Arhive pe categorii: de dragoste…

sfârșitul sfârșitului

Posted by conu marius on

Moartea a fost, pentru aproape întreaga istorie a omenirii, o propoziție scurtă și definitivă. Un punct. O închidere de sens. O ușă fără clanță pe partea cealaltă. Ne-am obișnuit să o rostim ca pe o sentință, chiar și atunci când o șoptim, chiar și atunci când o negăm. Și totuși, de fiecare dată când cineva pleacă, ceva din noi refuză această simplitate brutală. Refuză să creadă că o viață — cu gesturi, cu râsete, cu atingeri, cu priviri — poate fi redusă la o absență.Există o rezistență tăcută în om. O încăpățânare a inimii care nu acceptă ușor dispariția.În ultimii ani, dintr-un loc aparent neașteptat — din zona rece, matematică, a fizicii cuantice — au început să apară idei care, fără să promită certitudini, deschid o fereastră. Nu o dovadă. Nu o revelație finală. Ci o fisură fină în zidul pe care l-am numit „sfârșit”.Teorii precum biocentrismul sugerează ceva tulburător și, în același timp, profund liniștitor: că viața și conștiința nu sunt produse secundare ale universului, ci chiar condițiile lui de existență. Că realitatea, așa cum o percepem, nu este un dat rigid, ci o relație. O țesătură între ceea ce este și ceea ce percepem că este.Într-o astfel de viziune, moartea nu mai apare ca o cădere în neant, ci ca o schimbare de perspectivă.Pentru că, în lumea cuantică, lucrurile nu sunt niciodată atât de simple pe cât par la scară umană. Particulele nu „există” într-un singur loc sau într-o singură stare. Ele sunt, într-un fel greu de imaginat, multiple simultan. Se află în mai multe posibilități deodată. Abia în momentul observației, realitatea pare să se fixeze într-o formă.Această idee, atât de stranie pentru mintea obișnuită cu certitudini, introduce o întrebare care depășește fizica și intră în zona profund umană: dacă realitatea are nevoie de conștiință pentru a se manifesta, atunci ce este, de fapt, conștiința? Și mai ales, unde dispare ea?Poate că întrebarea este formulată greșit.Poate că nu dispare.Poate că doar încetează să mai fie percepută în forma în care ne-am obișnuit cu ea.Așa cum lumina nu dispare atunci când închidem ochii, ci doar încetează să mai fie vizibilă pentru noi.Această perspectivă nu anulează durerea. Nu șterge golul dintr-o casă în care cineva nu mai intră pe ușă. Nu umple scaunul rămas liber la masă. Nu înlocuiește vocea care nu mai răspunde.Dar schimbă subtil întrebarea.Nu mai este „unde a dispărut?”, ci „unde s-a mutat din câmpul meu de percepție?”.Există o diferență profundă între dispariție și retragere. Între anulare și transformare.Când pierdem pe cineva drag, ceea ce doare nu este doar absența fizică. Este ruptura de continuitate. Este senzația că firul s-a tăiat. Că povestea s-a întrerupt brusc, fără avertisment, fără încheiere.Și totuși, dacă privim atent, observăm ceva aproape imperceptibil: oamenii nu pleacă complet din noi. Ei rămân în gesturi pe care le repetăm fără să ne dăm seama. În expresii pe care le folosim. În felul în care râdem, în felul în care iubim, în felul în care ne temem.Rămân în noi ca o formă de continuitate invizibilă.Antropologia ne arată că, în aproape toate culturile, moartea nu este văzută ca o ruptură absolută. Este un prag. Un pasaj. O trecere. Limbajul diferă, simbolurile diferă, dar ideea persistă: există o transformare, nu o anulare.Fizica modernă, fără să intenționeze, pare să rezoneze cu aceste intuiții vechi. Nu le confirmă religios, nu le validează mistic, dar le oferă un spațiu de gândire.Conceptul de entanglement — în care două particule rămân conectate indiferent de distanță — sugerează o lume în care separarea nu este absolută. În care distanța nu înseamnă neapărat pierdere de legătură.Dacă materia poate rămâne conectată dincolo de spațiu, de ce ar fi conștiința complet izolată?Este o întrebare, nu o concluzie.Dar uneori, întrebările potrivite sunt mai vindecătoare decât răspunsurile rigide.Pentru cei care au pierdut pe cineva, nu teoria contează în primul rând. Nu explicația. Nu modelul conceptual.Contează liniștea dintr-un gând simplu: că legătura nu este complet ruptă.Că ceea ce a fost trăit nu poate fi șters.Că iubirea, în mod paradoxal, este una dintre cele mai persistente forme de energie.Nu în sens fizic măsurabil, ci în sens existențial. În sensul că ea continuă să modeleze realitatea interioară chiar și după dispariția fizică a celui iubit.Poate că moartea nu este sfârșitul relației, ci schimbarea limbajului în care ea există.Nu mai există în atingere, dar există în memorie. Nu mai există în dialog direct, dar există în monolog interior. Nu mai există în prezență fizică, dar există în influență.