Lumea arde și tu ești singur în fața ecranului — și asta nu e o metaforă, e programul de marți dimineață, cu cafeaua încă fierbinte și notificările deja aglomerate, fiecare aducând câte o catastrofă nou-nouță, proaspăt împachetată în titlu optimizat pentru click, cu fotografia selectată să maximizeze răspunsul emoțional și cu timestamp-ul care confirmă că dezastrul e live, că se întâmplă acum, că tu ești martor în timp real la prăbușirea lentă sau rapidă sau ambele simultan a unei lumi pe care nu o poți repara, nu o poți opri și nu o poți ignora pentru că ignorarea e și ea o știre și și ea generează culpabilitate și culpabilitatea e și ea un produs bine calibrat al acestui ecosistem de informare continuă care nu informează și nu te lasă să te oprești.
Există un cuvânt în engleză — doomscrolling — care descrie cu precizia unui diagnostic medical această activitate: derularea compulsivă prin știri catastrofice, una după alta, fiecare mai gravă sau egală sau doar diferit colorată față de precedenta, într-un ritual matinal sau nocturn sau de pauză de prânz care nu produce informare reală ci produce ceva mai complex și mai toxic — o stare de alertă cronică fără obiect clar, o anxietate de fundal care nu are adresă precisă pentru că are toate adresele simultan, o deznădejde difuză care se instalează ca umezeala în pereți: invizibilă la început, structurală în final.
„Știrea proastă nu ucide prin conținut. Ucide prin repetare. Prin acumulare. Prin faptul că nu se termină niciodată și că fiecare sfârșit e urmat de un buton care spune: mai sunt douăzeci și trei de articole similare.”
Și acum, cu sincronizarea perfectă a unui ecosistem care funcționează ca un organism viu și amoral, intră singurătatea. Nu singurătatea romantică a filosofului care alege retragerea. Singurătatea infrastructurală a omului modern — cel care locuiește în bloc cu patruzeci de familii și nu știe numele niciuneia, cel care lucrează în open space cu treizeci de colegi și vorbește cu ei exclusiv pe Slack, cel care are o sută douăzeci de conversații active pe telefon și nu știe pe cine să sune la trei noaptea când lumea arde și ecranul e singurul martor. Această singurătate nu e o alegere și nu e o vină. E un produs al unei arhitecturi sociale construite cu bună știință în jurul eficienței și comoditii și vitezei — trei valori care, agregate, produc izolarea ca efect secundar neintenționat dar complet previzibil.
Cele două fenomene — consumul de știri negative și izolarea socială — nu sunt paralele. Sunt perpendiculare. Se intersectează în punctul exact în care omul singur, fără rețea umană reală care să amortizeze, absoarbe nefiltrată toată greutatea catastrofei globale. Omul cu comunitate reală în jurul lui primește știrea proastă și o procesează în conversație, în fricțiunea socială a comentariului la masă sau a dezacordului cu prietenul de joi seara. Omul singur primește știrea proastă și o procesează singur, cu propriul creier în ecou, amplificând-o sau paralizând față de ea sau transformând-o în combustibil pentru anxietatea deja prezentă — și toate trei variante produc același output: deznădejde funcțională, acea stare în care încă faci ce trebuie făcut dar ai încetat să crezi că face vreo diferență.
Antropologic, creierul uman a evoluat să proceseze amenințări locale, concrete, cu durată limitată. I-am dat amenințări globale, abstracte, permanente și infinite. L-am pus să tragă la o sarcină pentru care nu a fost proiectat și ne mirăm că se defectează.
Media — și aici termenul acoperă tot, de la trusturile cu redacții la băiatul cu telefon și canal de YouTube și două sute de mii de abonați — a descoperit de mult o lege fundamentală a atenției umane: negativul captează mai puternic decât pozitivul, amenințarea activează mai rapid decât oportunitatea, frica e un motor mai fiabil decât speranța. E neuroștiință de bază, disponibilă în orice manual introductiv de psihologie. Media a citit manualul și a aplicat lecțiile cu diligența unui student excelent care a înțeles materia în totalitate și nu a înțeles nimic din ce ar trebui să facă cu ea. Rezultatul e un flux informațional calibrat să maximizeze alertă, să minimizeze context și să elimine aproape complet perspectiva — pentru că perspectiva calmează, iar calmul reduce timpul petrecut pe platformă, iar reducerea timpului petrecut pe platformă e singurul lucru pe care platforma nu și-l poate permite.
Pseudo-știința a intrat în această breșă cu precizia unui cuțit în unt cald. Dacă știrile îți produc anxietate și anxietatea te face să cauți control și controlul nu e disponibil prin mijloace raționale — pentru că criza climatică sau războiul sau pandemia sau colapsul financiar sunt sisteme complexe complet refractare la controlul individual — atunci pseudo-știința oferă controlul magic, cel care nu necesită înțelegerea sistemului ci doar alinierea ta vibratorie față de el. Meditează și schimbă lumea prin câmpul morfogenetic. Manifestă pace globală printr-o practică de gratitudine de cinci minute. Protejează-ți aura de radiațiile negative ale știrilor rele cu un spray de protecție energetică pe bază de apă florală și intenție pozitivă — produs disponibil în magazinul din link-ul din bio, livrare în două zile, retur în treizeci de zile dacă aura nu s-a îmbunătățit semnificativ.
„Mistica modernă e răspunsul privat la o problemă publică. E terapia individuală a unei boli colective. E plasturele aplicat pe fractura de femur, prezentat ca tratament complet cu testimoniale și cinci stele pe Google.”
