Arhive pe categorii: poet

Conul de Lumină,  Corina Dașoveanu

Posted by conu marius on

Astăzi o voi prezenta în Conul de Lumină pe Corina Dașoveanu și ma voi axa desigur mai mult pe activitatea literară deși Corina este extrem de activă ca actor cu reprezentații și premii câștigate și jurnalist de cultură.


Câteva repere biografiace
Data și locul nașterii : 4 decembrie 1967, Corabia, județul Olt
Domiciliul actual : Slatina, judetul Olt
Profesia : – profesor de limba și literatura română, licențiat al Facultății de Litere, Craiova
– poet
– actor
– redactor secțiunea de literatură a revistei COOLTARTIS
-membru UZPR


Cărți publicate:
„aripă de pandoră”, Editura Hoffman, 2024, volum de poezii, trilingv (română/engleză/franceză), traducere în limba engleză – prof. univ. Cristian Săileanu, traducere în limba franceză – prof. univ. Sorin Barbul
„joi 4” – Editura Alana, 2023, volum de poezii
“sânge-mă”, Editura Hoffman, 2020, volum de poezii, prefață prof. C. Voinescu
“antifericire cu aripi”, Editura Eurostampa”, 2018, volum de poezii, prefață Eugen Pohonțu
“îmi iau pantofii, sufletul, rujul, dispar”, Editura Rafet, 2017, volum de poezii, prefață Daniel Dăian
A colaborat cu grupaje de poezii la următoarele publicații:
„Hyperion”, “Caligraf”, “Acolada”, “Banchetul”, „Urmuz”, “Oltart”, “ Revista Nouă”, “ALTculture”, “Tecuciul literar-artistic”, “Boema”, „Sintagme literare”, “Literadura”, „Meridian Cultural Românesc”, “Scorpion”, “Ante Portas”, “Parnas XXI”, “Cafeneaua literară”, “Poezii Diaspora” etc.


Premii și distincții pentru activitatea literară:
Marele Trofeu – Concursul Național de Poezie „Ion Stratan”, 2019, ediția a II-a, secțiunea „publicați”, președintele juriului George Roca.
Premiul I la Concursul Național „Poezia – oglinda sufletului”, ediția a IV-a, 2018, cu publicarea volumului „antifericire cu aripi”, președintele juriului Geo Galetaru.
Premiul VICTOR FRUNZĂ la Festivalul Internațional de Creație Literară TITEL CONSTANTINESCU, ediția a X-a, 2017, cu publicarea volumului „îmi iau pantofii, sufletul, rujul, dispar”, președintele juriului Mioara Bahna.
Premiul al II-lea la Concursul Național de Poezie „Ion Stratan”, secțiunea debut, 2017 (premiul I neacordat), președintele juriului George Stanca.


Poezia Corinei Dașoveanu  se distinge în peisajul liric contemporan printr-o formulă estetică puternic interiorizată, plasată la granița dintre confesiune viscerală, elegie și un senzorialism atent controlat.


​Trăsăturile fundamentale ale operei sale poetice pot fi structurate prin următoarele axe tematice și stilistice:


​Dialectica stărilor opuse: „antifericire” și zbor


Creația sa — reflectată reprezentativ în titlul volumului de debut, antifericire cu aripi — construiește o poetică a paradoxului. Termenul de „antifericire” nu indică pură suferință, ci o stare de luciditate dureroasă, un spațiu al dorului neconsumat sau al neîmplinirii cathartice. Aripile devin metafora nevoii continue de evadare și transcendent, oferind o dinamică tensională între gravitația afectivă și zborul liric.


​Senzorialitate și metaforică plastico-vizuală


Lirismul Corinei Dașoveanu se bazează pe o rețea bogată de imagini tactile, vizuale și cromatice. Corpul, lumina, umbrele și elementele naturii (apa, anotimpurile) sunt transpuse în metafore plastice care materializează emoția. Trăirile interioare nu rămân la stadiul de concepte abstracte, ci devin palpabile: tăcerile au textură, iar absența are greutate.


​Feminitatea, vulnerabilitatea și alteritatea


Vocea lirică explorează dimensiunile identității feminine, ale căutării de sine și ale relației cu Celălalt. Teme precum iubirea, nostalgia, memoria sau trecerea timpului sunt abordate dintr-o perspectivă a fragilității asumate. Vulnerabilitatea nu este privită ca o slăbiciune, ci ca singura cale de acces către autenticitate și comunicare profundă.


​Tonul confesiv și economia verbală


Discursul poetei evită artificiile retorice excesive sau ostentația prozodică. Construcția textelor mizează adesea pe poezia de notație, pe un ritm interior adaptat stării de spirit și pe o frazare condensată, în care tăcerile dintre versuri poartă o încărcătură la fel de mare ca cuvintele propriu-zise.
​Atât în volumul antifericire cu aripi, cât și în poeziile publicate ulterior în revistele literare (Arca, Caietele NORR), Corina Dașoveanu își menține o voce singulară, originală și memorabilă prin intensitatea emoțională și rafinamentul imagistic.
Două teme fundamentale care traversează volumele Corinei Dașoveanu sunt corpocentralitatea senzorială și poetica tăcerii/absenței:


​Corpocentralitatea senzorială și vulnerabilitatea organică
​În poezia Corinei Dașoveanu, emoția nu rămâne un concept abstract, ci se transpune direct în elemente de anatomie poetică (sânge, piele, carne, aripi). Corpul devine o hartă a trăirilor și un vehicul al vulnerabilității:
​Contopirea fizicului cu afectul: Iubirea, suferința și dorul au textură, greutate și proiecție fizică. Pielea devine o graniță permeabilă între eul interior și lumea exterioară.


​Metaforica tăieturii și a sacrificiului: Așa cum o arată titlul-imperativ sânge-mă sau versurile în care aripile sunt simțite „ca niște lame de ras sub piele”, suferința este privită ca un act de curățare și de autenticitate absolută. Trupul este gata să fie consumat sau transformat pentru a ajunge la esența trăirii.
​

Poetica tăcerii, a părăsirii și a absenței
​A doua axă majorează sentimentul de izolare și modul în care eul liric relaționează cu golul lăsat de Celălalt sau de trecerea timpului:
​Tăcerea ca haină și refugiu: Tăcerea nu reprezintă o simplă lipsă a cuvintelor, ci o prezență palpabilă, aproape obiectuală („tăcerea e singurul lucru / pe care îl mai pot purta”, „mă îmbrac / în fiecare seară”). Ea protejează, dar în același timp izolează.
​Gesticulația retragerii și a anonimatului: În volume precum îmi iau pantofii, sufletul, rujul, dispar, desprinderea se face printr-un ritual al lucrurilor simple, cotidiene. Plecarea sau dispariția pe un „drum de fum” marchează refuzul de a mai purta povara amintirilor care doar reactivează durerea.


două  poeme


───


lumea se strângea.
nu mai era loc de contemplare,
nici de un pahar cu shakespeare
nu mai era loc.
noi treceam cu niște tipare în mână,
veneam de la o librărie de seară
și ne certam cu constructorii de felinare.
aveau dureri in piept
și tușeau lumina.
din mari edificii
ieșeau unii bocanci fără bacalaureat
și strigau după noi
că ne curg zdrențele din cărți.
din urmă se apropia frigul
și alții întindeau pe oraș adevăruri scurte.
doar noi aveam datorii de dragoste,
care s-ar putea traduce prin daruri,
pentru că, nu-i așa?,
dragostea
e un moș crăciun
pentru adulți.