Și această influență nu este mică.Ea modelează decizii, reacții, alegeri. Ea continuă să trăiască prin noi.Într-un fel tăcut, dar profund real.Știința nu poate, încă, să măsoare această continuitate. Dar nici nu o poate nega complet. Pentru că nu operează în aceleași registre.Există lucruri care se măsoară în unități. Și există lucruri care se măsoară în sens.Iar pierderea unei persoane dragi aparține celui de-al doilea domeniu.În fața morții, omul nu devine doar un observator al unui fenomen biologic. Devine un martor al propriei limite de înțelegere. Și, în același timp, un creator de sens.Își spune povești. Își construiește punți. Își imaginează continuități.Nu din slăbiciune. Ci dintr-o formă profundă de inteligență emoțională.Pentru că a accepta pur și simplu anularea totală ar însemna să ne anulăm și pe noi, în parte. Să negăm faptul că relațiile construiesc identitate.Și totuși, chiar și în cele mai raționale cadre, apare o ezitare.Fizica spune că energia nu dispare, ci se transformă. Că informația, la nivel fundamental, nu se pierde complet.Dacă extindem această idee metaforic — și doar metaforic, fără a forța concluzii — putem privi viața unei persoane ca pe o formă de informație complexă: emoțională, relațională, existențială.Această „informație” nu dispare complet. Se redistribuie. Se transmite. Se integrează în alții.În noi.Așa că, atunci când spunem că cineva „nu mai este”, poate că spunem doar că nu mai este în forma în care îl puteam percepe direct.Dar este încă prezent în rețeaua invizibilă de relații, amintiri și influențe.Este o prezență schimbată.Mai greu de atins, dar nu complet inaccesibilă.Pentru că există momente — rare, dar reale — în care cei plecați par aproape. Într-un miros, într-un sunet, într-o coincidență. Nu ca o dovadă supranaturală, ci ca o reacție profund umană a memoriei și a afectului.Creierul nostru nu este doar un organ de procesare. Este un spațiu de conservare a legăturilor.Iar aceste legături nu respectă mereu logica timpului liniar.Ele apar. Revin. Persistă.Într-un fel, noi suntem arhive vii ale celor pe care i-am iubit.Și poate că asta este una dintre cele mai reale forme de continuitate.Nu o viață după moarte în sens clasic, ci o viață în interiorul altor vieți.O existență distribuită.O prezență difuză, dar activă.Este o idee care nu elimină misterul. Dar îl face mai puțin dureros.Pentru că mută accentul de pe pierdere absolută pe transformare.De pe final pe tranziție.De pe tăcere totală pe un alt tip de dialog.Poate mai subtil. Poate mai interior.Dar existent.Și, poate cel mai important, această perspectivă nu cere credință oarbă. Nu cere renunțarea la rațiune. Nu cere acceptarea unor dogme.Cere doar deschiderea către posibilitate.Că realitatea este mai complexă decât o putem percepe.Că viața este mai profundă decât o putem defini.Că moartea este, poate, mai puțin definitivă decât o putem înțelege.Pentru cei care au pierdut pe cineva drag, nu există cuvinte care să repare absența. Nu există teorii care să înlocuiască prezența.Dar există moduri de a privi această absență.Și unele dintre ele nu sunt întunecate.Unele dintre ele lasă loc pentru o formă liniștită de speranță.Nu o speranță zgomotoasă, triumfătoare, care promite certitudini. Ci una tăcută, care spune simplu: poate că legătura nu s-a rupt complet.Poate că ceea ce a fost iubit nu poate fi anulat.Poate că, într-un fel pe care încă nu îl înțelegem pe deplin, cei plecați continuă să existe — nu undeva îndepărtat, ci în țesătura invizibilă a realității și a noastră.Și poate că, într-o zi, vom înțelege mai bine.Sau poate că nu.Dar până atunci, rămâne ceva esențial:iubirea nu se comportă ca un obiect.Nu poate fi distrusă prin dispariția celui care a generat-o.Ea continuă.Se transformă.Se mută.Și, în cele din urmă, ne ține conectați la ceea ce pare pierdut.Nu ca o iluzie.Ci ca o formă profund umană de adevăr.

