În secolele XVIII și începutul secolului XIX, Rusia nu dispunea de continuitatea unei tradiții literare moderne comparabile cu Franța sau spațiul german. În vreme ce Franța avea deja clasicismul lui Corneille, Racine, Molière, La Fontaine și Boileau, iar Germania trecea prin Lessing, Herder, Goethe, Schiller și romantism, literatura rusă modernă abia își stabilea formele. Cercetările de istorie literară tratează perioada 1790–1820 drept momentul trecerii către sentimentalism și preromantism, într-un contact direct cu modelele europene.
Această întârziere nu trebuie interpretată ca inferioritate culturală, ci ca situație istorică. Rusia intră într-un sistem literar deja matur și, asemenea oricărei culturi care se conectează târziu la o rețea intelectuală existentă, începe prin import. Reformele lui Petru cel Mare accelerează occidentalizarea, iar aristocrația rusă devine profund francofonă. Franceza devine limbă de educație, conversație și cultură, în timp ce germana furnizează o mare parte din filosofia și estetica romantică. Transferul cultural se face astfel printr-o dublă poartă: Franța pentru formele și gustul literar, Germania pentru romantism și metafizică.
Karamzin este un caz fondator. Noul său stil literar se formează în contact direct cu literatura franceză și cu sentimentalismul european, iar cititorii ruși consumă aceleași romane franceze, germane și engleze care circulau pe piețele literare europene. Cambridge – Sentimental Novels and Pushkin
Așadar, literatura rusă modernă nu începe prin inventarea unui limbaj literar din resurse exclusiv interne. Își construiește primele instrumente într-un dialog intens cu literatura occidentală.