dacă ai un prieten poet ia-l strâns de mână atunci…
nu altcândva, ci atunci.
priveşte-l în ochi ca pe un pahar transparent de vise plutind ca un vin, nu îl părăsi singurătății, nu îl uita reflectat anonim în ferestrele autobuzului ce tocmai impasibil ca o secundă tâmpită trecu…
dacâ îl ştii pe ăla care râde când plouă, se strâmbă la soare, aleargă iarna cu limba orice fulg de zăpadă ca un câine în căutarea unui stăpân…
care rosteşte cu sânge o istorie vie timpului
şi
cu mâinile goale smulge din carnea lui puțina frumusețe ce-o are sa o dea proaspătă, vie ca un sărut celor din jur
îmbrățişează-l.
spune-i că totul va fi bine, că nu a rămas slut aşa fix tâmp şi lipsit de gingăşie…
mangâie-l pe el cu vorbe de mângâiere dă-i de mâncare ca unei rude sărace şi îndepărtate…
dă-i de băut ca unui beduin mirosind uscat a praf si a deşert mustind de poveşti stranii îndepărtate în nadir….
dacā îți este acela prieten măcar atunci, dar chiar atunci aminteşte-ți că este…
nu îl părăsi uitării si pietrelor.
să nu cumva să uite să mai fie şi să ne părăsească pe toți muțeniei…
Există volume care cer liniște, raft, semn de carte și răbdare.Și există această carte.Un obiect fragil și viu, care nu se citește până la capăt — pentru că nu a fost creată să rămână întreagă. A fost creată să circule.Volumul de poeme haiku semnat de Marius Conu nu este doar o colecție de texte, ci o experiență ritualică. Fiecare pagină este un mărțișor în devenire. Fiecare poem este o emoție completă, concentrată, gata să fie desprinsă și oferită mai departe.Nu răsfoiești doar o carte. Alegi un gest.Un concept editorial unic: poeme care se desprind
Cartea funcționează ca un mărțișor modular. Fiecare filă este gândită grafic și structural astfel încât să poată fi desprinsă cu ușurință, rulată delicat și legată cu un șnur sau o jenilie, transformându-se într-un simbol de primăvară personalizat.Nu există ordine impusă.Nu există început și sfârșit obligatoriu.Nu există „am terminat cartea”.Există doar clipa în care citești un micro-poem și simți că aparține altcuiva.Și atunci îl desprinzi.O formă de haiku ca emoție pură Forma aleasă — haiku-ul — nu este întâmplătoare.
Minimalist, dens, aproape respirat, haiku-ul este poezia care nu explică, ci sugerează, minimalist, gratios si intens ca si mărțișorul. Este spațiul dintre cuvinte. Este tăcerea care rămâne după citire.În această carte, fiecare poem este o micro-lumină. O imagine. O stare. O atingere.
Primăvară în palmă
un fir roșu și alb
leagă două respirații
Fiecare pagină conține un univers concentrat în câteva versuri. Tocmai această esență permite transformarea lor în mărțișor: un simbol mic, dar încărcat de sens.O carte care se micșorează pe măsură ce crește bucuriaConceptul este simplu și poetic în același timp: cartea devine mai subțire pe măsură ce este dăruită.Pe măsură ce paginile pleacă, volumul se transformă. Devine aerat. Devine memorie. Devine dovada gesturilor făcute.Nu este o pierdere.Este o multiplicare.Fiecare filă desprinsă pleacă spre o mamă, o prietenă, o colegă, o femeie care merită un semn discret. Poemul rămâne în carte doar până când își găsește destinatarul.Este o literatură a circulației, nu a posesiei.Un obiect de artă, nu doar un volum de poezieDesignul cărții susține ideea de ritual și delicatețe. Hârtia este aleasă astfel încât să permită desprinderea ușoară fără a deteriora restul volumului. Grafica fiecărei pagini este aerisită, lăsând spațiu pentru respirația versurilor.Fiecare filă poate deveni un mic obiect decorativ, un semn de carte, un mesaj prins de o floare, o surpriză lăsată pe birou.Cartea nu este doar citită. Este manipulată, atinsă, transformată.O experiență ideală pentru 1 Martie — și nu numai
Deși conceptul se inspiră din tradiția mărțișorului, volumul depășește granițele unei singure zile din calendar.