sexul ca algoritm

Posted by conu marius on

Există epoci în care oamenii construiesc catedrale și epoci în care construiesc tabele Excel despre dorință. Noi trăim, evident, în a doua categorie — o civilizație care a înlocuit frescele cu grafice, confesiunea cu review-ul și misterul cu ratingul mediu ponderat temporal. Dacă Dante ar fi coborât astăzi în Infern, n-ar fi găsit cercuri de foc, ci forumuri cu mii de postări, unde sufletele nu ard, ci evaluează: 9,40 pentru aspect, 8,70 pentru interacțiune, 0 pentru autenticitate, livrare rapidă, discret, recomand.
Nu e o lume ascunsă. E o lume perfect indexată.
În această piață a intimității industriale, erosul a devenit un produs cu fișă tehnică, iar dorința — un serviciu cu SLA. Clienții nu mai caută pasiune, caută predictibilitate. Nu mai caută femeia, caută versiunea ei stabilă, verificată de comunitate, optimizată algoritmic, certificată informal de bărbați anonimi cu pseudonime de gamer obosit.
Și, ca orice piață modernă, are straturi.
Stratul haotic al anunțurilor brute — un bazar digital unde fotografiile sunt mai filtrate decât apa potabilă dintr-o stație nucleară abandonată. Stratul forumurilor — locul unde experiența devine literatură tehnică. Stratul agregatorilor — sinteza pseudo-științifică, unde omul devine datapoint, iar intimitatea devine medie aritmetică.
Este, în fond, capitalismul dus la concluzia lui metafizică: chiar și singurătatea poate fi optimizată.
Dar partea cu adevărat fascinantă nu este existența pieței. Piața există din momentul în care există oameni. Fascinant este limbajul. Limbajul rece, contabil, aproape clinic, cu care bărbații încearcă să domesticească ceva fundamental nedisciplinat: dorința, vulnerabilitatea, rușinea, nevoia de a fi dorit fără a risca respingerea.
În loc să spună „mi-a fost teamă că nu sunt suficient”, spun „raport preț-calitate discutabil”.
În loc să spună „am vrut să fiu văzut”, spun „servicii conforme cu descrierea”.
Aceasta nu este doar o piață sexuală. Este o piață a anxietății masculine convertite în metrici.
Pseudo-știința apare inevitabil. Pentru că omul modern nu suportă haosul. El trebuie să creadă că, dacă adună suficiente recenzii, va elimina riscul, surpriza, umilința, dezamăgirea. Exact ca în astrologia corporate sau în nutriția cuantică de Instagram, unde graficele și jargonul creează iluzia controlului asupra unui univers fundamental indiferent.
Așa se naște misticismul digital: credința că datele te vor salva de condiția umană.
Forumurile funcționează ca niște academii informale ale inițiaților. Există ghiduri pentru începători, avertismente, mitologii locale, legende urbane despre „țepe”, despre „proxeneți invizibili”, despre „locații sigure”. Este antropologie spontană, scrisă de oameni care nu se gândesc că fac antropologie.
Și, ca orice comunitate, produce eroi și demoni.
Unele femei devin instituții — thread-uri cu mii de postări, adevărate biografii colective scrise de străini care nu știu nimic despre ele în afară de durata unei ore. Alte nume devin avertismente, povești de groază repetate ritualic, ca să întărească solidaritatea grupului.
Este, în esență, aceeași logică prin care triburile povesteau despre spiritele pădurii. Doar că spiritele au acum numere de telefon.
Cercetarea bazată pe codare -1 / 0 / +1 este aproape poetică în brutalitatea ei. Viața redusă la trei valori discrete, ca un test grilă despre o experiență care ar fi trebuit să fie, în teorie, una dintre cele mai complexe interacțiuni umane. Dar tocmai această reducere spune totul despre epocă: nu vrem să înțelegem, vrem să clasificăm.
Nu vrem adevăr, vrem scor.
Siguranța, autenticitatea, interacțiunea — toate comprimate într-o schemă suficient de simplă pentru a putea fi digerată de mintea obosită după o zi de muncă și o viață de tăceri.
Iar bias-urile metodologice sunt, fără să vrea autorul, cea mai sinceră parte a întregii construcții. Pentru că ele arată ceea ce sistemul nu poate vedea: femeile însele. Violența invizibilă. Constrângerile. Contextul. Viața din afara orei plătite.
Sistemul este orb la suferință dacă suferința nu afectează clientul.
Aceasta este regula de aur a lumii moderne: empatia se activează doar când inconvenientul devine personal.
Mass-media tratează fenomenul fie cu indignare morală sterilă, fie cu voyeurism sociologic. Rețelele sociale îl transformă în meme sau în panică morală reciclată. Conspiraționiștii văd peste tot rețele globale, elite oculte, planuri sinistre. Nimeni nu vede banalitatea tristă: o economie informală alimentată de singurătate, precaritate și tehnologie ieftină.
Nu e nici apocalipsă, nici conspirație. Este doar capitalism aplicat asupra corpului. 💸
Zona geografică identificată ca epicentru devine, în imaginarul colectiv, un fel de Silicon Valley al dorinței plătite. Blocuri obișnuite, interfoane banale, lifturi care miros a detergent ieftin și a oboseală — nimic exotic, nimic cinematografic. Exact asta e tulburător: extraordinarul se întâmplă în decorul cel mai ordinar posibil.
Modernitatea nu mai produce bordeluri cu perdele grele și lampadare roșii. Produce apartamente identice cu ale vecinilor, unde singura diferență este fluxul constant de bărbați care se prefac că nu se văd între ei pe scară.
Este clandestinitatea fără romantism.
În această lume, timpul este cea mai volatilă monedă. Recenziile devin irelevante în câteva luni, numerele se schimbă, locațiile migrează, identitățile se rescriu. Totul este fluid, instabil, precar — exact ca piața muncii care produce clienții.
De fapt, cele două piețe sunt oglindă una pentru cealaltă.
Call centerul care măsoară performanța în secunde și forumul care măsoară intimitatea în note funcționează pe aceeași logică: reducerea omului la output cuantificabil. Într-un loc vinzi vocea, în celălalt vinzi corpul, dar ambele cer zâmbet standardizat și rezistență la frustrare.
Burnoutul este limbajul comun al ambelor lumi.
Pseudo-conspirațiile apar pentru că oamenii refuză să accepte explicația simplă: nu există un plan malefic centralizat, există doar milioane de decizii mici luate de oameni obosiți care încearcă să supraviețuiască. Dar creierul preferă o poveste grandioasă unui adevăr banal.
Este mai confortabil să crezi într-o rețea secretă decât într-o societate care produce sistematic singurătate. 🕸️
Ceea ce numim „rețea digitală” este, în fond, o comunitate de anonimi care încearcă să reducă incertitudinea prin cooperare informală. Un fel de Wikipedia a plăcerii tranzacționale, scrisă de oameni care nu s-ar recunoaște pe stradă nici dacă ar purta badge-uri cu nickname-ul.
Ironia supremă este că această lume, percepută ca sordidă, este adesea mai transparentă decât instituțiile respectabile. Știi tariful, durata, condițiile. Nu există promisiuni de iubire eternă, nu există ghosting metafizic, nu există ambiguități poetice.
Este, paradoxal, o sinceritate brutală.
Și totuși, sub această transparență se ascunde o opacitate totală: nimeni nu știe cu adevărat cine sunt oamenii implicați. Toți joacă roluri funcționale într-un teatru fără aplauze.
Omul modern a reușit performanța de a transforma chiar și dorința într-un proces industrial fără a elimina suferința care a generat cererea inițială. Este ca și cum ai construi o rețea perfectă de distribuție a apei fără să rezolvi setea.
De aceea sarcasmul este inevitabil. Pentru că alternativa ar fi tragedia pură.
Când citești sute de recenzii despre „interacțiune satisfăcătoare” și „servicii conforme”, simți că asistăm la autopsia emoției. Nu mai există limbaj pentru ceea ce oamenii caută cu adevărat, așa că folosesc limbajul comerțului.
Iubirea a fost externalizată, intimitatea a fost subcontractată, iar vulnerabilitatea a fost acoperită cu jargon.
În final, ceea ce rămâne nu este scandalul moral, nici senzaționalul mediatic, nici paranoia conspiraționistă. Rămâne imaginea unei societăți profund eficiente în a organiza tranzacțiile și profund incompetentă în a satisface nevoile care le generează.
O societate care poate calcula scoruri globale ponderate, dar nu poate oferi un motiv simplu pentru care cineva să nu mai aibă nevoie de ele.
Iar în această discrepanță, absurdă și perfect funcțională în același timp, se află adevărata estetică a epocii noastre: o lume care știe exact cât valorează totul și nu mai știe ce înseamnă nimic.