───


lucram la câteva orizonturi neterminate
într-un atelier vechi.
mai mirosea a soare în jur
și asta nu era în regulă.
curând
trebuia să pun în geam sfârșitul.
apoi aș fi plecat
să așez monede cu pajura-n jos
pe străzi superstițioase.
auzisem că se caută noroc
prin orașul ăsta triunghiular.
atunci a intrat Serafim.
ne mai iubisem cu gândul cândva…
eu îi deschideam dimineața
cu o linguriță în plus de dragoste-n ceai,
el îmi lăsa mie ultima umbră
pe buze…
la un moment dat voiam
să caut o cabină albastră de telefon
să îl sun cu mulți ani în urmă
să îi spun să nu găsească niciodată
în viitor
un atelier vechi
de orizonturi neterminate…
va fi fiind acolo o femeie
prea închisă în literele sale
și-ar putea să îl doară prea mult
iubirea ei fără evadare…
… îmi trec ideile ca niște degete
care mai miros încă a soare
prin părul aproape lung de gânduri
al lui Serafim.
îmi pune în palmă o blândețe
și-mi spune că a găsit-o cu pajura-n jos.
rămânem până dimineață
în dragoste…
ascuns.

Conul de Lumină, Daniel Dăian

Posted by conu marius on

Astăzi vă voi prezenta unul din cei mai buni și apropiați prieteni, chiar dacă uneori distanțele ne separă:Daniel Dăian (n. 29 noiembrie 1978, Deva) este un poet, prozator, eseist și dramaturg român, artist plastic cu nenumărate expoziții personale, dar în cele ce urmează voi prezenta pe scurt activitatea lui literară.

​S-a născut în Deva, într-o familie de medici, pasiunea sa pentru poezie începând să se contureze încă din anii de școală. A publicat poezie și volume literare, remarcându-se prin lirismul și profunzimea textelor sale (printre lucrările sale se numără cartea-poem Jumătatea dumnezeului femeie), la care am avut împreună o dublă lansare, moment fabulos de definire a unei prietenii.

Poezia lui Daniel Dăian se remarcă prin intensitate emoțională, stil nonconformist și o explorare profundă a unor teme precum iubirea, singurătatea, divinitatea și condiția umană.

​Volume :

Arbori de Cristal 2011. -poezie Editura Rovimed Publishers, Bacău

Reflexii din Temnița Îngerilor 2011 -proză Editura Neliniști Metafizice, Constanța

Țipătul Rotund 2012 -poezie Editura Grinta, Cluj – Napoca

Poeme Hai Hui 2012 – poezieEditura Grinta, Cluj – Napoca

Ultimul Dumnezeu 2013 -teatru Editura Rovimed Publishers, Bacău

Jurnalul celor patruzeci și patru de minute de când sunt viu 2013 – poezieEditura Rovimed Publishers, Bacău

Jumătatea Dumnezeului Femeie 2013 -poezie Editura Vremea, București

Colecția Scrisori în Manuscris. Cuvânt înainte de toate! 2014 -poezie Editura Singur, Târgoviște

Manual de Înjurături 2014 -poezie Editura Arhipelag XXI, Târgu-Mureș

Plimbare cu șobolani 2015 -proză Editura ȘTEF, Drobeta Turnu Severin

Distanța dintre tine și centrul lumii este exact 1.76 2016 -poezie Editura ȘTEF, Drobeta Turnu Severin

Eu, Animalul 2016 -poezie Editura Punctul pe Azi, Deva

Mărturisirile unui câine. Tratat de Sinceritate 2017 -proză Editura Punctul pe Azi, Reșița

Sunt un Apocalips 2018 -poezie Editura Hoffman, Slatina Aito 2020 – proză Editura Hoffman, Slatina

Un obiect iertat 2024 -proză Editura Katrina, Deva

Manualul pierderii de divinitateși îmbrățișării tehnologiei 2025 – proză Editura Katrina, Deva

Și acum câteva cuvinte despre universul artistic al lui Daniel: ​„Jumătatea dumnezeului femeie” (Editura Vremea, 2013) Este o carte-poem amplă, structurată sub forma unui singur text fluid.Tematică: Abordează iubirea absolută și relația complexă cu divinitatea, dar dintr-o perspectivă desacralizată sau radical redefinită. Criticii și recenziile au descris volumul ca având imagini „șocante, electrizante, tăioase în carne vie”, în care iubirea devine în același timp jertfă, protest și o formă extremă de confesiune.

​„Aito” (Editura Hoffmann) Este un volum care continuă căutările stilistice ale autorului.Tematică: Analizează mecanismele iubirii rănite, crucificarea sentimentelor între tiparele sociale și constrângerile moderne, punând accent pe singurătate și pe măștile pe care oamenii le poartă în relații.Stil și Univers Liric Folosește adesea un registru colocvial îmbinat cu metafore violente sau șocante, refuzând clișeele romantice siropoase.

Pentru Daniel Daina, actul creator nu este un exercițiu de stil academic, ci o necesitate viscerală. Într-una dintre mărturiile sale literare, acesta sublinia că poezia rămâne „o stare interiorică, un har blestemat cu care te naști”, o trăire care consumă artistul din interior.

Opera poetică a lui Daniel Dăian se distinge prin intensitate organică, vie, ritm avangardist și o respingere sistematică a clișeelor lirice tradiționale. Poezia sa funcționează ca un strigăt existențial, o radiografie a marilor crize umane: iubirea dusă până la sacrificiu, solitudinea și raportarea dramatică la divinitate. ​Câteva teme fundamentale fără a le epuiza desigur:Iubirea ca jertfă și absolut

În viziunea lui Dăian, iubirea nu este un sentiment edulcorat, ci o forță distructivă și mântuitoare în același timp. Este adesea prezentată sub semnul „crucificării” – strivită între dogme, convenții sociale, spaime interioare și limitele condiției umane.

Divinitatea redefinităDumnezeu apare în scrierile sale (cel fel a cel mai vizibil în Jumătatea dumnezeului femeie) dintr-o perspectivă nonconformistă. Divinitatea nu este una canonică sau consolatoare, ci devine un reper al limitelor umane, o prezență interogată prin tăceri, revoltă și angoasă.

Singurătatea și masca socialăAutorul explorează frecvent dedublarea omului modern, nevoit să se ascundă în spatele unor măști pentru a face față normelor impuse de societate, în timp ce în interior clocotesc dramele autentice.​

Stil, Limbaj și Viziune Avangardistă. Imagini „tăioase în carne vie”: Criticul literar și publicul au remarcat natura șocantă și electrizantă a metaforelor sale. Dăian folosește un vocabular îndrăzneț, uneori dur, colocvial sau contestatar, refuzând metafora pur estetică în favoarea cuvântului care rănește și revelează adevărul.Are o fluiditate naturală,structurală multe dintre textele sale ample sunt concepute ca un flux continuu (cărți-poem), unde punctuația sau lipsa ei servește curgerii torențiale a gândurilor, a confesiunii și a protestului interior.