Conspirația completează tabloul cu funcția ei caracteristică: transformă deznădejdea difuză în furie direcționată, ceea ce e psihologic mai confortabil, cel puțin pe termen scurt. Dacă lumea arde și tu ești singur și anxios și copleșit de informații contradictorii și nicio autoritate nu mai pare credibilă și nicio instituție nu mai pare competentă — și toate astea sunt observații parțial corecte, ceea ce e cel mai periculos tip de premisă — atunci narațiunea conspiraționistă vine ca o eliberare. Există un vinovat. Are nume și adresă și plan. Haosul e de fapt ordine ascunsă. Suferința ta e de fapt dovadă că ești unul dintre cei care văd. Cei care văd sunt speciali. Specialii formează comunitate. Comunitatea rezolvă singurătatea.
Acesta e cel mai pervers mecanism din tot ansamblul: conspirația ca soluție la singurătate. Omul izolat, bombardat de știri negative, anxios și deznădăjduit, găsește în grupul conspiraționst exact ce îi lipsea — apartenența, sensul, narațiunea coerentă, dușmanul comun care unește. Grupul e real. Apartenența e reală. Că narațiunea e falsă e un detaliu secundar față de nevoia primară satisfăcută. Și acesta e motivul pentru care a dezmințit conspirațiile nu funcționează: ataci narațiunea, dar nu atingi nevoia. Nevoia rămâne. Nevoia găsește altă narațiune. Ciclul se reia.
Poetic, deznădejdea prin informare e înecul în apă distilată — moarte curată, fără impurități, fără gust, fără culoare, perfectă în puritatea ei sterilă. Știi exact din ce mori. Apa e analizată, certificată, etichetată. Tot ești mort.
Ontologic, problema e una de scală și de timp. Ființa umană e construită pentru a trăi în prezent local, pentru a acționa în raza sa de influență reală, pentru a procesa suferința particulară a celor din proximitatea sa fizică. I-am dat suferința globală în timp real și i-am eliminat proximitatea fizică. Am spart echilibrul acela fragil dintre ce poți ști și ce poți face — și am umplut golul creat cu mai mult ce poți ști. Rezultatul e paralizia morală sofisticată: omul care știe totul despre tot și nu face nimic, pentru că ce ar putea face un individ față de sisteme de o complexitate care depășesc orice capacitate individuală de intervenție, și pentru că singurul mod în care ar putea face ceva ar fi împreună cu alții, dar împreună cu alții e tocmai ce a dispărut din ecuație.
Soluțiile propuse de ecosistemul de vindecare digitală sunt, previzibil, tot digitale. Detox de știri — perioadă de abstinenă de la consum informațional, practicată și promovată tot pe rețelele sociale, documentată în postări zilnice despre cum te simți fără postări zilnice, cu ironia complet transparentă și complet ignorată. Jurnalul de recunoștință — practică de altfel cu beneficii documentate modest în literatura psihologică, recuperată de mistica wellness și transformată în ritual obligatoriu al omului iluminat, vândut în caiete speciale cu coperte de in la patruzeci de lei bucata. Mindfulness — termenul acoperă acum atât meditația budistă autentică, tehnică cu mii de ani de rafinament, cât și aplicația care îți cere trei minute pe zi și îți trimite notificări despre liniștea interioară de șapte ori pe zi, neconvingând pe nimeni dar generând date despre comportamentul tău pe care le vinde terților.
Media de calitate — există, în ciuda a tot — propune periodic jurnalism de soluții, jurnalism constructiv, știri despre ce merge în lume alături de ce se prăbușește. Propunerea e corectă, onestă și permanent submarginalizată de algoritmii care știu că negativul performează mai bine. E ca și cum ai construi o grădină frumoasă lângă o autostradă: grădina există, e reală, câțiva oameni o vizitează — dar toată lumea aude autostrada.
„Singurătatea și deznădejdea nu sunt boli separate care se tratează separat. Sunt același organism văzut din două unghiuri diferite — golul uman și răspunsul lui la un univers prea mare și prea rău și prea neîntrerupt.”
Există totuși ceva, un lucru mic și nepublicabil și nescalabil și total irelevant pentru nicio industrie: momentul când oprești știrile și suni pe cineva. Când spui am citit azi lucruri grele și am nevoie să aud o voce — și vocea e acolo. Când doi oameni singuri, fiecare cu ecranul lui și cu catastrofa lui globală interiorizată, se găsesc în același spațiu fizic și tac împreună sau vorbesc despre nimicuri sau râd de ceva care nu va fi niciodată tweet și nu va fi niciodată titlu și nu va primi niciodată engagement dar care, în economia fragilă a rezistenței umane, valorează mai mult decât orice soluție vândută cu testimoniale și cod promoțional.
Civilizația care a produs singurătatea și a produs fluxul neîntrerupt de catastrofe și a produs pseudo-știința care vinde antidoturi și a produs conspirația care vinde sens va produce, la un moment dat, și o criză suficient de vizibilă pentru a genera o conferință internațională și un raport și un set de recomandări nelegislative și un hashtag și un val de articole și un val de uitare. Ciclul e familiar. Ciclul e confortabil în predictibilitatea lui. Ciclul va continua.
Azi au murit oameni în trei locuri simultan. Azi un raport confirmă că planeta se încălzește mai repede decât estimarea anterioară. Azi un studiu arată că singurătatea a atins niveluri record în rândul tuturor grupelor de vârstă. Articolele sunt disponibile. Au fost distribuite de douăzeci și trei de mii de ori. Nimeni nu a sunat pe nimeni ca urmare a lecturii. Mâine vor fi alte articole. Sistemul funcționează perfect.