El poate fi oferit pe parcursul întregii primăveri sau ori de câte ori simți nevoia unui gest mic și autentic.Pentru că uneori nu ai nevoie de un cadou mare. Ai nevoie de câteva versuri potrivite.Această carte face exact asta: îți oferă cuvintele potrivite pentru un gest personal.Cum funcționează?Deschizi cartea la întâmplare sau cu intenție.Citești încet.Te gândești la cineva.Dacă simți o potrivire, desprinzi fila.Rulezi hârtia.O legi cu un șnur.O oferi.Nu există reguli stricte. Doar intuiție.Este un act de dăruire ghidat de emoție, nu de obligație.
O carte pentru cei care iubesc gesturile mici dar intense
Într-o lume a cadourilor standardizate și a mesajelor trimise în grabă, această carte propune încetinirea.Te obligă să alegi.Te invită să simți.Te provoacă să dăruiești.Nu poți desprinde mecanic paginile. Fiecare desprindere este o decizie. Un moment de asumare. O clipă de atenție acordată celuilalt.Este o pedagogie a sensibilității.Ideală pentru:Cadou de 1 Martie pentru mai multe persoane, atelier de poezie și creație, GCartea care nu se termină. Cartea care pleacă. Cartea care se dăruiește.
Există volume care cer liniște, raft, semn de carte și răbdare. Și există această carte.
Un obiect fragil și viu, care nu se citește până la capăt — pentru că nu a fost creată să rămână întreagă. A fost creată să circule.
Volumul de poeme haiku semnat de Marius Conu nu este doar o colecție de texte, ci o experiență ritualică. Fiecare pagină este un mărțișor în devenire. Fiecare poem este o emoție completă, concentrată, gata să fie desprinsă și oferită mai departe.
Nu răsfoiești doar o carte. Alegi un gest.
Un concept editorial unic: poeme care se desprind
Cartea funcționează ca un mărțișor modular. Fiecare filă este gândită grafic și structural astfel încât să poată fi desprinsă cu ușurință, rulată delicat și legată cu un șnur sau o jenilie, transformându-se într-un simbol de primăvară personalizat.
Nu există ordine impusă. Nu există început și sfârșit obligatoriu. Nu există „am terminat cartea”.
Există doar clipa în care citești un poem și simți că aparține altcuiva.
Și atunci îl desprinzi.
Poeticul ca emoție pură
Forma aleasă —o formă de haiku— nu este întâmplătoare. Minimalist, dens, aproape respirat, haiku-ul este poezia care nu explică, ci sugerează. Este spațiul dintre cuvinte. Este tăcerea care rămâne după citire.
În această carte, fiecare poem este o micro-lumină. O imagine. O stare. O atingere.
Fiecare pagină conține un univers concentrat în câteva versuri. Tocmai această esență permite transformarea lor în mărțișor: un simbol mic, dar încărcat de sens.
O carte care se micșorează pe măsură ce crește bucuria
Conceptul este simplu și poetic în același timp: cartea devine mai subțire pe măsură ce este dăruită.
Pe măsură ce paginile pleacă, volumul se transformă. Devine aerat. Devine memorie. Devine dovada gesturilor făcute.
Nu este o pierdere. Este o multiplicare.
Fiecare filă desprinsă pleacă spre o mamă, o prietenă, o colegă, o femeie care merită un semn discret. Poemul rămâne în carte doar până când își găsește destinatarul.
Este o literatură a circulației, nu a posesiei.
Un obiect de artă, nu doar un volum de poezie
Designul cărții susține ideea de ritual și delicatețe. Hârtia este aleasă astfel încât să permită desprinderea ușoară fără a deteriora restul volumului. Grafica fiecărei pagini este aerisită, lăsând spațiu pentru respirația versurilor.
Fiecare filă poate deveni un mic obiect decorativ, un semn de carte, un mesaj prins de o floare, o surpriză lăsată pe birou.
Cartea nu este doar citită. Este manipulată, atinsă, transformată.
O experiență ideală pentru 1 Martie — și nu numai
Deși conceptul se inspiră din tradiția mărțișorului, volumul depășește granițele unei singure zile din calendar. El poate fi oferit pe parcursul întregii primăveri sau ori de câte ori simți nevoia unui gest mic și autentic.
Pentru că uneori nu ai nevoie de un cadou mare. Ai nevoie de câteva versuri potrivite.
Această carte face exact asta: îți oferă cuvintele potrivite pentru un gest personal.
Cum funcționează?
Deschizi cartea la întâmplare sau cu intenție.
Citești încet.
Te gândești la cineva.
Dacă simți o potrivire, desprinzi fila.
