dacă ai un prieten poet
ia-l strâns de mână atunci…

nu altcândva, ci atunci.

priveşte-l în ochi
ca pe un pahar transparent
de vise plutind
ca un vin,
nu îl părăsi singurătății,
nu îl uita reflectat anonim
în ferestrele autobuzului
ce tocmai impasibil ca
o secundă tâmpită trecu…

dacâ îl ştii pe ăla
care râde când plouă,
se strâmbă la soare,
aleargă iarna cu limba
orice fulg de zăpadă
ca un câine în căutarea
unui stăpân…

care rosteşte cu sânge
o istorie vie timpului

şi

cu mâinile goale
smulge din carnea lui
puțina frumusețe ce-o are
sa o dea proaspătă, vie
ca un sărut celor din jur

îmbrățişează-l.

spune-i că totul va fi bine,
că nu a rămas slut
aşa fix tâmp şi lipsit de gingăşie…

mangâie-l pe el
cu vorbe de mângâiere
dă-i de mâncare
ca unei rude sărace
şi îndepărtate…

dă-i de băut
ca unui beduin mirosind
uscat a praf
si a deşert mustind
de poveşti stranii
îndepărtate în nadir….

dacā îți este acela prieten
măcar atunci,
dar chiar atunci aminteşte-ți
că este…

nu îl părăsi uitării
si pietrelor.

să nu cumva să uite să
mai fie
şi să ne părăsească
pe toți muțeniei…