Poezia ca „har blestemat”: Pentru el, actul creator nu ține de un meșteșug livresc, ci reprezintă o fatalitate biologică și spirituală, o stare interioară care consumă poetul din interior.​

Semnificația în Peisajul Contemporan. ​Poezia lui Daniel Dăian se poziționează ca o formă de rezistență prin autenticitate. Prin refuzul armoniilor facile și alegerea unei rătăciri asumate prin labirintul sentimentelor, el oferă literaturii române contemporane o voce marcată de o sinceritate brutală, în care frumusețea se naște tocmai din cioburile unei lumi interioare sfâșiate.

Două poeme

Camera cu chirie la capătul lumii


în seara aceea marea ajunsese la etajul patru
administratorul cerea bani pentru lift,
spunea că și înecul trebuie trecut
pe numele cuiva
tu curățai o portocală
pe masă se adunau bucăți mici de soare
și scrum de la țigara mea,
iar radioul anunța vremuri mai bune
cu vocea unui om
care își găsise deja ieșirea


mă întorsesem de la serviciu
cu încă o zi înfiptă sub unghii
am lăsat pantofii lângă ușă
dintr-unul a căzut un pește orb
l-ai pus într-o oală cu apă
fără să mă întrebi
pe unde umblasem


m-a făcut să te doresc pentru
felul în care puteai primi un dezastru
fără să-i pregătești un discurs
ți-am atins spatele
sub bluza subțire, pielea era caldă,
aproape indecent de vie
pentru cartierul acela
în care până și copiii învățaseră
să trântească ușile ca niște oameni învinși


— n-avem pâine, ai spus


și pentru o clipă
mi s-a părut cea mai cumplită veste
oceanul putea să mai aștepte

am coborât împreună
la etajul doi pluteau fotografiile vecinilor,
nunți în care nimeni nu știa încă nimic
la primul, un bătrân își căuta nevasta
printre papuci


brutăria era deschisă
femeia de la tejghea ne-a dat restul
cu mâinile ude


pe drumul înapoi ai rupt colțul pâinii
și mi l-ai pus în gură


mestecam
mă țineai de mânecă
și pentru prima dată în ziua aceea
nu mă grăbea nimeni

(Daniel Dăian ®.)

Orașul de sub piele


dimineața număram mărunțișul rămas în buzunare,
seara îl pierdeam într-un birt de lângă depou,
unde mesele miroseau a bere, a tutun
și a singurătatea bărbaților care nu mai așteptau nimic


ea a intrat într-o noapte cu ploaie,
purtând o rochie neagră, lipită de coapse,
și două sprâncene desenate atât de precis
încât păreau niște tăieturi prin care privea întunericul


nu mi-a spus cum o cheamă
și-a așezat doar palma pe pieptul meu,
acolo unde inima se zbătea ca un animal prins sub podea
mirosea a clocotit, a vin roșu și a fier
am sărutat-o fără eleganță,
cu foamea celui care a dormit prea mult lângă o farfurie goală
sub rochia ei, trupul începea brusc,
fără introduceri și fără promisiuni
coapsele îi erau calde, grele, adevărate
mi-a desfăcut cămașa încet,
cu priceperea unui hoț care știe că lucrurile importante
nu se fură, ci se trezesc


ne-am iubit într-o cameră deasupra unei farmacii,
în timp ce orașul își târa oamenii prin ploaie
patul scârțâia ca o corabie veche,
iar pereții se umflau și se strângeau odată cu respirația ei
la fiecare geamăt, din asfalt ieșea câte un cal negru,
ud, strălucitor, cu ochii plini de spaimă
alerga puțin prin cameră,
apoi se întorcea sub pielea noastră
ea mă cuprindea cu genunchii,
iar eu îi simțeam pântecul zvâcnind
ca o ușă lovită de cineva rămas pe dinafară
nu exista iubire, dacă prin iubire înțelegi viitor
exista gura ei
sudoarea dintre noi
felul în care îmi spunea mai aproape,
deși nu mai rămăsese nici măcar aer între

trupurile noastre


spre dimineață a adormit cu spatele la mine
pe omoplat avea o aluniță mică, întunecată,
în jurul căreia se învârtea încet întregul oraș


am privit-o până când tramvaiele au început din nou să circule
apoi mi-am aprins o țigară
și am înțeles că uneori carnea ține loc de destin,
iar Dumnezeu, când obosește să ne judece,
se ascunde pentru câteva ore
în căldura unui trup străin


(Daniel Dăian ®.)

Conul de Lumină-Gabriel Gherbăluță

Posted by conu marius on

Astăzi in Conul de Lumină vă voi prezenta un alt bun prieten de-al meu, Gabriel
Gabriel Gherbăluță (n. 30 septembrie 1956, Liești, județul Galați) este un poet, profesor, om de cultură și realizator de emisiuni radio din Galați, o prezență activă și prolifică în peisajul poeziei românești contemporane.
​A activat ca profesor la Liceul Industrial de Marină din Galați, unde a coordonat și trupa de teatru „Na Belea!” (fiind și formator internațional de teatru forum), și s-a făcut remarcat în viața culturală ca realizator de emisiuni la Radio Galați și Radio Vocativ.
​Debutul său editorial este extrem de bogat, cuprinzând zeci de volume de versuri, multe dintre ele traduse în ediții bilingve (română-engleză, română-franceză, română-italiană, română-spaniolă).
​Poezia sa a fost antologată în numeroase culegeri colective și a fost restrâns recenzată și prefațată de critici literari și scriitori cunoscuți (printre care Adi G. Secară, Victor Cilinca, Ionel Necula, Emilian Marcu, Daniel Marian, Raluca Faraon și mulți alții). De-a lungul carierei literare, a fost distins cu diverse premii și mențiuni pentru creația sa poetică.
Poezia lui Gabriel Gherbăluță se dezvăluie sub semnul unei inepuizabile efervescențe creative, al ludicului livresc și al unei confesiuni polifonice în care solemnitatea elegiacă conviețuiește firesc cu autoironia și experimentul stilistic. O lectură hermeneutică a operei sale – de la volumele incipiente până la marile suite de sonete și tripticele bilingve recente – scoate la iveală un autor care tratează cuvântul nu doar ca pe un instrument de comunicare, ci ca pe o materie vie, maleabilă, un teritoriu al mântuirii prin artă.
​