Rulezi hârtia.
O legi cu un șnur.
O oferi.
Nu există reguli stricte. Doar intuiție.
Este un act de dăruire ghidat de emoție, nu de obligație.
O carte pentru cei care iubesc gesturile mici
Într-o lume a cadourilor standardizate și a mesajelor trimise în grabă, această carte propune încetinirea.
Te obligă să alegi. Te invită să simți. Te provoacă să dăruiești.
Nu poți desprinde mecanic paginile. Fiecare desprindere este o decizie. Un moment de asumare. O clipă de atenție acordată celuilalt.
Este o pedagogie a sensibilității.
Ideală pentru:
Cadou de 1 Martie pentru mai multe persoane
Atelier de poezie și creație
Gesturi simbolice în școli sau birouri
Mame și fiice
Prietene apropiate
Colege care merită un zâmbet discret
O persoană necunoscută căreia vrei să îi faci ziua mai luminoasă
Este un volum care creează comunitate.
Ce rămâne la final?
Poate, după ce ai dăruit aproape tot, îți rămâne o singură filă.
Aceea este pentru tine.
Este semnul că ai oferit suficient. Este reziduul emoțional al gesturilor tale. Este oglinda tăcută a ceea ce ai ales să păstrezi.
Cartea nu îți cere să o termini. Îți cere să o trăiești.
Despre autor
Marius Conu propune prin acest proiect o redefinire a relației dintre poezie și obiect. Nu mai este vorba doar despre lectură, ci despre transformarea poeziei în gest concret.
Prin această carte, autorul transformă haiku-ul într-o monedă simbolică a afecțiunii. Într-un mărțișor literar. Într-o emoție portabilă.
Este un demers delicat, dar profund: literatura care pleacă din raft și ajunge în palmă.
De ce această carte este diferită?
Pentru că nu se teme să dispară. Pentru că își acceptă fragilitatea. Pentru că a fost creată să circule, nu să fie colecționată intactă.
Într-o cultură a acumulării, această carte încurajează desprinderea.
Și tocmai în această desprindere stă frumusețea ei.
Un cadou care se multiplică
Cumperi o singură carte. Oferi zeci de mărțișoare poetice. Rămâi cu o experiență personală.
Este economie emoțională în cea mai pură formă.
Ia-o. Deschide-o. Las-o să plece.
Nu este o carte pe care o pui pe raft și o uiți. Este o carte pe care o atingi. O răsfoiești. O subțiezi. O dăruiești.
Și, la final, rămâi cu ceva mai mult decât ai avut la început: sentimentul că poezia poate circula din mână în mână.
Aceasta nu este doar o colecție de haiku-uri. Este un ritual de primăvară. Este prietenie. Este dăruire, pagină cu pagină.
Cartea care nu se termină — pentru că începe în fiecare om care primește o filă.
Desprinde. Rulează. Leagă. Oferă.esturi simbolice în școli sau birouriMame și fiicePrietene apropiateColege care merită un zâmbet discretO persoană necunoscută căreia vrei să îi faci ziua mai luminoasăEste un volum care creează comunitate.Ce rămâne la final?Poate, după ce ai dăruit aproape tot, îți rămâne o singură filă.Aceea este pentru tine.Este semnul că ai oferit suficient.Este reziduul emoțional al gesturilor tale.Este oglinda tăcută a ceea ce ai ales să păstrezi.Cartea nu îți cere să o termini. Îți cere să o trăiești.Despre autorMarius Conu propune prin acest proiect o redefinire a relației dintre poezie și obiect. Nu mai este vorba doar despre lectură, ci despre transformarea poeziei în gest concret.Prin această carte, autorul transformă haiku-ul într-o monedă simbolică a afecțiunii. Într-un mărțișor literar. Într-o emoție portabilă.Este un demers delicat, dar profund: literatura care pleacă din raft și ajunge în palmă.De ce această carte este diferită?Pentru că nu se teme să dispară.Pentru că își acceptă fragilitatea.Pentru că a fost creată să circule, nu să fie colecționată intactă.Într-o cultură a acumulării, această carte încurajează desprinderea.Și tocmai în această desprindere stă frumusețea ei.Un cadou care se multiplicăCumperi o singură carte.Oferi zeci de mărțișoare poetice.Rămâi cu o experiență personală.Este economie emoțională în cea mai pură formă.Ia-o. Deschide-o. Las-o să plece.Nu este o carte pe care o pui pe raft și o uiți.Este o carte pe care o atingi.O răsfoiești.O subțiezi.O dăruiești.Și, la final, rămâi cu ceva mai mult decât ai avut la început: sentimentul că poezia poate circula din mână în mână.Aceasta nu este doar o colecție de haiku-uri.Este un ritual de primăvară.Este prietenie.Este dăruire, pagină cu pagină.Cartea care nu se termină — pentru că începe în fiecare om care primește o filă.Desprinde. Rulează. Leagă. Oferă.
