trei care prăjește ceapă.
Această nevoie de mister are aceeași rădăcină ca multe teorii conspiraționiste: dorința de a simți că propria existență are o poziție specială în univers.
Omul nu suportă prea bine banalitatea.
Vrea să fie ales.
Vrea să fie trezit.
Vrea să fie diferit.
Vrea să știe ceea ce ceilalți nu știu.
De aceea pseudștiința funcționează atât de bine. Îi oferă individului ceea ce știința adevărată refuză să-i ofere: certitudine instantanee. Știința spune „datele sunt incomplete”. Guru-ul spune „eu am înțeles”. Știința spune „rezultatul trebuie verificat”. Guru-ul spune „simte în corp”. Știința spune „există limite”. Guru-ul spune „universul îți trimite semnale”.
Și cine preferă omul?
Evident, universul.
Universul nu cere bibliografie.
Mai există însă o dimensiune și mai subtilă a acestei obsesii: frica de risc.
Am ajuns să considerăm riscul aproape o anomalie morală. Totul trebuie securizat, ambalat, avertizat, reglementat. Pe bună dreptate, uneori. Siguranța alimentară, protecția împotriva alergiilor, prevenirea intoxicațiilor și reducerea riscurilor medicale sunt realizări extraordinare ale civilizației. Problema apare atunci când principiul protecției devine filosofie totală.
Atunci copilul trebuie protejat de orice căzătură, adultul de orice disconfort, bătrânul de orice posibilitate de accident, consumatorul de orice ingredient suspect, iar omul întreg de orice experiență care ar putea produce o fisură în suprafața perfectă a existenței sale.
Începem să construim o specie care vrea să trăiască într-o bulă cu folie cu bule.
Numai că o ființă protejată de orice risc devine incapabilă să distingă riscul real de simplul fapt că lumea există.
Iar existența însăși este riscantă.
Iubirea este riscantă.
Cunoașterea este riscantă.
Arta este riscantă.
Libertatea este riscantă.
Chiar și gândirea este riscantă, pentru că există întotdeauna posibilitatea să descoperi că ai greșit.
Poate că aici se află adevărata tragedie a civilizației noastre fără gust: am început să confundăm confortul cu fericirea și controlul cu libertatea.
Am creat produse fără ingrediente și vieți fără întâmplări.
Ne fotografiem mesele înainte să le mâncăm, ne măsurăm somnul înainte să dormim, ne verificăm pulsul în timp ce ne întrebăm dacă suntem fericiți și consultăm internetul ca să aflăm dacă emoția pe care o simțim este autentică.
Până și tristețea trebuie optimizată.
Până și singurătatea trebuie transformată în „self-care”.
Până și moartea va primi probabil, în curând, o aplicație care să ne anunțe că procesul de deteriorare a început și că avem la dispoziție un abonament premium pentru o experiență mai lină.
Iar undeva, pe un raft, va sta produsul perfect.
Fără gluten, lactoză.
Fără zahăr.
Zero cofeină.
Fără alcool.
Fără nicotină.
Fără urme de alune.
Fără riscuri, păcate, contaminare.
Fără vinovăție.
Fără surprize.
Fără gust.
Îl vom cumpăra, îl vom fotografia, îl vom posta pe Instagram și vom scrie dedesubt că alegem să avem grijă de noi.
Apoi vom închide telefonul, vom privi prin geam și vom descoperi, pentru câteva secunde, ceva teribil de incomod.
Lumea încă miroase.
Plouă.
Oamenii încă se îndrăgostesc.
Copiii încă se murdăresc.
Cineva râde prea tare.
Altul aprinde o țigară.
Unul bea o cafea.
Altul mănâncă o prăjitură cu zahăr.
Cineva își asumă o greșeală.
Cineva sărută pe cineva fără să verifice compatibilitatea energetică.
Și pentru o clipă, în această dezordine magnifică, omul își amintește că existența nu este un produs certificat.
Are gust. miros, febră, foame, dorință, moarte, risc.
Are viață.
Iar viața, spre deosebire de ambalajele perfecte ale epocii, vine întotdeauna cu urme.