Photo by Markus Spiske on Pexels.com

Viața – acest curs intensiv de despărțiri, cu pauze scurte de atașament

Posted by conu marius on

Viața este chestia aceea ciudată în care intri năuc, cu eticheta încă pe tine, învățând, pas cu pas, cum să-ți iei rămas bun de la cei care pleacă.Și din care ieși nostalgic, cu mersul încetinit și privirea lungă, învățând – paradoxal, tardiv, dureros – cum să-ți iei rămas bun de la cei care rămân.Nu e un paradox. E o glumă proastă cosmică, spusă cu voce joasă de un univers care are umor negru și inimă de catifea. Viața nu te întreabă dacă ești pregătit. Te bagă în ring, îți dă un zâmbet ironic și începe să-ți smulgă oameni din jur ca pe niște piese de decor, una câte una, explicându-ți doct, prin tăceri, că așa se „crește”.La început, despărțirea e brută. Copilul nu știe să piardă. El doar simte. Mama pleacă din cameră și lumea se rupe în două. Un prieten se mută, o bunică dispare, un câine nu mai vine. Viața debutează ca o serie de abandonuri mici, pedagogice, menite să te obișnuiască cu ideea că nimic nu e stabil, dar totul e prezentat ca temporar… până nu mai e.Suntem educați prost în privința despărțirilor. Ni se spune că „așa e viața”, formulă comodă, leneșă, un fel de teodicee de cartier: nu explica nimic, dar închide discuția. Așa e viața – adică un proces continuu de atașament urmat de amputare simbolică. Un muzeu de oameni plecați, cu săli tot mai pline.Pe măsură ce crești, devii mai rafinat în pierdere. Adolescența îți oferă despărțiri teatrale: iubiri care par definitive și dispar în două veri, prietenii jurate pe viață care se dizolvă la primul examen sau la prima mutare. Dramele sunt mari, zgomotoase, cu uși trântite și mesaje lungi scrise la două noaptea. Îți spui că ai murit puțin. De fapt, doar te-ai antrenat.Apoi vine maturitatea. Acea etapă în care despărțirile nu mai fac scandal. Ele vin politicos. Cu emailuri, cu „să mai vorbim”, cu „nu e nimic personal”. Oamenii nu mai pleacă trântind uși, ci lăsându-le întredeschise, ca să nu pară că au plecat de tot. Este cea mai perversă formă de abandon: cea care păstrează iluzia prezenței.Și tu devii, la rândul tău, specialist în plecări discrete. Îți iei rămas bun din ce în ce mai elegant, mai civilizat, mai gol. Îți spui că e normal, că așa funcționează lucrurile. Înveți să nu mai te agăți. Să nu mai întrebi. Să nu mai speri. Autonomia emoțională – acest cuvânt mare care ascunde, de fapt, o serie de dezamăgiri bine gestionate.Viața e ironică nu pentru că te face să pierzi oameni, ci pentru că te lasă, uneori, cu cei care rămân. Asta e lecția avansată. Cea pe care nu o vezi venind.Cei care rămân nu sunt neapărat cei mai buni, cei mai profunzi sau cei mai iubiți. Sunt cei care au rezistat timpului, uzurii, tăcerilor, micilor trădări cotidiene. Cei care au rămas nu sunt eroi. Sunt supraviețuitori. Și, paradoxal, tocmai cu ei înveți cea mai grea formă de despărțire: despărțirea anticipată.Pentru că, odată cu vârsta, începi să știi. Știi că și ei vor pleca. Sau vei pleca tu. Sau veți rămâne împreună suficient de mult încât să vă schimbați până la nerecunoaștere. Nostalgia nu mai e legată de trecut, ci de prezent. Devii nostalgic pentru clipa care încă se întâmplă. Un sentiment sofisticat, aproape pervers: îți plângi oamenii înainte să-i pierzi.Aici viața devine filozofică. Nu mai lovește. Mângâie ironic. Îți oferă dimineți liniștite, mese tăcute, prezențe cunoscute. Și îți șoptește: bucură-te, e temporar. Totul e temporar. Inclusiv tu.Pseudoștiința dezvoltării personale încearcă să îndulcească asta. Vine cu grafice despre „acceptare”, cu TED Talk-uri despre „let go”, cu mituri orientale ambalate pentru Occident: atașamentul e rău, detașarea e virtute. Minciuni elegante. Antropologic, omul e făcut să se atașeze. E o ființă de legături, nu de desprinderi. Detașarea nu e evoluție, e mecanism de apărare.Viața nu te învață să renunți. Te forțează să o faci. Diferența e esențială.Și totuși, în toată această pedagogie crudă a despărțirii, există o blândețe. Una discretă, aproape rușinată. Oamenii care pleacă lasă ceva în urmă. Un gest, o frază, un obicei. Cei care rămân devin oglinzi ale timpului tău. Prin ei, îți vezi vârstele, eșecurile, micile victorii.Viața nu e doar o succesiune de adio-uri. E și o colecție de „încă”. Încă suntem aici. Încă bem cafeaua asta. Încă ne știm poveștile. Încă ne enervăm din aceleași motive. Acest „încă” e forma ei de tandrețe. O tandrețe ironică, desigur, dar reală.Iar la final – sau, mai corect, spre final – descoperi că nu mai spui „adio” cu disperare. Îl spui cu recunoștință. Nu mai întrebi „de ce pleci?”, ci „ce a rămas?”. Nu mai numeri pierderile, ci urmele.Viața te învață greu, dar nu e sadică. E doar indiferentă la orgoliul tău. Îți arată că nu ești centrul, dar nici un accident. Ești o trecere. O ființă care intră năuc, iese nostalgic și, între aceste două stări, învață arta subtilă de a iubi oameni știind că îi va pierde.Poate asta e, de fapt, maturitatea: nu să te obișnuiești cu despărțirea, ci să nu o lași să te usuce. Să păstrezi sarcasmul ca pe o armură subțire și blândețea ca pe o cămașă de noapte. Să râzi amar, dar să mângâi. Să pleci, dar să lași lumina aprinsă.Viața nu e dreaptă. Nici coerentă. Dar, din când în când, e incredibil de frumoasă exact prin această lecție absurdă: ne învață să ne luăm rămas bun nu ca să ne golim, ci ca să înțelegem cât de plini am fost.