Cercelul. Sau cum a ajuns aurul să țină loc de Dumnezeu, medic și certificat de identitatePiratul nu purta cercel din cochetărie. Nu era influencer înainte de vreme, nici fashion victim cu sabie. Cercelul nu era „statement”, ci inventar. Nu spunea uite-mă, ci îngroapă-mă. Într-o lume în care moartea venea fără notificare push, aurul din ureche era singura poliță de asigurare care nu expira, nu se renegocia și nu dispărea la primul faliment de imperiu.Astăzi, purtăm conspirații la ureche, nu aur. Pirații aveau metal prețios; noi avem podcasturi. Ei își asigurau înmormântarea; noi ne asigurăm minciuna preferată. Diferența e subtilă și devastatoare.Cercelul piratului era o bancă ambulantă. Nu pentru că piratul iubea capitalul, ci pentru că nu avea stat. Nu avea minister, nu avea sistem de sănătate, nu avea fond de pensii și nici ONG-uri cu broșuri lucioase. Avea marea, scorbutul, tunul și șansa statistică de a muri prost. Aurul era singura limbă vorbită în toate porturile. Un Esperanto al morții decente. O monedă universală pentru un preot, o groapă și un nume scris corect pe o cruce.Astăzi avem criptomonede, dar murim la fel de anonim. Doar că mai digital.Piratul știa un lucru esențial, pe care omul modern l-a uitat: corpul e perisabil, reputația și mai perisabilă, iar statul e doar un zvon administrativ care se dizolvă exact când ai cea mai mare nevoie de el. De aceea, cercelul nu era modă, ci metafizică aplicată. Un mic disc solar care spunea: am existat și merit un final coerent.Gravura cu numele portului de origine nu era nostalgie, ci logistică. Nu era poezie, ci Google Maps înainte de Google. Dacă marea te scuipa la țărm, voiai să știe cineva de unde vii, nu pentru că erai patriot, ci pentru că orice cadavru fără adresă e o problemă administrativă. Iar problemele administrative se rezolvă întotdeauna prost.În epoca noastră, ne tatuăm coduri QR pe suflet și le spunem „identitate”. Piratul își grava portul pe aur. Mult mai onest.Ni se spune azi, cu aerul grav al pseudo-expertului de studio TV, că pirații credeau că cerceii le îmbunătățesc vederea. Și imediat, publicul râde. Superstiție! Prostie medievală! Haha! În timp ce, în pauza publicitară, același public înghite suplimente pentru „claritate mentală”, „detox energetic” și „alinierea chakrei retiniene”, recomandate de un influencer cu studii la Universitatea Vieții și master în simțiri personale.Piratul nu avea PubMed, dar avea o navă care se mișca și un orizont care trebuia văzut înaintea altora. Dacă perforarea lobului urechii îi dădea iluzia unui avantaj, îl lua. Nu pentru că era prost, ci pentru că nu avea luxul scepticismului steril. Pe mare, placebo-ul care funcționează e adevăr. În epoca noastră, placebo-ul care nu funcționează e business model.Astăzi, pseudo-știința vine ambalată frumos, cu grafice, termeni pompoși și studii „care arată”. Pe atunci, venea sub forma unui cercel greu și a unei speranțe. Diferența e că piratul nu încerca să-ți vândă nimic. Doar să nu vomite peste bord.Răul de mare era o problemă reală, nu o stare emoțională discutată pe Instagram. Balansul navei îți răsturna stomacul și identitatea. Presiunea cercelului pe lob era văzută ca un fel de