Anatomia lirismului: Între confesiune viscerală și distanță ironică
​Stilul lui Gabriel Gherbăluță mizează pe o sinceritate dezarmantă, adesea mascată sau potențată de o subtilă ironie livresc-autobiografică. Titlurile însăși sunt elocvente pentru această dualitate: de la interogația existențială provocatoare („Cui îi pasă că mâna mea stângă a înnebunit?”) la imagini suprarealiste sau fanteziste („Dumnezeu a pus semafoarele la o distanță de două săruturi între respirații”, „Mă numesc Gabriel și sunt soneto-dependent”).
​Hermeneutic vorbind, poezia sa operează o permanentă detronare a clișeelor tragice. Poetul nu se plânge de trecerea timpului sau de solitudine de pe o poziție patetică, ci le transformă în spectacol interior. Corpul, memoria, obiectele cotidiene și geografia culturală (de la Galațiul natal și Dunărea până la referințele universale) devin personajele unui teatru lăuntric. Faptul că autorul este și un pasionat om de teatru (formator de teatru forum, animator cultural) își pune puternic amprenta asupra stilului: poemele sale au ritmicitate scenică, mizează pe dialog, pe apostrofă și pe o anumită dramaturgie a privirii.
​

Forma fixă și libertatea expresiei: Imperiul Sonetului
​Un pilon esențial al fizionomiei sale literare îl constituie obsesia – rodnică și asumată – pentru formele fixe, în special pentru sonet. De la Sonete II – ale luminii trecând prin Anatomia cuvântului, Omul / Pasăre și până la Zero absolut (Sonete V), Gherbăluță se dovedește un virtuoz al rigorii metrice, pe care însă o subminează din interior printr-un limbaj colocvial, modern, uneori argotic sau ironic.
​Această tensiune între constrângerea formei clasice (rime riguroase, măsură) și fluiditatea confesiunii contemporane creează o alchimie stilistică aparte. Sonetul nu devine o cușcă academizantă, ci un „laborator” (Labirint din doi în doi) în care poetul își testează limitele emoției. Cuvintele sunt întoarse pe dos, radiografiate („Anatomia cuvântului”), transformate în carne a gândului.


​Geografiile interioare și deschiderea transculturală
​Universul poetic al lui Gherbăluță este profund marcat de spiritul locului de la Dunăre („duhului fluviului”), dar refuză provincialismul prin deschiderea sa europeană și universală. Ritmul prolific al ultimilor ani, materializat în numeroase ediții bilingve (româno-engleză, româno-franceză, româno-italiană, româno-spaniolă), demonstrează o migrație a eului liric spre cetățeanul universal al poeziei.
​Tematic, poezia sa explorează:


Erosul: Văzut fie ca o feerie melancolică (Poeme pentru Lara), fie ca o salvare și o rană deschisă (Phoenix, mon amour). Iubirea este întotdeauna măsurată în „respirații” și „săruturi”, într-un timp care refuză cronologia mecanică.


Ludicul și livrescul: Trimiterile culturale (de la personajele lui Cehov sau ale miturilor până la referințele pop-culturale și teatrale) oferă o lectură polifonică. Poetul se joacă de-a v-ați ascunselea cu propriul alter-ego („vânzătorul de iluzii”, „omul-pasăre”).


Metafizica cotidianului: Sacrul nu coboară din sfere abstracte, ci se instalează discret în derizoriul cotidian – pe străzi provinciale, lângă semafoare imaginare sau în colțurile unei case pline de cărți și amintiri.
​


​Stilul lui Gabriel Gherbăluță se definește printr-o vitalitate debordantă și o luciditate care refuză îmbătrânirea spirituală. Este o poezie a confesiunii totale, susținută de o tehnică versificatoare fină și de o autoironie salvatoare. Prin fiecare nou volum, poetul din Galați construiește un edificiu labirintic, dar luminos, în care poezia rămâne singura formă autentică de identitate și rezistență în fața efemerului.


Activitate literară :
A publicat versuri in antologiile: Infinitul iubirii, Suflet Românesc, Ceasuri de mătase,
Roşu Mocnit, Poemia, CarTe Diem.
Mentiune la concursul de poezie, Adrian Păunescu, 2014
Autor al volumului Labirint din doi în doi, ed Inspirescu, 2013, împreună cu Daniela Toma şi al volumului Maestrul şi Jumătate de Lebădă, ed. Agol, 2014, in colaborare cu Doina Roman.
Autor al volumelor: Lasă-mă să te iubesc, ed. Rovimed Publisher
Dumnezeu a pus semafoarele la o distanţă de două săruturi între respiraţii, ed. Măiastra, 2013,
Cui îi pasă că mâna mea stângă a înnebunit?, ed Rovimed Publisher, 2014
Despre cub şi iernile din el, ed Agol, 2015
ed. Bookmasters, 2016, volumul de versuri Femeii în galben
In 2016, BESTIARIUM VOCABULUM, ED. TRACUS ARTE, BUCURESTI
ZIUA IN CARE MOR APELE ed. Pim, 2017
ONIROPOLIS la editura pim, Iasi, 2017
Premiul “Florica Cristoforeanu” pentru volumul “Let’s Zeppellin”, la festivalul international de creatie literară “Titel Constantinescu”, ediţia a X a, 2017
La editura Minela in 2018, volumele de poezie:”Sonete II –ale luminii” si “Eu, Tu şi Poezul
2019, ed. Junimea, Iasi, “Ultimul amant al mariei tanase “
Ed.pim,Iași”povestea lui a fost odată ”
Premiul pentru excelenta al consiliului local al com. Dudestii-Noi, finalizat cu publicarea volumului de versuri: “Elegii amanate “, ed. Eurostampa
2020”soneteIII Anatomia cuvântului”, ed Neuma
2021”ucide ce iubești!” ed. Pim, Iași
2022 ”poeme pentru Lara ” ed. Pontos, Chișinău
2023 ” Merlin sau incantații pentru copii mari” ed. Pontos, Chișinău
2023 ”Sonete IV omul / pasăre ”, ed. Pontos, Chișinău
2024, ”joc în doi ”, ed Pontos, Chișinău
2024 ”duhul fluviului /lo spirito del fiume” ed.Allettante, roma, ed.bilingvă, rom-italiană
2024 ”vânzătorul de iluzii /el Mercader del suenos ”ed pim, iași, 2024, ed. bilingvă,rom.-spaniolă
2025 ”phoenix, mon amour ” ed. Pim, iași ed bilingvărom-engleză
2025 ,, zero absolut„, sonete V, ed. Pontos, Chişinău, rom – engleză
2025 ,, bine ai venit în poezoland,, ed. Neuma, ed.bilingvă, rom.-franceză
2025 ,,anna karenina şi pescăruşul de pe domnească ,,ed. vinea
2026 ,,ma numesc gabriel si sunt soneto-dependent ,,editie bilingva rom.-fr. Edit. Pontos chisinau


Doua poeme


Dream on


De ce să îți șoptesc la ureche poemul ăsta
Dacă strigi cât sunt valurile de mari
Că nu iubești poezia
Ci furtuna
Voi desena pentru tine un uragan de cuvinte
Cu valuri cât un sfârșit de lume
Și l voi închide în scoica fluidă din colțul plajei
Cândva albatroșii ciuguleau din cuvinte
Acum cuvintelor le cresc umbre de aripi
Baudelaire c’est moi..

adicţii


Dumnezeu a modelat singurătatea după chipul şi asemănarea poeziei
ispititoare ca ţigara pentru plămânii cancerosului
cuplat la aparatul de oxigen
rece precum icebergul pe cale de dispariţie
(nu acela de la poli ci acela din ochii tăi )
dulce precum prăjiturile mamei din zilele de sărbătoare
şi acră cum boaba de strugure râvnită
dar la care nu ajung niciodată