si eu iubesc nu-i asa…

Posted by conu marius on


ea se afla mai inaintea tuturor lucrurilor…poate fi orice, oricand si oricum si poate ceva mai mult…este sensul existentei mele si a oricarui barbat in general,fara ea se pare ca nu putem traii si alaturi de ea viata ne devine uneori un dulce si dureros de bland calvar…imaginea noastra in oglinda, mama a misterului, intersttitiu afectiv, strigat, lesin, foc si apa, mereu aceeasi si intotdeauna altfel, obiect al adoratiei noastre si inteles absolut al regnului masculin in general…numai cu ea de mana putem noi invata moartea zilnica si renasterea fermecatoare de a doua zi…
…peste tot si niciunde ea ne asteapta zambind, necrutatoare si blanda, fermecate si inocente victime…
ne hraneste visele…
din noi hranind nostalgia faptului ca am putea devenii intrucatva mai blanzi, mai buni, mai intelepti…
mai ceea ce niciodata nu suntem…
dar am putea devenii…

asteptare

rasuceam
padurile
pa pantele
domoale
ale raului…
dealuri neinchipuit
de verzi
si moi,
imi umpleau sufletul
de primavara
si respirare…
milioane de cai
im alergau fruntea…
si zambetul imi mirosea
a leoparzi
incordati la panda…
atunci te-am vazut,
atunci
pentru prima oara
te-am vazut…
si am plans
radacinile jilave
ce-mi tasnisera din
coapse
tintuindu-ma locului
acolo sub zborul
umbrit al pasarii.

au trecut

au trecut precum
cirezile uriase
ale bivolilor
alergand peste o stepa
tainica si uscata
in cautarea merelui rau…
au trecut…
fara sa lase nici o urma
si de neoprit
catre limanele fericirii
si uitarii…
catre merele ocea
al tristetii
au trecut,
lasandu-ma singur
si in mirare…
oare au fost,
oare vor mai fi?

bestia

bestia sta
ascunsa
si incatusata
in mijlocul orasului…
cu ochi de piatra
si de foc,
bestia ne asteapta…
in spatele fiecarui copac,
la capatul fiecarei
strazi…
acolo…
numai tinandu-ne de mana
putem
sa infrangem bestia
descatusata
sub fruntile nostre
gravide si grele
de intristare…

ca o parere
plutind pe strazile
orasului,
umbra ta
ca o parere…
printre noi copii
acestui secol
uzurpat de tehnica
fricii
si florile ciudate
ale spaimei…
ascunzand lunii,
sufletul
si cerului hain
restul de aripi…
treci printre noi
ca un vis
stralucind a ploaie
si a martiri
rasfirati in arena
atroce a realitatii,
sfasiati bland
de coltii amintirii…
ca un dans,
ca o intristare,
de neatins
treci
printre noi,
copii goi si
inutili
ai uimirii firesti
ca am fi vi.

caravana

caravana a pornit,
mii de saltimbanci,
aruncatori de flacari,
magicieni
si pitici…
un fast!
caravana inainteaza
prin desertul mintii
spre un soare
indepartat
si covarsitor…
mascarici, pantofi scalciati,
palarii viu colorate
si trupuri incinse,
elastice
mirosind a zambet
si moarte…
dincolo de misterul
parcului primului
sarut,
in spatele privirii
iubitei,
pe fundul cestii de
cafea,
mirosind a inutil
rasarit,
caravana
a pornit
inspre niciunde
de nicicand.
un fast
al iubirii,
un dans indecent
si inutil
in jurul propriei
fiinte.

cautare

mereu, mereu,
mereu,
strigandu-te prin lume,
ceasurilor moi ale
buzelor,
buzele mele rasfrangand…
speriat si haituit
de leoparzii
secundelor
din carnea mea vie
muscand…
in genunchi,
o reverenta si
poate mai mult…
iubita urmeaza
sa se nasca…
strigandu-te
din miezul uscat si
aspru
al unei clepsidre
trupul meu reflectand…

chipul meu

intre marile lacuri,
albatros
planand un nou
sens padurilor
de margean si
sange…
inalt si sigur,
calarind marele erg
al brizei…
in cautarea unui apus
mereu indepartat,
niciodata atins…
ca o mirare
mereu plutind
altfel
suprafata suferinda
si vie
a padurilor rosii…
ca o mirare
in niciunde
cazand,
dinspre niciunde
rasarind…
apusului perfect
si nostalgiei
razand.

contemplare

astept
pe marginea oceanului
un rasarit
ce nu are sa mai apara,
in nisipul de aur
moale
si mirosind a zbor,
in rflectare…
am aici langa mine
o fata…
cu ochii albastrii
si vise
in destramare…
stau,
parca fara sa fiu…
intins
in nisip…
un rasarit astept,
indecent
si insolit…
un rasarit printre lucruri,
si buzele ii sarut…

daca

miroase a stele
si a praf
desertic
fruntea mea ingandurata…
daca tu crezi
ca eu nu am
invatat sa iubesc
altfel decat
cu inima…
daca tu sti
moartea mea
in vastele spatii
ale insingurarii…
miros a spinare de cerb
si a tipat
luminos
de luna
prelingandu-se
in colturile
intunecoase
ale camerei…
daca tu
nu ma saruti
pentru inca o
clipa.