acupunctură permanentă. Poate funcționa, poate nu. Dar era o tentativă de control într-o lume care nu promitea nimic.Astăzi, avem mindfulness pentru capitalism, respirație conștientă ca să reziști la job-uri absurde și aplicații care te ajută să dormi în timp ce lumea arde. Piratul avea un cercel. Mult mai puțin ipocrit.Când tunurile bubuiau, zgomotul nu era metaforic. Era suficient de real încât să-ți spargă timpanele și cariera de viu. Dopurile de ceară atârnate de cercel nu erau lifestyle accessories, ci tehnologie de supraviețuire. Simplă, murdară, eficientă.Astăzi, purtăm căști cu noise cancelling ca să nu auzim realitatea. Pirații își protejau auzul ca să poată continua să trăiască. Noi îl anulăm ca să nu mai gândim.Superstiția era religia de serviciu a marinarului. Nu pentru că era naiv, ci pentru că oceanul nu e rațional. Aurul care te protejează de înec e o idee la fel de logică precum „universul conspiră în favoarea ta”. Diferența e că piratul nu scria cărți despre asta.Dacă supraviețuiai unui naufragiu, îți făceai gaură în ureche. Un semn de mulțumire că ai păcălit statistica. Astăzi, supraviețuim unui burnout și ne facem podcast. Progresul e evident.Legile somptuare interziceau luxul oamenilor de jos. Bijuteriile erau rezervate celor cu sânge bun și conturi vechi. Piratul, acest anarhist cu busolă, purta aur tocmai pentru că nu avea voie. Nu era kitsch, era declarație politică. Nu recunosc ierarhia voastră. Un cercel ca manifest.Astăzi, sfidăm sistemul cumpărând exact produsele pe care ni le recomandă sistemul. Rebeli cu factură și retur în 30 de zile.Cercelul ca semn de identificare era o soluție brutal de eficientă. Când fața nu mai spune nimic, obiectul spune tot. Un model unic, o gravură, un detaliu recognoscibil. Într-o lume fără baze de date, corpul devenea document.Noi avem baze de date infinite și tot nu știm cine suntem.Viața pe corabie era urâtă, murdară, bolnavă. Scorbutul îți mânca gingiile, munca îți mânca spatele, iar speranța era un lux. Aurul nu ruginea. Într-o lume care putrezea, strălucea. Nu ca simbol al bogăției, ci ca ultim refugiu estetic. Un lucru frumos într-o existență hidoasă.Astăzi, ne decorăm mizeria cu filtre.Imaginea piratului cu cercel nu e un clișeu hollywoodian, ci o lecție de antropologie aplicată. Omul, pus în fața morții constante, devine pragmatic, superstițios, poetic și cinic în același timp. Exact opusul omului modern, care trăiește într-o moarte lentă, administrată, și o neagă cu optimism toxic.Piratul știa că va muri. Noi credem că vom face un update.Cercelul era mic, greu și tăcut. Nu promitea fericire, nu vindeca sufletul, nu explica universul. Doar plătea nota finală. Un obiect care nu mințea.Și poate aici e diferența fundamentală: pirații purtau adevăruri incomode la ureche. Noi purtăm iluzii confortabile în cap.Aurul lor nu era magic. Era real. Iar realitatea, oricât de dură, e infinit mai onorabilă decât mistica de plastic a prezentului.Într-o lume în care adevărul e fragmentat, cosmetizat și monetizat, cercelul piratului rămâne un simbol jenant de clar: dacă tot sfidezi moartea, fă-o cu bun-simț. Și dacă tot minți, măcar nu te minți pe tine.Restul e zgomot. Fără dopuri de ceară.