Dumnezeu a inventat singurătatea
ca să ne poată face dependenţi de poezie
şi (sau ) de tine

ruga

Posted by conu marius on

dacă ai un prieten poet
ia-l strâns de mână atunci…

nu altcândva, ci atunci.

priveşte-l în ochi
ca pe un pahar transparent
de vise plutind
ca un vin,
nu îl părăsi singurătății,
nu îl uita reflectat anonim
în ferestrele autobuzului
ce tocmai impasibil ca
o secundă tâmpită trecu…

dacâ îl ştii pe ăla
care râde când plouă,
se strâmbă la soare,
aleargă iarna cu limba
orice fulg de zăpadă
ca un câine în căutarea
unui stăpân…

care rosteşte cu sânge
o istorie vie timpului

şi

cu mâinile goale
smulge din carnea lui
puțina frumusețe ce-o are
sa o dea proaspătă, vie
ca un sărut celor din jur

îmbrățişează-l.

spune-i că totul va fi bine,
că nu a rămas slut
aşa fix tâmp şi lipsit de gingăşie…

mangâie-l pe el
cu vorbe de mângâiere
dă-i de mâncare
ca unei rude sărace
şi îndepărtate…

dă-i de băut
ca unui beduin mirosind
uscat a praf
si a deşert mustind
de poveşti stranii
îndepărtate în nadir….

dacā îți este acela prieten
măcar atunci,
dar chiar atunci aminteşte-ți
că este…

nu îl părăsi uitării
si pietrelor.

să nu cumva să uite să
mai fie
şi să ne părăsească
pe toți muțeniei…

Cartea cu mărțișoare, Marius Conu

Posted by conu marius on

Cartea care nu se termină.

Cartea care pleacă.

Cartea care se dăruiește.

Există volume care cer liniște, raft, semn de carte și răbdare.Și există această carte.Un obiect fragil și viu, care nu se citește până la capăt — pentru că nu a fost creată să rămână întreagă. A fost creată să circule.Volumul de poeme haiku semnat de Marius Conu nu este doar o colecție de texte, ci o experiență ritualică. Fiecare pagină este un mărțișor în devenire. Fiecare poem este o emoție completă, concentrată, gata să fie desprinsă și oferită mai departe.Nu răsfoiești doar o carte. Alegi un gest.Un concept editorial unic: poeme care se desprind

Cartea funcționează ca un mărțișor modular. Fiecare filă este gândită grafic și structural astfel încât să poată fi desprinsă cu ușurință, rulată delicat și legată cu un șnur sau o jenilie, transformându-se într-un simbol de primăvară personalizat.Nu există ordine impusă.Nu există început și sfârșit obligatoriu.Nu există „am terminat cartea”.Există doar clipa în care citești un micro-poem și simți că aparține altcuiva.Și atunci îl desprinzi.O formă de haiku ca emoție pură Forma aleasă — haiku-ul — nu este întâmplătoare.

Minimalist, dens, aproape respirat, haiku-ul este poezia care nu explică, ci sugerează, minimalist, gratios si intens ca si mărțișorul. Este spațiul dintre cuvinte. Este tăcerea care rămâne după citire.În această carte, fiecare poem este o micro-lumină. O imagine. O stare. O atingere.

Primăvară în palmă

un fir roșu și alb

leagă două respirații

Fiecare pagină conține un univers concentrat în câteva versuri. Tocmai această esență permite transformarea lor în mărțișor: un simbol mic, dar încărcat de sens.O carte care se micșorează pe măsură ce crește bucuriaConceptul este simplu și poetic în același timp: cartea devine mai subțire pe măsură ce este dăruită.Pe măsură ce paginile pleacă, volumul se transformă. Devine aerat. Devine memorie. Devine dovada gesturilor făcute.Nu este o pierdere.Este o multiplicare.Fiecare filă desprinsă pleacă spre o mamă, o prietenă, o colegă, o femeie care merită un semn discret. Poemul rămâne în carte doar până când își găsește destinatarul.Este o literatură a circulației, nu a posesiei.Un obiect de artă, nu doar un volum de poezieDesignul cărții susține ideea de ritual și delicatețe. Hârtia este aleasă astfel încât să permită desprinderea ușoară fără a deteriora restul volumului. Grafica fiecărei pagini este aerisită, lăsând spațiu pentru respirația versurilor.Fiecare filă poate deveni un mic obiect decorativ, un semn de carte, un mesaj prins de o floare, o surpriză lăsată pe birou.Cartea nu este doar citită. Este manipulată, atinsă, transformată.O experiență ideală pentru 1 Martie — și nu numai

Deși conceptul se inspiră din tradiția mărțișorului, volumul depășește granițele unei singure zile din calendar.

El poate fi oferit pe parcursul întregii primăveri sau ori de câte ori simți nevoia unui gest mic și autentic.Pentru că uneori nu ai nevoie de un cadou mare. Ai nevoie de câteva versuri potrivite.Această carte face exact asta: îți oferă cuvintele potrivite pentru un gest personal.Cum funcționează?Deschizi cartea la întâmplare sau cu intenție.Citești încet.Te gândești la cineva.Dacă simți o potrivire, desprinzi fila.Rulezi hârtia.O legi cu un șnur.O oferi.Nu există reguli stricte. Doar intuiție.Este un act de dăruire ghidat de emoție, nu de obligație.

O carte pentru cei care iubesc gesturile mici dar intense

Într-o lume a cadourilor standardizate și a mesajelor trimise în grabă, această carte propune încetinirea.Te obligă să alegi.Te invită să simți.Te provoacă să dăruiești.Nu poți desprinde mecanic paginile. Fiecare desprindere este o decizie. Un moment de asumare. O clipă de atenție acordată celuilalt.Este o pedagogie a sensibilității.Ideală pentru:Cadou de 1 Martie pentru mai multe persoane, atelier de poezie și creație, GCartea care nu se termină. Cartea care pleacă. Cartea care se dăruiește.

Există volume care cer liniște, raft, semn de carte și răbdare.
Și există această carte.

Un obiect fragil și viu, care nu se citește până la capăt — pentru că nu a fost creată să rămână întreagă. A fost creată să circule.

Volumul de poeme haiku semnat de Marius Conu nu este doar o colecție de texte, ci o experiență ritualică. Fiecare pagină este un mărțișor în devenire. Fiecare poem este o emoție completă, concentrată, gata să fie desprinsă și oferită mai departe.

Nu răsfoiești doar o carte. Alegi un gest.

Un concept editorial unic: poeme care se desprind

Cartea funcționează ca un mărțișor modular. Fiecare filă este gândită grafic și structural astfel încât să poată fi desprinsă cu ușurință, rulată delicat și legată cu un șnur sau o jenilie, transformându-se într-un simbol de primăvară personalizat.

Nu există ordine impusă.
Nu există început și sfârșit obligatoriu.
Nu există „am terminat cartea”.

Există doar clipa în care citești un poem și simți că aparține altcuiva.