ea

ea este ca o regina,
pluteste peste zambetul
tau ca o nostalgie…
ea stie tot
ce trebuie stiut,
ea rade…
ea iti spune numai
tie pe nume,
si celorlalti…
ea este intelesul
ascuns la luminilor vi
ale orasului
in noapte,
ea este sensul soarelui,
pasarile pentru ea zboara
mai inalt
si muntii sunt mai gravi…
ea este mai inainte
ca tu sa stii
toata intelepciunea
si mai inainte ca tu sa
o saruti ea te invata cu
tandrete
si gingasie
despartirea…

ei sunt

ei sunt undeva
in padurile de otel
ale instrainarii noastre…
asteptand….
asteptand….
mirosind , la panda
umbra vie a
fricii noastre…
alergam, alergam
moale si fragil
prin padurea grea si violenta
de atel,
ne strecuram
cu grija sa nu ne ranim
de sangele aspru
al privirii lor…
acolo.
astepatnd….
asteptand….
sa cadem
si sa renuntam.

este un timp
este un timp
in care invatam
sa murim de la
firele gratioase
si de iarba…
un timp in care invatam
sa traim
de la atrocitatea grea
cuprinsa in ochii
de vultur
si grumazul incordat
al unui lup,
la panda…
este un timp al rasului,
de la pietre
si un timp al lacrimii
rasfrante in oglinzi
de nisip…
este un timp in care
sarutul nostru iubito
se transforma in indecenta,
un timp al statuilor
de aur din Gradina
in mod bizar
copacilor vorbind.

fiinta ungherelor

fara sa plangi,
fara sa razi…
tarandu-te
prin sarma ghimpata
a vietii,
ca o soparla
brusc trezita din visele-i
jilave
de fermecatorul soare…
doar tarandu-te
cu grija printre lucruri
sa nu te ranesti…
auzi tipetele
copiilor nenascuti
murind in tine…
in campia florilor…
in campia frunzelor…
in campia ploilor…
doar te strecori
cu grija
ca nu cumva sa
ucizi frumusetea unei
lumi
ce nu-ti mai aprtine…
pe fruntea
de piatra
a lumii
ca un sarpe…
mut urland:
odata am fost
de carne
si am iubit!
te tarai.

firesc

te simti bine, stai bine asezata pe, scaun?, o intrebi cu ochii in lacrimi…
iata suntem
pe autostrada
cruda
si aspra
a fricii…
pasari albastre
in plutire
indolenta
cuprind intre
aripile lor
cerul….
ma mai iubesti?, o intrebi
si privirea ta
se incarca
de toti muntii
si toate oceanele,
de indepartarea
insingurata a
stelelor…
de orbirea muta
si surda
a sarutului.

front…
asteptand sa se ridice
din multimile anonime
ale soldatilor rapusi
in razboiul crunt al
copiilor
cu mintea vrajmasa
a parintilor
imbatraniti de-intelepciune…
stang!drept!stang!
drept!
ritm indecent
pravalind
carnea noastra vie si mirosind
al iubitei sarut…
asteapta,
marele general
cu ochii goi
si zburand peste campia vasta
a pierderii noastre
precum doi vulturi
crunti,
mirosind a sange
si vid…
sa ma ridic…
cu greu,
mai intai in genunchi
si mai apoi
in varful aripilor…
imi va spune razand
cu gura lui hada
si intunecata
in timp ce imi va reteza
violent si satisfacut
penele:
Te invat zborul,
acum!
Zborul invers!
va hohoti
Marele General
mangaindu-ti fruntea
iubito.

Inchide-ti ochii

inchide-ti ochii,
doar inchide-ti ochii,
jocul este gata sa inceapa…
eu te voi lua
de mana
si vom parasii
campiile vaste
si stranii ale lumii…
vom uita de copaci, de pasari,
de soare, de tropice, de furnici
si chiar de ecuatorul
de lapte al sarutului…
doar inchide-ti ochii…
si vom uita…
tristetea
pentru un zbor…

indemn

ia-ma cu tine
in camerele noptii,
acolo unde este atat
de bine
si de cald…
arata-mi intelesul
lucrului
in plesnet de sange…
ia-ma
cu tine…
si abandoneaza-ma
stelelor
ca pe cea din urma ploaie
a lunii mai,
ca pe o nefolosita
aripa
la malul oceanului.

interior

camera mea este goala
acum
si sigura…
nu se afla nimeni
si nimic
infricosator
in colturile
ei intunecate…
doar umbra.
doar amintirea incetosata
a trecerii tale,
cum o parere
in secundele tainice
ale nostalgiei
mele vi
si de piatra.

ma asteapta

ma asteapta niste
prieteni,
mereu razand
in fata lumii
crude si violente…
nu sunt singur
acum
cand aud urletul
de agonie
al pescarusului
zdrobindu-se lucid
de suprafata taioasa
a oceanului…
la malul marii
in casa verde ei
ma asteapata,
razand…
nu sunt neinsotit
iubito,
si acum pot sa plang
moartea fabuloasa
a uimitorului
pescarus
pe falezele albastre
si lichide
ale finalului nostru
sarut.

mereu

mereu sa te inchini
verdelui
cu soare
si rosului cu aspra si amara
sarutare…
nu stii ca ea
te iubeste
asa in felul ei?…
esti cumva singur,
esti cumva speriat
si sufocat de marele
ocean al durerii
si uitarii?…
inoti cumva parca
impotriva curentului
si esti aproape
inecat in marea
lacrimilor
si amintirilor?…
ea te iubeste,
asa cum numai ea stie
sa o faca
cu otel si piatra…
cu strigate
si zambete…
ea este numai
si numai pentru tine,
altfel ar inceta
sa mai fie.