De la an la an, tot mai multă lumină pe tort. La început e o flacără timidă, abia pâlpâind, ca un semn de întrebare pus pe o farfurie albă. Apoi se adună, an după an, lumânare după lumânare, până când tortul nu mai e un desert, ci o constelație domestică. Un mic cer personal, așezat pe masă, între pahare și mâini emoționate. Și vine o zi în care nu mai vezi tortul. Vezi doar lumina. Multă lumină. Atât de multă încât cineva glumește: „Să nu cheme pompierii.” Atât de multă încât respirația se oprește o clipă, nu din teamă, ci din uimire. Aceasta este, poate, cea mai blândă metaforă a vieții. La început, suntem puțină lumină. O scânteie care nu știe ce este, dar arde. Apoi, încet, fără să ne dăm seama, adunăm lumină. Din zile, din întâlniri, din iubiri, din pierderi, din greșeli, din drumuri care n-au dus unde credeam. Lumina nu vine doar din bucurii. Vine și din nopți. Vine din ceea ce am învățat când n-a mai fost nimic de ținut în mână. Copilăria e flacăra aceea care se stinge prea repede, suflată dintr-o singură respirație. Adolescența adaugă lumină haotic, uneori arzând prea tare, alteori fumegând. Maturitatea învață echilibrul: cum să lași flacăra să ardă fără să te mistuie. Iar bătrânețea… bătrânețea e momentul în care lumina nu mai are nevoie de spectacol. Ea există. Pur și simplu. Ne temem de sfârșit pentru că ni s-a spus că este întuneric. Dar poate că nu este. Poate că este doar prea multă lumină ca să o mai putem privi cu ochii cu care am fost obișnuiți. Poate că, la un moment dat, tortul dispare pentru că nu mai e nevoie de suport. Lumina se susține singură. Ne-am obișnuit să măsurăm viața în ani, în cifre, în realizări. Dar viața nu se adună aritmetic. Ea se adună optic. Devine tot mai luminoasă sau tot mai opacă, în funcție de cât adevăr lăsăm să treacă prin noi. Unii strâng mulți ani și puțină lumină. Alții, puțini ani și o strălucire care nu se uită niciodată. Există oameni care, atunci când intră într-o încăpere, nu spun nimic, dar aerul se schimbă. Nu pentru că vor, nu pentru că știu, ci pentru că au adunat suficientă lumină încât să nu mai fie nevoie de cuvinte. Sunt oameni care au învățat că sensul nu se explică. Se emană. Când cineva pleacă din lume, spunem că „s-a stins”. Este o formulare comodă, dar greșită. Lumina nu se stinge. Lumina se mută. Se întoarce la sursă. Exact cum se întoarce râul la mare, fără să fie o înfrângere. Exact cum frunza cade din copac nu pentru că a murit, ci pentru că și-a încheiat forma. Natura știe acest lucru. De aceea nu plânge când vine iarna. Doar se retrage. De aceea nu se teme de noapte. Știe că dimineața vine fără să fie chemată. Universul nu face tragedii din transformări. Doar omul le dramatizează, pentru că s-a desprins de ritm. Poate că reîntoarcerea în natură nu este un pas înapoi, ci o amintire. Poate că, atunci când ne întoarcem în univers, nu pierdem nimic din ceea ce am fost. Doar lăsăm forma care nu ne mai încape. Așa cum copilul lasă hainele mici, nu cu tristețe, ci cu uimire: „Chiar am fost atât de mic?” Există un moment, rar și prețios, în care înțelegi că nu mai trebuie să demonstrezi nimic. Că nu mai trebuie să aduni. Că nu mai trebuie să devii. Ești. Și asta este suficient. În acel moment, lumina nu mai are nevoie de suport. Nu mai stă pe tort. Plutește. Moartea, privită astfel, nu este un eșec al vieții, ci împlinirea ei. Este clipa în care toată lumina adunată nu mai poate fi ținută într-un singur corp. Este prea mult. Și atunci se revarsă. În pământ, în aer, în amintiri, în gesturi mărunte care continuă să trăiască în alții. Cineva va zâmbi într-o zi într-un mod care nu e al lui, ci al tău. Cineva va avea răbdare pentru că tu ai avut. Cineva va iubi fără motiv pentru că tu ai făcut-o cândva. Aceasta este lumina care nu se pierde. Aceasta este continuitatea adevărată. Suntem obișnuiți să credem că sensul trebuie strigat. Dar sensul adevărat e șoptit. E o liniște bună. O liniște care nu apasă, ci eliberează. O liniște în care nu te mai întrebi „de ce”, ci doar spui „da”. Poate că, într-o zi, când tortul va fi numai lumină, nu va mai fi nevoie să suflăm în lumânări. Nu va mai fi nimic de stins. Doar de privit. Și poate că acel moment nu va fi trist. Poate va fi senin. Ca un apus care nu promite nimic, dar nu ia nimic înapoi. Ne vom întoarce în natură nu ca o dizolvare, ci ca o regăsire. Vom fi din nou parte din cicluri care nu se grăbesc. Din anotimpuri care nu judecă. Dintr-un univers care nu cere performanță, ci prezență. Și atunci vom înțelege că optimismul nu este o negație a sfârșitului, ci o încredere în transformare. Că zâmbetul nu vine din iluzie, ci din acceptare. Că cea mai mare victorie a vieții nu este să dureze, ci să lumineze. De la an la an, tot mai multă lumină pe tort. Până într-o zi când nu va mai fi nevoie de tort. Va fi numai lumină.
Wherever you look shabby and smelling of rust trams, on squares of shadow stained vomiting and a Kiss … just stolen from the floating wings of a dream…
I am the stained-bloody roots lying torn and suffering beings …
Even in my right eye you Baby Floats I hope I could kill …