Și atunci îl desprinzi.

Poeticul ca emoție pură

Forma aleasă —o formă de haiku— nu este întâmplătoare.
Minimalist, dens, aproape respirat, haiku-ul este poezia care nu explică, ci sugerează. Este spațiul dintre cuvinte. Este tăcerea care rămâne după citire.

În această carte, fiecare poem este o micro-lumină. O imagine. O stare. O atingere.

Fiecare pagină conține un univers concentrat în câteva versuri. Tocmai această esență permite transformarea lor în mărțișor: un simbol mic, dar încărcat de sens.

O carte care se micșorează pe măsură ce crește bucuria

Conceptul este simplu și poetic în același timp: cartea devine mai subțire pe măsură ce este dăruită.

Pe măsură ce paginile pleacă, volumul se transformă. Devine aerat. Devine memorie. Devine dovada gesturilor făcute.

Nu este o pierdere.
Este o multiplicare.

Fiecare filă desprinsă pleacă spre o mamă, o prietenă, o colegă, o femeie care merită un semn discret. Poemul rămâne în carte doar până când își găsește destinatarul.

Este o literatură a circulației, nu a posesiei.

Un obiect de artă, nu doar un volum de poezie

Designul cărții susține ideea de ritual și delicatețe. Hârtia este aleasă astfel încât să permită desprinderea ușoară fără a deteriora restul volumului. Grafica fiecărei pagini este aerisită, lăsând spațiu pentru respirația versurilor.

Fiecare filă poate deveni un mic obiect decorativ, un semn de carte, un mesaj prins de o floare, o surpriză lăsată pe birou.

Cartea nu este doar citită. Este manipulată, atinsă, transformată.

O experiență ideală pentru 1 Martie — și nu numai

Deși conceptul se inspiră din tradiția mărțișorului, volumul depășește granițele unei singure zile din calendar. El poate fi oferit pe parcursul întregii primăveri sau ori de câte ori simți nevoia unui gest mic și autentic.

Pentru că uneori nu ai nevoie de un cadou mare. Ai nevoie de câteva versuri potrivite.

Această carte face exact asta: îți oferă cuvintele potrivite pentru un gest personal.

Cum funcționează?

  1. Deschizi cartea la întâmplare sau cu intenție.
  2. Citești încet.
  3. Te gândești la cineva.
  4. Dacă simți o potrivire, desprinzi fila.
  5. Rulezi hârtia.
  6. O legi cu un șnur.
  7. O oferi.

Nu există reguli stricte. Doar intuiție.

Este un act de dăruire ghidat de emoție, nu de obligație.

O carte pentru cei care iubesc gesturile mici

Într-o lume a cadourilor standardizate și a mesajelor trimise în grabă, această carte propune încetinirea.

Te obligă să alegi.
Te invită să simți.
Te provoacă să dăruiești.

Nu poți desprinde mecanic paginile. Fiecare desprindere este o decizie. Un moment de asumare. O clipă de atenție acordată celuilalt.

Este o pedagogie a sensibilității.

Ideală pentru:

  • Cadou de 1 Martie pentru mai multe persoane
  • Atelier de poezie și creație
  • Gesturi simbolice în școli sau birouri
  • Mame și fiice
  • Prietene apropiate
  • Colege care merită un zâmbet discret
  • O persoană necunoscută căreia vrei să îi faci ziua mai luminoasă

Este un volum care creează comunitate.

Ce rămâne la final?

Poate, după ce ai dăruit aproape tot, îți rămâne o singură filă.

Aceea este pentru tine.

Este semnul că ai oferit suficient.
Este reziduul emoțional al gesturilor tale.
Este oglinda tăcută a ceea ce ai ales să păstrezi.

Cartea nu îți cere să o termini. Îți cere să o trăiești.

Despre autor

Marius Conu propune prin acest proiect o redefinire a relației dintre poezie și obiect. Nu mai este vorba doar despre lectură, ci despre transformarea poeziei în gest concret.

Prin această carte, autorul transformă haiku-ul într-o monedă simbolică a afecțiunii. Într-un mărțișor literar. Într-o emoție portabilă.

Este un demers delicat, dar profund: literatura care pleacă din raft și ajunge în palmă.

De ce această carte este diferită?

Pentru că nu se teme să dispară.
Pentru că își acceptă fragilitatea.
Pentru că a fost creată să circule, nu să fie colecționată intactă.

Într-o cultură a acumulării, această carte încurajează desprinderea.

Și tocmai în această desprindere stă frumusețea ei.

Un cadou care se multiplică

Cumperi o singură carte.
Oferi zeci de mărțișoare poetice.
Rămâi cu o experiență personală.

Este economie emoțională în cea mai pură formă.

Ia-o. Deschide-o. Las-o să plece.

Nu este o carte pe care o pui pe raft și o uiți.
Este o carte pe care o atingi.
O răsfoiești.
O subțiezi.
O dăruiești.

Și, la final, rămâi cu ceva mai mult decât ai avut la început: sentimentul că poezia poate circula din mână în mână.

Aceasta nu este doar o colecție de haiku-uri.
Este un ritual de primăvară.
Este prietenie.
Este dăruire, pagină cu pagină.

Cartea care nu se termină — pentru că începe în fiecare om care primește o filă.

Desprinde. Rulează. Leagă. Oferă.esturi simbolice în școli sau birouriMame și fiicePrietene apropiateColege care merită un zâmbet discretO persoană necunoscută căreia vrei să îi faci ziua mai luminoasăEste un volum care creează comunitate.Ce rămâne la final?Poate, după ce ai dăruit aproape tot, îți rămâne o singură filă.Aceea este pentru tine.Este semnul că ai oferit suficient.Este reziduul emoțional al gesturilor tale.Este oglinda tăcută a ceea ce ai ales să păstrezi.Cartea nu îți cere să o termini. Îți cere să o trăiești.Despre autorMarius Conu propune prin acest proiect o redefinire a relației dintre poezie și obiect. Nu mai este vorba doar despre lectură, ci despre transformarea poeziei în gest concret.Prin această carte, autorul transformă haiku-ul într-o monedă simbolică a afecțiunii. Într-un mărțișor literar. Într-o emoție portabilă.Este un demers delicat, dar profund: literatura care pleacă din raft și ajunge în palmă.De ce această carte este diferită?Pentru că nu se teme să dispară.Pentru că își acceptă fragilitatea.Pentru că a fost creată să circule, nu să fie colecționată intactă.Într-o cultură a acumulării, această carte încurajează desprinderea.Și tocmai în această desprindere stă frumusețea ei.Un cadou care se multiplicăCumperi o singură carte.Oferi zeci de mărțișoare poetice.Rămâi cu o experiență personală.Este economie emoțională în cea mai pură formă.Ia-o. Deschide-o. Las-o să plece.Nu este o carte pe care o pui pe raft și o uiți.Este o carte pe care o atingi.O răsfoiești.O subțiezi.O dăruiești.Și, la final, rămâi cu ceva mai mult decât ai avut la început: sentimentul că poezia poate circula din mână în mână.Aceasta nu este doar o colecție de haiku-uri.Este un ritual de primăvară.Este prietenie.Este dăruire, pagină cu pagină.Cartea care nu se termină — pentru că începe în fiecare om care primește o filă.Desprinde. Rulează. Leagă. Oferă.