migratie…

am navigat
in lungile barci
de aur si os
inspre sfarsitul oceanului
si al realitatii,
cu priviri bete
si pierdute…
am navigat purtati de
privirea ta iubito
spre sfarsitul
timpului,
pana la insulele
de marmura si oricalc…
acolo in campiile
secrete
in care tu ,numai tu
ne vei saruta
pe frunte
pentru a putea
capata aripi.

monstrul
eu sunt un monstru,
neinceput
si parca neterminat
in acelasi timp…
respir nori
si miros oceane…
in mine toti pestii
se fac pasari,
si pasarile crude
se hranesc din leii
unui desert
ascuns…
pietrele curg
iar marele fluviu
straluceste de stele…
in mine.
sunt un monstru
hranindu-ma naiv
din restul
viu
al zambetului tau,
ca o rascumparare.

naufragiati

plutind pe marile
aprige
ale lumii
in cautarea unei nebanuite
Ithaca…
mereu rasucind
vantul
si aripile intinse
ale egretelor
in amurg…
de aici in niciunde
ratacind
in orizontul lichid- albastru
si trist
rasfrangandu-se intr-un altul
mai intins,
aproape mirosind
uscat a dune si infinit…
plutind mereu si mereu
la umbra marilor Aripi
in cautarea unui pamant
trist
de pasirea asteptarilor
tale
iubito.

necunoscutul

cine ma asteapta
indaratul usii
de bronz
a inimii mele de piatra
si frunze?…

cine este
acela care-mi mai
stie numele
si chipul?…
cine este cel
care imi saruta iubita
in fiecare dimineata
deasupra aburitei
si dureroasei cesti
de cafea?…
oare nu cumva eu
mereu
si in fiecare noua zi
un altul?

neputinta

apa curata
a fantanii
prelingandu-se viu
pe obrajii
de marmura ai
fecioarei…
mainile mele de otel
si piatra,
incercand…
incercand
sa-i cuprinda
tamplele…
buzele mele
de lame si gheare
respirand-o
intr-o magica
si devastatoare suflare…
umerii de foc,
coapsa de ger,
tampla de spaima…
incercand sa o
cuprinda,
cum in fiecare dimineata
un
un indepartat
si abia amintit

nostalgie

m-ai luat de mana
si mi s-au infipt,
atunci,
toate fiintele
de ciocuri
fixe
si gheare
in inima…
soarele plutea beat
ca o luntre
in oceanul albastru
si scamosat
de vutluri,
iar eu
nu mai puteam
decat sa te privesc…
eu nu mai puteam
decat sa te privesc
si sa miros
marmura vie
a tamplelor tale.
vis.

pastel

noaptea se coboara
peste fruntea noastra,
aici in fata
copacului,
sub umbra lui
plutind cum un vag
mister
al lumii…
cerul este o apa
neagra,
in care suntem gata
sa ne prabusim,
tinandu-ne
de mana…
si respirand
cu buzele altuia,,,
mereu cu buzele
unui altuia.

perspective

ma uit la tine
cu ororlogiile de bronz
ale lumii
ticaind…
te urmaresc in gradina
de piatra a
statuilor de carne
dospind…
in mijlocul indecent
al parcului,
in miezul lui fierbinte
mirosind aspru
si bland a sarut…
te urmaresc…
itit stiu chipul,
asa cum am invatat
crudul zbor
de la tandrii si generosii
vulturi…
ma uit la tine
si timpul lumii imi sfarama
inima
cu lacrimi grele de bronz
stralucind
in mecanismul
rece
si viu
al unui orologiu.

pierdut
in genunchi
in fata ei,
doborat si fara
inteles
precum un sfincs
incatusat de o gravida
lapis-lazulli,
piramida…
pierdut…
stralucind…
de o lumina noua
si
amara…
imi iau iubita de mana
si-i spun:
exista riscul
sa nu ne mai stim numele,
se prea poate sa nu mai
stim unde incepe unul
si unde se sfarseste
celalalt…
nisip aspru
si fin…
auriu…
plutind ca niste
incatusati fluturi
pe fruntea sfincsului,
ne sunt privirile…

portret

ea se compune
din amintiri
si din vise…
este aceeasi cu imbratisarea
marii,
cu zvacnetul pastravului
de argint,
in inima muntelui,
miroase a iarba strivita
si a stele…
ea este inaintea fiecarui
rasarit,
o constanta,
inapoia fiecarui apus,
o nostalgie…
trupul ei este de
marmura si carne,
bratele gingase
cum magnoliile dupa
ploaie…
miroase
a uitare…
fruntea ii este
de alge,
si zambetul
un bland ocean
in care ma scufund…
in care ma ascund,
fara indurare.

prezenta

as putea fi viu
pentru inca o vara,
as putea mirosii
trecerea matasoasa
si incinsa
a uimitorilor
bivoli
negri
strapungand cu dragoste
tarmul aspru
al unei intinse prerii…
ca un flux,
caruia nimic nu i
se poate opune…
ca un rasarit
de nestavilit,
peste lucruri…
as putea locuii in
pietre
si intre umerii
fecioarei…
as putea fi,
inca o vara…
inca o vara…
pentru tine,iubito.

primavara

trebuie sa iubesti,
mi-a spus…
trebuie sa saruti,
locul acesta tainic
al rostirii,
mi-a zis…
si ma tinea de mana
cu gingasie
de parca m-ar fi tinut
de aripa
un cer albastru,
deschis de martie…
trebuie sa mirosi
ca firele de iarba,
sa razi precum izvorul
acela din livada bunicului
de dupa primul dezghet…
mi- a zambit ea,
calda si vie…
impotriva gheturilor
adanci naruind
in mine
un suflet
de piatra
inspre imaculate
piramide de nisip.

