O foame nefirească ne cuprinde.

Suntem înfometaţi într-o lume a tuturor posibilităţilor, ne este foame de cuvinte, de iubire, de putere. Trăim într-o lume a stimulilor perfecţi şi nu putem obiecta.

Ne dorim întotdeauna mai mult decât am avea nevoie sau chiar decât am putea folosi în mod just, ba mai mult, determinat de un marketing agresiv şi alienant ne creăm noi şi noi nevoi artificiale şi produsul acestora direct…noi şi noi frustrări.

Nu mai recunoaştem iubirea nici dacă ar fi să ne lovească în cap, o înlocuim în schimb cu faţa ei pervertită compusă din oase, vene şi carnalitate şi astfel ne prăbuşim nonşalant în prăpastia dureroasă a pasiunii fără limite, a experimentării şi ubicuităţii afective, în care milioane de iubiri pasagere o înlocuiesc pe aceea firească şi naturală. Mereu la vânătoare nu înţelegem scopul acesteia şi ne umplem tolbele afective de milioane de secunde perfect asemănătoare şi niciodată satisfăcătoare. Pasionalitatea înlocuiește nevoia de comunicare specifică sentimentului iubirii cu o uriaşă stare de insaţietate niciodată de stăvilit.

Suntem obezi psihic, ne extindem cu violent dincolo de spaţiul nostru firesc şi necesar de manifestare, cucerim în detrimentul celorlalţi, pretindem imperativ mai mult decât ni se cuvine şi creăm conflicte spontane cu ceilalţi obezi psihic alături de care împărţim spaţiul de vieţuire.

Vrem să fim auziţi şi ascultaţi indiferent de consecinţe sau de valoarea de adevăr a afirmaţiilor noastre, căutăm să ne impunem, deseori manipulativ şi violent, punctele noastre de vedere obtuze şi pervertite, ca pe cel din urmă adevăr al universului. Nu avem răbdare, nu ascultăm pe celălalt, iar în cazul în care celălalt ne demonstrează inutilitatea, platitudinea aserţiunii noastre urâm, dispreţuim şi ucidem.

Suntem fiinţe supraponderale, umplute până la refuz de marota unei gândiri originale şi de gravitatea unei fantoşe de suflet. Cât de stranie este imaginea asta pe care ne-am format-o despre suflet confundând iubirea cu posesia şi nevoia specifică de acumulare şi satisfacere a puterii.

Relaţia modernă de cuplu nu mai înseamnă acceptarea celuilalt ca pe un partener egal, respectat şi interesant cât mai degrabă încercarea de a-ţi impune imperativ propriul sistem de valori, manipularea şi anihilarea celuilalt. Este o formă de canibalism psihic aceasta.

Aşa cum obezul acoperă în mod real un spaţiu mult mai mare decât cel necesar unei ființe normale şi noi în relaţia de cuplu devenim din ce în ce mai dominant, încercând să-l determinăm pe celălalt să ni se supună întru totul, apoi renunţând cu nonşalanţă şi grabă la acesta din motivul plictisului şi lipsei de creativitate a partenerului. Precum obezul trecem dintr-o experienţă în alta acumulând doar straturi adiacente de grăsime şi angoase, nimic folositor, doar ne îngreunăm psihismul cu experiențe ratate şi momente scurte de extaz.

Determinaţi de o lume a stimulilor şi a ispitei, o lume artificială a experimentării, a plăcerii şi senzaţiei, liberi nicicând în goana noastră continuă, căutăm în mod cu totul egoist auto satisfacerea personală prăbuşindu-ne nonşalant în cruzime şi insaţietate. Precum un Midas afectiv, ne hrănim din voinţa celorlalţi, devoratori perfecţi şi cină în egală măsură.

Nu iubim niciodată pentru celălalt ci doar pentru imaginea noastră că am putea iubi.

Gurmanzi perfecţi, ne admirăm în fiecare seară silueta noastră, produs direct al noilor şi exoticelor feluri de mâncare – alte şi alte fiinţe care se prăbuşesc individual în acelaşi oribil şi crud exerciţiu narcisist.

În asta s-a pervertit fabulosul şi misteriosul sentiment al dragostei, într-un groaznic şi indecent festin, ne hrănim zi de zi din ceilalţi cu o foame din ce în ce mai mare, niciodată de ostoit.

S-a dus vremea vie şi tragică a fiinţei când universul întreg participa la drama existenţială a acesteia, acum străini, sterpi şi goi încercăm să suplinim lipsa magicului din viaţa noastră, a uimirii cu tone şi tone de dejecţii artificiale, ne hrănim cu lucruri moarte.

Suntem marele şi oribilul intestin al realului, am renunţat la aripile realităţii.

Iubirea este acum produsul direct al unui abominabil sistem digestiv.

Poftă bună copii!