de ce poarta conu cercel

Posted by conu marius on

Cercelul. Sau cum a ajuns aurul să țină loc de Dumnezeu, medic și certificat de identitatePiratul nu purta cercel din cochetărie. Nu era influencer înainte de vreme, nici fashion victim cu sabie. Cercelul nu era „statement”, ci inventar. Nu spunea uite-mă, ci îngroapă-mă. Într-o lume în care moartea venea fără notificare push, aurul din ureche era singura poliță de asigurare care nu expira, nu se renegocia și nu dispărea la primul faliment de imperiu.Astăzi, purtăm conspirații la ureche, nu aur. Pirații aveau metal prețios; noi avem podcasturi. Ei își asigurau înmormântarea; noi ne asigurăm minciuna preferată. Diferența e subtilă și devastatoare.Cercelul piratului era o bancă ambulantă. Nu pentru că piratul iubea capitalul, ci pentru că nu avea stat. Nu avea minister, nu avea sistem de sănătate, nu avea fond de pensii și nici ONG-uri cu broșuri lucioase. Avea marea, scorbutul, tunul și șansa statistică de a muri prost. Aurul era singura limbă vorbită în toate porturile. Un Esperanto al morții decente. O monedă universală pentru un preot, o groapă și un nume scris corect pe o cruce.Astăzi avem criptomonede, dar murim la fel de anonim. Doar că mai digital.Piratul știa un lucru esențial, pe care omul modern l-a uitat: corpul e perisabil, reputația și mai perisabilă, iar statul e doar un zvon administrativ care se dizolvă exact când ai cea mai mare nevoie de el. De aceea, cercelul nu era modă, ci metafizică aplicată. Un mic disc solar care spunea: am existat și merit un final coerent.Gravura cu numele portului de origine nu era nostalgie, ci logistică. Nu era poezie, ci Google Maps înainte de Google. Dacă marea te scuipa la țărm, voiai să știe cineva de unde vii, nu pentru că erai patriot, ci pentru că orice cadavru fără adresă e o problemă administrativă. Iar problemele administrative se rezolvă întotdeauna prost.În epoca noastră, ne tatuăm coduri QR pe suflet și le spunem „identitate”. Piratul își grava portul pe aur. Mult mai onest.Ni se spune azi, cu aerul grav al pseudo-expertului de studio TV, că pirații credeau că cerceii le îmbunătățesc vederea. Și imediat, publicul râde. Superstiție! Prostie medievală! Haha! În timp ce, în pauza publicitară, același public înghite suplimente pentru „claritate mentală”, „detox energetic” și „alinierea chakrei retiniene”, recomandate de un influencer cu studii la Universitatea Vieții și master în simțiri personale.Piratul nu avea PubMed, dar avea o navă care se mișca și un orizont care trebuia văzut înaintea altora. Dacă perforarea lobului urechii îi dădea iluzia unui avantaj, îl lua. Nu pentru că era prost, ci pentru că nu avea luxul scepticismului steril. Pe mare, placebo-ul care funcționează e adevăr. În epoca noastră, placebo-ul care nu funcționează e business model.Astăzi, pseudo-știința vine ambalată frumos, cu grafice, termeni pompoși și studii „care arată”. Pe atunci, venea sub forma unui cercel greu și a unei speranțe. Diferența e că piratul nu încerca să-ți vândă nimic. Doar să nu vomite peste bord.Răul de mare era o problemă reală, nu o stare emoțională discutată pe Instagram. Balansul navei îți răsturna stomacul și identitatea. Presiunea cercelului pe lob era văzută ca un fel de acupunctură permanentă. Poate funcționa, poate nu. Dar era o tentativă de control într-o lume care nu promitea nimic.Astăzi, avem mindfulness pentru capitalism, respirație conștientă ca să reziști la job-uri absurde și aplicații care te ajută să dormi în timp ce lumea arde. Piratul avea un cercel. Mult mai puțin ipocrit.Când tunurile bubuiau, zgomotul nu era metaforic. Era suficient de real încât să-ți spargă timpanele și cariera de viu. Dopurile de ceară atârnate de cercel nu erau lifestyle accessories, ci tehnologie de supraviețuire. Simplă, murdară, eficientă.Astăzi, purtăm căști cu noise cancelling ca să nu auzim realitatea. Pirații își protejau auzul ca să poată continua să trăiască. Noi îl anulăm ca să nu mai gândim.Superstiția era religia de serviciu a marinarului. Nu pentru că era naiv, ci pentru că oceanul nu e rațional. Aurul care te protejează de înec e o idee la fel de logică precum „universul conspiră în favoarea ta”. Diferența e că piratul nu scria cărți despre asta.Dacă supraviețuiai unui naufragiu, îți făceai gaură în ureche. Un semn de mulțumire că ai păcălit statistica. Astăzi, supraviețuim unui burnout și ne facem podcast. Progresul e evident.Legile somptuare interziceau luxul oamenilor de jos. Bijuteriile erau rezervate celor cu sânge bun și conturi vechi. Piratul, acest anarhist cu busolă, purta aur tocmai pentru că nu avea voie. Nu era kitsch, era declarație politică. Nu recunosc ierarhia voastră. Un cercel ca manifest.Astăzi, sfidăm sistemul cumpărând exact produsele pe care ni le recomandă sistemul. Rebeli cu factură și retur în 30 de zile.Cercelul ca semn de identificare era o soluție brutal de eficientă. Când fața nu mai spune nimic, obiectul spune tot. Un model unic, o gravură, un detaliu recognoscibil. Într-o lume fără baze de date, corpul devenea document.Noi avem baze de date infinite și tot nu știm cine suntem.Viața pe corabie era urâtă, murdară, bolnavă. Scorbutul îți mânca gingiile, munca îți mânca spatele, iar speranța era un lux. Aurul nu ruginea. Într-o lume care putrezea, strălucea. Nu ca simbol al bogăției, ci ca ultim refugiu estetic. Un lucru frumos într-o existență hidoasă.Astăzi, ne decorăm mizeria cu filtre.Imaginea piratului cu cercel nu e un clișeu hollywoodian, ci o lecție de antropologie aplicată. Omul, pus în fața morții constante, devine pragmatic, superstițios, poetic și cinic în același timp. Exact opusul omului modern, care trăiește într-o moarte lentă, administrată, și o neagă cu optimism toxic.Piratul știa că va muri. Noi credem că vom face un update.Cercelul era mic, greu și tăcut. Nu promitea fericire, nu vindeca sufletul, nu explica universul. Doar plătea nota finală. Un obiect care nu mințea.Și poate aici e diferența fundamentală: pirații purtau adevăruri incomode la ureche. Noi purtăm iluzii confortabile în cap.Aurul lor nu era magic. Era real. Iar realitatea, oricât de dură, e infinit mai onorabilă decât mistica de plastic a prezentului.Într-o lume în care adevărul e fragmentat, cosmetizat și monetizat, cercelul piratului rămâne un simbol jenant de clar: dacă tot sfidezi moartea, fă-o cu bun-simț. Și dacă tot minți, măcar nu te minți pe tine.Restul e zgomot. Fără dopuri de ceară.