renuntare
de ce ti-ai
aruncat visele
atat de departe,
de ce m-ai uitat
pe mine
cuibarit la sanul
realitatii,
sasaind
ca o cobra regala
si de apa,
hranind
inutil
focul viu
al marilor piramide
de frica si nisip?…
de ce ti-ai alungat
visele
si amintirea existentei mele?…
eu cui voi mai fi,
eu cum voi mai fi…
plutind gravid
in zborul impersonal
al gratiei
de martie si a randunicii
de piatra?

indemn
apleaca-ti fruntea
intinde-ti mainile
caus
pentru a cuprinde
ploaia
in imbratisare…
in mlastinile tristetii
niciodata
sa nu poposesti…
niciodata sa nu asculti
tipatul
mut al piramidelor…
nu intra in teritoriul
sfincsilor
hranindu-se atroce
din leii
gandirii…
renunta,
acum cat mai este
timp…
pentru a nu ma face
de piatra
si durere…
pentru a nu incerca
iarasi saltul
pana acolo
la indepartatii vulturi,
impartasindu-ma
cu gheare.

simetrie…
privesc prin
oglinda,
rasucindu-ma in mine
insumi…
pierdut
pentru totdeauna
pietrelor
si tuturor lucrurilor
fixe
si imutabile…
sunt ca o apa,
sunt ca un ocean
nascandu-se viu
din gurile de varsare
si din fluviile de aur…
vertebra dinamica alumii
mereu pulsand
in miscare…
privesc…
din ce in ce
mai adanc
in oglinda
sperand sa te gasesc
in spatele fruntii mele,
ascunsa.

solutie…
ultima solutie este o uimire,
mirosim a ecuator
si a gravitatia pietrei
in nisip…
a mustrare cruda
de vant
si a pocale
de fericire rubinie
si aspra,
imprastiata peste masa
verde a prieteniei
si amintirii…
auzim parcurile rasucindu-se
tandru
intre bratele tinerilor
in imbratisare…
vad cu pasari
si vulturi,
privirea imi este de aripi,
de ciocuri si gheare
si ma tem sa te ating…
mai bine cu o uimire,
decat cu un crud
si violent sarut.

stiu

stiu ca gradina
este departe
si arhanghelii
si-au stins
zborul
in rugul curat
al unui soare
de iunie…
stiu dealurile
copilariei
mele
s-au aprins…
caut frica ta
ascunsa
in fundul cestii
de cafea ,
in fiecare dimineata,
visand la tainica
gradina
a imbratisarii tale,
acolo unde ingerii
hranesc
firele de iarba
victorioase in razboiul
zapezilor
si al ghetii.

Strainii

ce fac ei pe strazile
luminoase si
viu colorate
ale orasului pierderii?….
ce vorbesc ei
acolo
in casa de diamant?…
cu cine ,mai ales
cu cine se saruta
ei?…
pentru un nou cer
si pentru un alt pamant
mai luminos
si mai viu?

strazi…
plutesc peste strazile
bete ale orasului,
insingurat si abatut…
distrug orice lumina
si orice raset…
privirea imi este
gravida de-o
stanca…
pe strazile pustii
ale orasului nebun
si violet,
strapung noaptea
ca un cutit…
in liniste
si neabatut…
bantuit de-un suflet
viu,
si de gheata aprinsa
a privirilor tale.
ucid.

te rog

te rog crede-ma
raul mi-a furat sufletul
in dimineata aceea
mirosind a rasete
si a piele intinsa
de copii…
da!da raul acela
moale si matasos
cum pantecul mamei mele
in copilarie,
mi-a furat sufletul…
si nu mai am ce sa-ti
dau
la schimb ,
pentru o iubire…
doar intins astept
raul
sa ma ia si pe mine
acolo unde mi-a dus
atunci , demult,
sufletul…

terminus

am stiut ,
calatoria era
aproape de sfarsit,
drumul se terminase
in buza adanca
si aspra
a unui abis…
reflectandu-ma,
amintindu-te…
vis de nisip,
vis de nisip…
atat de departata,
atat de moale,
atat de vie
fusese prabusirea mea
printre stanci
ca aproape
am zburat,
ca apropae pluteam
sfasietor
de lent…
gingas si violent,
in acelasi timp…
catre celalat tarm,
catre silueta ta
pierduta, incetosata
si in muta
asteptare.

toast

serpi plutind
la marginea
memoriei,
cupa este plina
de-un venin
dulce,
prietene…
hai sa o bem
si sa uitam
ca am fost candva
vii…
sa uitam iubitele stralucitoare
si zambetele
ispititoare ale stelelor…
numai sarutul,
numai sarutul
sa ne cuprinda
in tainica lui
imbratisare
alaturi
de magicele noastre
iubite,
chemandu-ne
acolo in departatul
si straniul taram
dintre stele.

Visatorii..

toti acum dormim
marele somn…
insirati pe vertebrele
curate ale marii campii,
sub un cer atat de albastru,
atat de indepartat…
in marele vis…
in marele vis…
aripi ne cresc din
albele si durele frunti,
iar stele se pravalesc
in privirea noastra beata
si intoarsa …
toti suntem
in marele somn
plutind,
inaotand in oceanul
verde si luminos
al lui niciunde
si nicicum…
ne agatam cu disperare
de amintirea ta
pentru a mai respira inca odata
dulcele aer
de sub aripa pasarii aceleia…
la fel de grei
precum ploaia,
la fel de ficsi precum piatra
la fel de neobositi
dormim
in privirea ta,
sperand…
visul ca ai fi
imbratisand.

zeu

din oul pasarii aceleia
albastre
si plutind
in mijlocul cerului
aspru de nisip,
m-am nascut…
odata cu apusul
pentru un rasarit
rabdator
al lumii peste lume.
tacut
si de gheata,
strapungand firul de
iarba
cu durere
si frica,
rege peste paianjeni,
locuitor
al panzei
de argint…
m-am nascut…
iubita ma astepta
la tarmul libertatii
cu lacrimi si flori…
atunci m-am nascut
pentru prima oara viu
si de carne
invatand
tehnica secreta
a sarutului
si a mortii.