Photo by Mateusz Dach on Pexels.com

De la an la an, tot mai multă lumină pe tort

Posted by conu marius on

De la an la an, tot mai multă lumină pe tort.
La început e o flacără timidă, abia pâlpâind, ca un semn de întrebare pus pe o farfurie albă. Apoi se adună, an după an, lumânare după lumânare, până când tortul nu mai e un desert, ci o constelație domestică. Un mic cer personal, așezat pe masă, între pahare și mâini emoționate. Și vine o zi în care nu mai vezi tortul. Vezi doar lumina. Multă lumină. Atât de multă încât cineva glumește: „Să nu cheme pompierii.” Atât de multă încât respirația se oprește o clipă, nu din teamă, ci din uimire.
Aceasta este, poate, cea mai blândă metaforă a vieții.
La început, suntem puțină lumină. O scânteie care nu știe ce este, dar arde. Apoi, încet, fără să ne dăm seama, adunăm lumină. Din zile, din întâlniri, din iubiri, din pierderi, din greșeli, din drumuri care n-au dus unde credeam. Lumina nu vine doar din bucurii. Vine și din nopți. Vine din ceea ce am învățat când n-a mai fost nimic de ținut în mână.
Copilăria e flacăra aceea care se stinge prea repede, suflată dintr-o singură respirație. Adolescența adaugă lumină haotic, uneori arzând prea tare, alteori fumegând. Maturitatea învață echilibrul: cum să lași flacăra să ardă fără să te mistuie. Iar bătrânețea… bătrânețea e momentul în care lumina nu mai are nevoie de spectacol. Ea există. Pur și simplu.
Ne temem de sfârșit pentru că ni s-a spus că este întuneric. Dar poate că nu este. Poate că este doar prea multă lumină ca să o mai putem privi cu ochii cu care am fost obișnuiți. Poate că, la un moment dat, tortul dispare pentru că nu mai e nevoie de suport. Lumina se susține singură.
Ne-am obișnuit să măsurăm viața în ani, în cifre, în realizări. Dar viața nu se adună aritmetic. Ea se adună optic. Devine tot mai luminoasă sau tot mai opacă, în funcție de cât adevăr lăsăm să treacă prin noi. Unii strâng mulți ani și puțină lumină. Alții, puțini ani și o strălucire care nu se uită niciodată.
Există oameni care, atunci când intră într-o încăpere, nu spun nimic, dar aerul se schimbă. Nu pentru că vor, nu pentru că știu, ci pentru că au adunat suficientă lumină încât să nu mai fie nevoie de cuvinte. Sunt oameni care au învățat că sensul nu se explică. Se emană.
Când cineva pleacă din lume, spunem că „s-a stins”. Este o formulare comodă, dar greșită. Lumina nu se stinge. Lumina se mută. Se întoarce la sursă. Exact cum se întoarce râul la mare, fără să fie o înfrângere. Exact cum frunza cade din copac nu pentru că a murit, ci pentru că și-a încheiat forma.
Natura știe acest lucru. De aceea nu plânge când vine iarna. Doar se retrage. De aceea nu se teme de noapte. Știe că dimineața vine fără să fie chemată. Universul nu face tragedii din transformări. Doar omul le dramatizează, pentru că s-a desprins de ritm.
Poate că reîntoarcerea în natură nu este un pas înapoi, ci o amintire. Poate că, atunci când ne întoarcem în univers, nu pierdem nimic din ceea ce am fost. Doar lăsăm forma care nu ne mai încape. Așa cum copilul lasă hainele mici, nu cu tristețe, ci cu uimire: „Chiar am fost atât de mic?”
Există un moment, rar și prețios, în care înțelegi că nu mai trebuie să demonstrezi nimic. Că nu mai trebuie să aduni. Că nu mai trebuie să devii. Ești. Și asta este suficient. În acel moment, lumina nu mai are nevoie de suport. Nu mai stă pe tort. Plutește.
Moartea, privită astfel, nu este un eșec al vieții, ci împlinirea ei. Este clipa în care toată lumina adunată nu mai poate fi ținută într-un singur corp. Este prea mult. Și atunci se revarsă. În pământ, în aer, în amintiri, în gesturi mărunte care continuă să trăiască în alții.
Cineva va zâmbi într-o zi într-un mod care nu e al lui, ci al tău. Cineva va avea răbdare pentru că tu ai avut. Cineva va iubi fără motiv pentru că tu ai făcut-o cândva. Aceasta este lumina care nu se pierde. Aceasta este continuitatea adevărată.
Suntem obișnuiți să credem că sensul trebuie strigat. Dar sensul adevărat e șoptit. E o liniște bună. O liniște care nu apasă, ci eliberează. O liniște în care nu te mai întrebi „de ce”, ci doar spui „da”.
Poate că, într-o zi, când tortul va fi numai lumină, nu va mai fi nevoie să suflăm în lumânări. Nu va mai fi nimic de stins. Doar de privit. Și poate că acel moment nu va fi trist. Poate va fi senin. Ca un apus care nu promite nimic, dar nu ia nimic înapoi.
Ne vom întoarce în natură nu ca o dizolvare, ci ca o regăsire. Vom fi din nou parte din cicluri care nu se grăbesc. Din anotimpuri care nu judecă. Dintr-un univers care nu cere performanță, ci prezență.
Și atunci vom înțelege că optimismul nu este o negație a sfârșitului, ci o încredere în transformare. Că zâmbetul nu vine din iluzie, ci din acceptare. Că cea mai mare victorie a vieții nu este să dureze, ci să lumineze.
De la an la an, tot mai multă lumină pe tort.
Până într-o zi când nu va mai fi nevoie de tort.
Va fi numai lumină.

Photo by lil artsy on Pexels.com

Tata

Posted by conu marius on

Tată ai spus:

nu mânca nucidin curtea bunicilor de hârtie

nici castane ,

dar mai ales

nuci să nu mănânci!

atunciam visat un nuc.

și fără să îmi deschidă ușa

și nici măcar

ea să mă privească

Tu mi-ai zâmbit îndepărtat

parcăîn alergare:

În afara ferestrelor

doar albastrul poate supraviețui,

inimii.…

“și mai ales să nu mănanci nucidin curtea bunicilor”…

Și da,

doar atunci am visat

Un nuc,

Crescându-mi în îmbrătisare

Sub albastrul intens

Cu miros uscat de castane.

Plutesc cărți pe spatele tau,

mi-ai spus,

cărți ruginii amare

ca toamna aceasta a unui nuc

singur și plutind în visare.

Agățat ca un semn de carte.

îți amintești?

?

Roots LSD

Posted by conu marius on
Wherever you look
shabby and smelling
of rust trams,
on squares of shadow
stained vomiting
and a Kiss …
just stolen
from the floating wings
of a dream…

I am
the stained-bloody roots
lying torn
and suffering beings …

Even in my right eye
you Baby Floats
I hope
I could kill …